A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 27511/03 prezentată de Andrea De Gennaro și de societatea Sannio Lego S.r.l. împotriva laltii Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are sediul la 30 august 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinție, domnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, domnul Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Popović, judecători; și a dlui Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 august 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alin. (3) din Convenție și d a analiza în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere decizia parțială din 29 septembrie 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate de reclamant ca răspuns, După ce a luat această decizie, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt domnul Andrea De Gennaro și societatea Sannio Lego S.r.l., în persoana domnului Andrea De Gennaro, fostul său administrator. Dl De Gennaro este un resortisant italian, născut în 1964 și rezident în Benevent. Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de către dl De Gennaro. Alessandro Ferrara și Massimiliano Ricciardi, avocați din Benevent. Guvernul italian ( mai mult decât) este reprezentat de agentul său, dl Ivo Maria Braguglia, și co-adjunctul său, dl Nicola Lettieri. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Printr-o hotărâre pronunțată la 14 aprilie 1998, Tribunalul din Benevent (inclusiv instanța judecătorească din Benevent) a declarat falimentul societății Sannio Lego S.r.l. (denumită în continuare "societatea"), al cărei administrator era dl De Gennaro. Între 6 mai 1998 și 3 decembrie 1998, douăzeci și cinci de cereri de admitere la pasivul falimentului au fost depuse la instanță. Între timp, la 19 noiembrie 1998, judecătorul delegat a verificat pasivul falimentului și a retrimis la ședința din 11 februarie 1999. La această ultimă dată, judecătorul a stabilit componența comitetului creditorilor și a declarat pasivul falimentului executoriu. printr-o decizie depusă la 24 iunie 2003, tribunalul a închis procedura din cauza repartizării activelor falimentului. Această decizie a fost afișată în instanță la 1 iulie 2003. Prin urmare, aceasta a devenit definitivă la 16 iulie 2003, adică la 15 zile după afișarea sa, în sensul articolului 119 din Legea privind falimentul. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Astfel, articolele 49 și 146 din Legea privind falimentul dispun în părțile relevante ale acestora art. 49 Aproapele nu poate părăsi locul de reședință fără permisiunea judecătorului delegat și trebuie să se prezinte judecătorului, lichidatorului sau comitetului creditorilor ori de câte ori este convocat, cu excepția cazului în care, din cauza unui obstacol legitim, judecătorul are dreptul de a fi citat prin intermediul unui reprezentant. Judecătorul poate dispune ca cel care a fost încălcat să fie adus de către poliție dacă nu răspunde la convocare. art. 146 Administratorii și lichidatorii societăților sunt supuși obligațiilor impuse persoanei declarate în faliment, în sensul articolului 49 din Legea privind falimentul (...). Articolele 2448, 2449, 2472 și 2497 din Codul civil sunt astfel exprimate în părțile lor relevante art. 2448 Societatea pe acțiune se dizolvă (...) ca urmare a declarației de faliment.art. 2449 După ce societatea a fost dizolvată prin acțiune, administratorii nu mai pot efectua noi operațiuni (...). În termen de 30 de zile, ei trebuie să convoace adunarea pentru deciziile privind lichidarea. Administratorii sunt responsabili pentru conservarea bunurilor societății până în momentul în care bunurile respective sunt predate lichidatorilor. (...) art. 2472 Într-o societate cu răspundere limitată, numai societatea cu patrimoniul său răspunde obligațiilor sociale. art. 2497 În ceea ce privește dizolvarea și lichidarea societății cu răspundere limitată, articolele 2448-2457 din Codul civil se aplică. (...) GRIFS 1. 1 la Convenție, societatea se plânge că declarația de faliment a fost privată de bunurile sale, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță, se plânge că declarația de faliment a împiedicat să fie în justiție pentru apărarea intereselor sale. Invocând art. 13 din Convenție, societatea se plânge, de asemenea, că nu dispune de o acțiune efectivă pentru a se plânge de incapacitatea patrimonială și pentru a o judeca ca urmare a falimentului său. 2. Cauza invocată de dl De Gennaro Invouchhour la art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, dl De Gennaro denunță limitarea libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. ÎN DREPTUL 1 În ceea ce privește obiecțiile ridicate de societate, în persoana dlui Gennaro Guvernul susține că societatea nu a reușit să facă locus standi pentru a introduce această cerere. Reclamanții susțin că observațiile guvernului au fost introduse cu întârziere și cu privire la teza acestuia din urmă. Curtea arată mai întâi că a stabilit la 14 decembrie 2004 termenul pentru depunerea observațiilor guvernului și că acesta din urmă, care și-a transmis observațiile în aceeași zi, a respectat termenul stabilit de Curte. Curtea constată apoi că, în conformitate cu art. 2449 din Codul civil, în termen de 30 de zile de la declarația de faliment a unei societăți cu răspundere limitată (S.r.l.), administratorii trebuie să convoace adunarea pentru deciziile privind lichidarea acesteia. În plus, ca urmare a numirii lichidatorului societății, administratorul, care nu mai reprezintă societatea falimentară, încetează să existe din punct de vedere juridic, iar lichidatorul deviază reprezentantul legal al societății (a se vedea Curtea de Casație, Hotărârea nr. 85/2878). Curtea reamintește, de asemenea, că un membru al unei societăți nu poate acționa în fața ei pentru a se plânge de o încălcare care afectează în mod direct societatea atunci când o instanță societară poate acționa în numele acesteia (a se vedea Sud Fondi c. Italia, dec., n 75909/01, 3 septembrie 2004 și Agrotexim și alții c. Grecia, Hotărârea din 24 octombrie 1995, seria A n 330 A, § 66). În speță, Curtea arată că această parte a cererii a fost introdusă de societate, în persoana domnului De Gennaro. Acesta din urmă nu mai poate reprezenta societatea în urma punerii în faliment, nu are calitatea de a acționa în fața Curții în numele acesteia. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind incompatibilă personae cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție (a se vedea Viganio c. Italia, n 37455/02, dec., 11 mai 2006). În ceea ce privește cauza invocată de dl De Gennaro Guvernul susține că dl De Gennaro a omis să solicite instanței o derogare privind limitarea libertății sale de circulație. Curtea arată că, în urma falimentului societății, domnul De Gennaro a făcut obiectul unei limitări a libertății sale de circulație în sensul articolului 146 din Legea privind falimentul. În ianuarie 2003, Curtea de Casație a recunoscut pentru prima dată că repararea prejudiciului moral cauzat de durata unei proceduri de faliment trebuie să ia în considerare, printre altele, prelungirea incapacităților care decurg din statutul de "avariat." Curtea reamintește apoi că, începând cu 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai putea fi ignorat de către public și că aceaceasta a fost de la acea dată că era necesar să se solicite ca Ö Õ Õ să utilizeze această cale de atac în sensul articolului 35 Õ 1 din Convenție (Sgattoni c. Italia, nr. 77132/01, § 48, 6 octombrie 2005). În cazul de față, Curtea arată că decizia de încheiere a procedurii de faliment a devenit definitivă la 16 iulie 2003, în conformitate cu art. 119 din Legea privind falimentul. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că domnul Gennaro ar fi putut introduce efectiv o acțiune în fața instanței judecătorești competente în conformitate cu legea Pinto pentru a se plânge de prelungirea limitării libertății sale de circulație. Prin urmare, Curtea consideră că această parte a cererii este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 3 din Convenție în prezenta cauză. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle F. Tulkens Grefier Președinte
de la requête n
o
27511/03
présentée par Andrea De Gennaro et la société «
Sannio Legno S.r.l.
»
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 30 août 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
me
M.
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 août 2003,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu la décision partielle du 29 septembre 2004,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants sont M. Andrea De Gennaro et la société «
Sannio Legno S.r.l.
», en la personne de M. Andrea De Gennaro, son ancien administrateur. M. De Gennaro est un ressortissant italien, né en 1964 et résidant à Bénévent. Les requérants sont représentés devant la Cour par M
es
Alessandro Ferrara et Massimiliano Ricciardi, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, et son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par un jugement déposé le 14 avril 1998, le tribunal de Bénévent («
le tribunal
») déclara la faillite de la société «
Sannio Legno S.r.l.
» (ci-après «
la société
») dont M. De Gennaro était administrateur.
Entre le 6 mai 1998 et le 3 décembre 1998, vingt-cinq demandes d’admission au passif de la faillite furent déposées devant le tribunal.
Entre-temps, le 19 novembre 1998, le juge délégué vérifia le passif de la faillite et renvoya l’audience au 11 février 1999.
A cette dernière date, le juge fixa la composition du comité des créanciers et déclara le passif de la faillite exécutoire.
Par une décision déposée le 24
juin 2003, le tribunal clôtura la procédure en raison de la répartition de l’actif de la faillite.
Cette décision fut affichée au tribunal le 1
er
juillet 2003. Elle devint donc définitive le 16 juillet 2003, c’est-à-dire quinze jours après son affichage, au sens de l’article 119 de la loi sur la faillite.
B.
Le droit interne pertinent
Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts
Campagnano c.
Italie
(n
o
77955/01,
§§ 19-22, 23
mars 2006),
Albanese c. Italie
(n
o
77924/01, §§
23-26, 23 mars 2006) et
Vitiello c. Italie
(n
o
77962/01, §§
17-20, 23 mars 2006).
Les articles 49 et 146 de la loi sur la faillite disposent ainsi dans leurs parties pertinentes
:
Article 49
«
Le failli ne peut quitter son lieu de résidence sans autorisation du juge délégué et il doit se présenter audit juge, au syndic ou au comité des créanciers à chaque fois qu’il est convoqué, sauf si, en raison d’un empêchement légitime, le juge l’autorise à comparaître par l’intermédiaire d’un représentant.
Le juge peut faire amener le failli par la police s’il ne répond pas à la convocation.
»
Article 146
«
Les administrateurs et les liquidateurs des sociétés sont soumis aux obligations imposées à la personne déclarée en faillite, au sens de l’article 49 de la loi sur la faillite (...).
»
Les articles 2448, 2449, 2472 et 2497 du code civil sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes
:
Article 2448
«
La société par action se dissout (...) suite à la déclaration de faillite.
»
Article 2449
«
Une fois la société par action dissoute, les administrateur ne peuvent plus entreprendre des nouvelles opérations (...).
Dans un délai de trente jours, ils doivent convoquer l’assemblée pour les décisions relatives à la liquidation. Les administrateurs sont responsables de la conservation des biens de la société jusqu’au moment où lesdits biens sont remis aux liquidateurs. (...)
»
Article 2472
«
Dans une société à responsabilité limitée, seule la société avec son patrimoine répond des obligations sociales.
»
Article 2497
«
Quant à la dissolution et à la liquidation de la société à responsabilité limitée, les articles 2448 à 2457 du code civil trouvent application. (...)
»
1.Les griefs soulevés par la société, en la personne de M. De Gennaro
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, la société se plaint que la déclaration de faillite l’a privée de ses biens, notamment en raison de la durée de la procédure.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, quant au droit d’accès à un tribunal, elle se plaint que la déclaration de faillite l’a empêchée d’ester en justice pour la défense de ses intérêts.
Invoquant l’article 13 de la Convention, la société se plaint aussi de ne pas disposer d’un recours effectif afin de se plaindre de l’incapacité patrimoniale et procédurale la touchant suite à sa mise en faillite.
2.Le grief soulevé par M. De Gennaro
Invoquant l’article 2 du Protocole n
o
4 à la Convention, M. De Gennaro dénonce la limitation de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure.
1.Quant aux griefs soulevés par la société, en la personne de M.
De
Gennaro
Le Gouvernement fait valoir que la société n’a pas le
locus standi
pour introduire cette requête.
Les requérants soutiennent d’emblée que les observations du Gouvernement ont été introduite tardivement et s’opposent à la thèse de ce dernier.
La Cour relève d’abord avoir fixé au 14 décembre 2004 le délai pour le dépôt des observations du Gouvernement et que ce dernier, ayant envoyé ses observations ce jour même, a respecté le délai imparti par la Cour.
La Cour constate ensuite que, selon l’article 2449 du code civil, dans les trente jours suivant la déclaration de faillite d’une société à responsabilité limitée (S.r.l.), les administrateurs doivent convoquer l’assemblée pour les décisions relatives à sa liquidation. De plus, suite à la nomination du liquidateur de la société, l’administrateur, qui ne représente plus la société mise en faillite, cesse d’exister sur le plan juridique et le liquidateur dévient le représentant légal de cette dernière (voir Cour de cassation, arrêt n
o
85/2878).
La Cour rappelle aussi qu’un membre d’une société ne peut agir devant elle pour se plaindre d’une violation affectant directement la société lorsqu’un organe sociétaire peut agir au nom de celle-ci (voir
Sud Fondi c.
Italie
, déc., n
o
75909/01, 3 septembre 2004 et
Agrotexim et autres c.
Grèce
, arrêt du 24 octobre 1995, série A n
o
330
‑
En l’espèce, la Cour relève que cette partie de la requête a été introduite par la société, en la personne de M. De Gennaro. Ce dernier ne pouvant plus représenter la société à la suite de la mise en faillite, il n’a pas la qualité à agir devant la Cour pour le compte de celle-ci. Cette partie de la requête doit donc être rejetée comme étant incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de celle-ci (voir
Viganò c.
Italie
, n
o
37455/02, déc., 11 mai 2006).
2.Quant au grief soulevé par M. De Gennaro
Le Gouvernement soutient que M. De Gennaro a omis de demander au tribunal «
une dérogation portant sur la limitation de sa liberté de circulation
».
Les requérants s’opposent à cette thèse.
La Cour relève d’emblée que, suite à la mise en faillite de la société, M. De Gennaro a fait l’objet d’une limitation de sa liberté de circulation au sens de l’article 146 de la loi sur la faillite. Elle note en même temps que, dans son arrêt n
o
362 de 2003, déposé au greffe le 14
janvier 2003, la Cour de cassation a pour la première fois reconnu que la réparation du dommage moral causé par la durée d’une procédure de faillite doit tenir compte, entre autres, de la prolongation des incapacités découlant du statut de failli.
La Cour rappelle ensuite avoir estimé que, à partir du 14 juillet 2003, l’arrêt n
o
362 de 2003 ne pouvait plus être ignoré du public et que c’était à compter de cette date qu’il fallait exiger des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention (
Sgattoni c. Italie
, n
o
77132/01, §
48, 6
octobre 2005).
Dans le cas d’espèce, la Cour relève que la décision de clore la procédure de faillite est devenue définitive le 16 juillet 2003,
c’est-à-dire quinze jours après son affichage au tribunal, conformément à l’article 119 de la loi sur la faillite.
Compte tenu des considérations qui précèdent, la Cour estime que M.
De
Gennaro aurait pu efficacement introduire un recours devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto pour se plaindre du prolongement de la limitation de sa liberté de circulation.
La Cour juge donc que cette partie de la requête est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes au sens de l’article 35 §§
1 et 4 de la Convention.
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29
§
3 de la Convention à la présente affaire.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
Greffière
Présidente