So.co. Legno S.R.L. și Laviano împotriva Italiei

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 27635/03 prezentate de SO.CO. LEGNO S.r.l. și dl F. LAVIANO împotriva lalui. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 25 septembrie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, domnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, domnul Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Popović, judecători, și domnul Dolle; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 august 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alin. (3) din Convenție și d a lua în considerare în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie de fapt Reclamanții sunt societatea SO.

CO. Levino S.r.l., în persoana administratorului său, domnul F. Laviano, precum și acesta din urmă. Dl. F. Laviano este un resortisant italian, născut în 1955 și rezident în San Nicola Manfredi (Benevent). Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Ferrara și domnul Ricciardi, avocați în Benevent. Guvernul italian ( În acest sens, Curtea din Benevent (inclusiv Tribunalul de Justiție din Benevent) este de părere că, în cazul în care instanța de judecată nu este de acord cu acest lucru, Curtea a Uniunii Europene nu este de acord cu decizia luată de către instanța de judecată. A declarat falimentul societății SO. CO. Lego S.r.l. în persoana domnului F. Laviano, administratorul său (reprezentant al legii land pentru verificarea stării de pasiv al falimentului a fost stabilit la 6 februarie 1996. La 20 aprilie 1995, lichidatorul a depus la inventarul bunurilor societății afectate.

La 13 iunie 1995, judecătorul delegat ( După șase retrimiteri în culpă, la 25 iunie 1998, instanța de faliment a fost declarată executorie și, la aceeași dată, comitetul creditorilor a fost numit. Între timp, la 20 martie 1998 și 15 iulie 1998, societățile B.P.A. și, respectiv, B.M.P.S. s-au opus datoriei falimentului. La 11 iulie 2001, judecătorul, subliniind că procedura de faliment era deschisă de șase ani și că aceasta era încă în curs de desfășurare, a solicitat lichidatorului să prezinte, înainte de 15 septembrie 2001, un raport care să indice motivul întârzierii în încheierea procedurii, precum și un plan de repartizare a activelor în faliment. La 27 septembrie 2001, lichidatorul a prezentat un raport care arăta că procedura de faliment nu putea fi încheiată din cauza faptului că mai multe proceduri civile de recuperare a anumitor creanțe ale societății declarate în faliment erau încă în curs de desfășurare.

Între 11 mai 1995 și 4 iulie 2001, au fost depuse treizeci și patru de cereri de admitere la pasivul falimentului. Conform informațiilor furnizate de guvern, procedura era încă în curs de desfășurare la 5 februarie 2004. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârile Campagnano c. Italia 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006); Albanese c. Italia 77924/01, §§ 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). Astfel, articolele 49 și 146 din Legea privind falimentul dispun în părțile relevante ale acestora art. 49 Aproapele nu poate părăsi locul de reședință fără permisiunea judecătorului delegat și trebuie să se prezinte judecătorului, lichidatorului sau comitetului creditorilor ori de câte ori este convocat, cu excepția cazului în care, din cauza unui obstacol legitim, judecătorul are dreptul de a fi citat prin intermediul unui reprezentant.

Judecătorul poate dispune ca cel care a fost încălcat să fie adus de către poliție dacă nu răspunde la convocare. art. 146 Administratorii și lichidatorii societăților sunt supuși obligațiilor impuse persoanei declarate în faliment, în sensul articolului 49 din Legea privind falimentul (...). Articolele 2448, 2449, 2472 și 2497 din Codul civil sunt astfel exprimate în părțile lor relevante art. 2448 Societatea pe acțiune se dizolvă (...) ca urmare a declarației de faliment.art. 2449 După ce societatea a fost dizolvată prin acțiune, administratorii nu mai pot efectua noi operațiuni (...). În termen de 30 de zile, ei trebuie să convoace adunarea pentru deciziile privind lichidarea. Administratorii sunt responsabili pentru conservarea bunurilor societății până în momentul în care bunurile respective sunt predate lichidatorilor.

(...) art. 2472 Într-o societate cu răspundere limitată, numai societatea cu patrimoniul său răspunde obligațiilor sociale. art. 2497 În ceea ce privește dizolvarea și lichidarea societății cu răspundere limitată, articolele 2448-2457 din Codul civil se aplică. (...) GRIFS 1. 1 la Convenție, societatea se plânge că declarația de faliment a fost privată de bunurile sale, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță, se plânge că declarația de faliment a împiedicat să fie în justiție pentru apărarea intereselor sale. Invocând art. 13 din Convenție, societatea se plânge, de asemenea, că nu dispune de o acțiune efectivă pentru a se plânge de incapacitatea patrimonială și pentru a o soluționa ca urmare a falimentului său.

2. Cauza invocată de domnul F. Laviano Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, domnul F. Laviano denunță limitarea libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. ÎN DREPT 1. În ceea ce privește obiecțiile ridicate de societate, în persoana domnului F. Laviano Guvernul susține că societatea nu are loc în locus standi pentru a introduce această cerere. Reclamanții au explicat că observațiile guvernului au fost introduse cu întârziere și cu privire la teza acestuia din urmă. Curtea arată mai întâi că a stabilit la 13 octombrie 2005 termenul de depunere a observațiilor guvernului și că acesta din urmă, care și-a transmis observațiile în aceeași zi, a respectat termenul stabilit de Curte.

Prin urmare, aceasta respinge excepția reclamanților. Curtea constată apoi că, în conformitate cu art. 2449 din Codul civil, în termen de 30 de zile de la declarația de faliment a unei societăți cu răspundere limitată (S.r.l.), administratorii trebuie să convoace adunarea pentru deciziile privind lichidarea acesteia. În plus, ca urmare a numirii lichidatorului societății, administratorul, care nu mai reprezintă societatea falimentară, încetează să existe din punct de vedere juridic, iar lichidatorul deviază reprezentantul legal al societății (a se vedea Curtea de Casație, Hotărârea nr. 85/2878).

Curtea reamintește, de asemenea, că un membru al unei societăți nu poate acționa în fața Curții pentru a se plânge de o încălcare care afectează în mod direct societatea atunci când o instanță sociară poate acționa în numele acesteia (a se vedea Sud Fondi c. Italia, dec., n 759090/01, 3 septembrie 2004 și Agrotexim și alții c. Grecia, Hotărârea din 24 octombrie 1995, seria A n 330 A, § 66). În speță, Curtea arată că această parte a cererii a fost introdusă de societate, în persoana domnului F. Laviano. Acesta din urmă nu mai poate reprezenta societatea în urma punerii în faliment, nu are calitatea de a acționa în fața Curții în numele acesteia.

Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind incompatibilă personae cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție (a se vedea Viganio c. Italia, n 37455/02, dec., 11 mai 2006). 2. În ceea ce privește cauza invocată de domnul F. Laviano Guvernul arată că, după ce domnul F. Laviano a omis să-și ridice cauza în fața instanei de apel competente în conformitate cu legea Pinto, a omis să epuizeze căile de atac interne. Prin urmare, această parte a cererii ar trebui declarată inadmisibilă. F. Laviano a făcut obiectul unei limitări a libertății sale de circulație în sensul articolului 146 din Legea privind falimentul.

În ianuarie 2003, Curtea de Casație a recunoscut pentru prima dată că repararea prejudiciului moral cauzat de durata unei proceduri de faliment trebuie să ia în considerare, printre altele, prelungirea incapacităților care decurg din statutul de "avariat." Curtea reamintește apoi că, începând cu 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai putea fi ignorat de către public și că aceaceasta a fost de la acea dată că era necesar să se solicite ca declaranții să utilizeze această cale de atac în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție (Sgattoni c. Italia, nr. 77132/01, § 48, 6 octombrie 2005). Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că M. Laviano ar fi putut introduce în mod eficient o cale de atac în fața instanței de apel competente în conformitate cu Legea Pinto pentru a se plânge de prelungirea limitării libertății sale de circulație.

Prin urmare, Curtea decide să declare această parte a cererii inadmisibile pentru neobosirea căilor de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 3 din Convenția la prezenta cauză. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle F. Tulkens Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 27635/03 présentée par SO.CO. LEGNO S.r.l. et M. F. LAVIANO contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 25 septembre 2007 en une chambre composée de : M me F. Tulkens, présidente, MM. A.B. Baka, I. Cabral Barreto, M. Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, M me A. Mularoni, M. D. Popović, juges, et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 29 août 2003, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont la société SO.

CO. Legno S.r.l., en la personne de son administrateur, M. F. Laviano, ainsi que ce dernier. M. F. Laviano est un ressortissant italien, né en 1955 et résidant à San Nicola Manfredi (Bénévent). Les requérants sont représentés devant la Cour par M es S. Ferrara et M. Ricciardi, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, et son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Par un jugement déposé le 6 avril 1995, le tribunal de Bénévent (« le tribunal ») déclara la faillite de la société SO. CO. Legno S.r.l.

en la personne de M. F. Laviano, son administrateur ( rappresentante legale ). L’audience pour la vérification de l’état du passif de la faillite fut fixée au 6 février 1996. Le 20 avril 1995, le syndic procéda à l’inventaire des biens de la société faillie. Le 13 juin 1995, le juge délégué (« le juge ») autorisa le syndic à vendre aux enchères un bien faisant partie de l’actif de la faillite. Après six renvois d’audience, le 25 juin 1998, l’état passif de la faillite fut déclaré exécutoire et, à la même date, le comité des créanciers fut nommé. Entre-temps, le 20 mars 1998 et le 15 juillet 1998, les sociétés B.P.A. et B.M.P.S. firent respectivement opposition à l’état du passif de la faillite.

Le 11 juillet 2001, le juge, soulignant que la procédure de faillite était ouverte depuis six ans et qu’elle était encore pendante, demanda au syndic de présenter, avant le 15 septembre 2001, un rapport indiquant la raison du retard dans la clôture de la procédure ainsi qu’un plan de répartition de l’actif de la faillite. Le 27 septembre 2001, le syndic déposa un rapport indiquant que la procédure de faillite ne pouvait pas être close en raison de ce que plusieurs procédures civiles visant à la récupération de certaines créances de la société déclarée en faillite étaient encore pendantes. Entre le 11 mai 1995 et le 4 juillet 2001, trente-quatre demandes d’admission au passif de la faillite furent déposées devant le tribunal.

Selon les informations fournies par le Gouvernement, la procédure était encore pendante au 5 février 2004. B. Le droit interne pertinent Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts Campagnano c. Italie (n o 77955/01, §§ 19-22, 23 mars 2006), Albanese c. Italie (n o 77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et Vitiello c. Italie (n o 77962/01, §§ 17-20, 23 mars 2006). Les articles 49 et 146 de la loi sur la faillite disposent ainsi dans leurs parties pertinentes : Article 49 « Le failli ne peut quitter son lieu de résidence sans autorisation du juge délégué et il doit se présenter audit juge, au syndic ou au comité des créanciers à chaque fois qu’il est convoqué, sauf si, en raison d’un empêchement légitime, le juge l’autorise à comparaître par l’intermédiaire d’un représentant.

Le juge peut faire amener le failli par la police s’il ne répond pas à la convocation. » Article 146 « Les administrateurs et les liquidateurs des sociétés sont soumis aux obligations imposées à la personne déclarée en faillite, au sens de l’article 49 de la loi sur la faillite (...). » Les articles 2448, 2449, 2472 et 2497 du code civil sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes : Article 2448 « La société par action se dissout (...) suite à la déclaration de faillite. » Article 2449 « Une fois la société par action dissoute, les administrateur ne peuvent plus entreprendre des nouvelles opérations (...). Dans un délai de trente jours, ils doivent convoquer l’assemblée pour les décisions relatives à la liquidation.

Les administrateurs sont responsables de la conservation des biens de la société jusqu’au moment où lesdits biens sont remis aux liquidateurs. (...) » Article 2472 « Dans une société à responsabilité limitée, seule la société avec son patrimoine répond des obligations sociales. » Article 2497 « Quant à la dissolution et à la liquidation de la société à responsabilité limitée, les articles 2448 à 2457 du code civil trouvent application. (...) » GRIEFS 1. Les griefs soulevés par la société, en la personne de M. F. Laviano Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, la société se plaint que la déclaration de faillite l’a privée de ses biens, notamment en raison de la durée de la procédure.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, quant au droit d’accès à un tribunal, elle se plaint que la déclaration de faillite l’a empêchée d’ester en justice pour la défense de ses intérêts. Invoquant l’article 13 de la Convention, la société se plaint aussi de ne pas disposer d’un recours effectif afin de se plaindre de l’incapacité patrimoniale et procédurale la touchant suite à sa mise en faillite. 2. Le grief soulevé par M. F. Laviano Invoquant l’article 2 du Protocole n o 4 à la Convention, M. F. Laviano dénonce la limitation de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. EN DROIT 1. Quant aux griefs soulevés par la société, en la personne de M F. Laviano Le Gouvernement fait valoir que la société n’a pas le locus standi pour introduire cette requête.

Les requérants excipent d’emblée que les observations du Gouvernement ont été introduite tardivement et s’opposent à la thèse de ce dernier. La Cour relève d’abord avoir fixé au 13 octobre 2005 le délai pour le dépôt des observations du Gouvernement et que ce dernier, ayant envoyé ses observations ce jour même, a respecté le délai imparti par la Cour. Elle rejette donc l’exception des requérants. La Cour constate ensuite que, selon l’article 2449 du code civil, dans les trente jours suivant la déclaration de faillite d’une société à responsabilité limitée (S.r.l.), les administrateurs doivent convoquer l’assemblée pour les décisions relatives à sa liquidation. De plus, suite à la nomination du liquidateur de la société, l’administrateur, qui ne représente plus la société mise en faillite, cesse d’exister sur le plan juridique et le liquidateur dévient le représentant légal de cette dernière (voir Cour de cassation, arrêt n o 85/2878).

La Cour rappelle aussi qu’un membre d’une société ne peut agir devant la Cour pour se plaindre d’une violation affectant directement la société lorsqu’un organe sociétaire peut agir au nom de celle-ci (voir Sud Fondi c. Italie , déc., n o 75909/01, 3 septembre 2004 et Agrotexim et autres c. Grèce , arrêt du 24 octobre 1995, série A n o 330 ‑ A, §§ 66). En l’espèce, la Cour relève que cette partie de la requête a été introduite par la société, en la personne de M. F. Laviano. Ce dernier ne pouvant plus représenter la société à la suite de la mise en faillite, il n’a pas la qualité à agir devant la Cour pour le compte de celle-ci.

Cette partie de la requête doit donc être rejetée comme étant incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de celle-ci (voir Viganò c. Italie , n o 37455/02, déc., 11 mai 2006). 2. Quant au grief soulevé par M. F. Laviano Le Gouvernement relève que, M. F. Laviano ayant omis de soulever son grief devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto, il a omis d’épuiser les voies de recours internes. Cette partie de la requête devrait donc être déclarée irrecevable. Les requérants s’opposent à cette thèse. La Cour relève d’emblée que, suite à la mise en faillite de la société, M. F. Laviano a fait l’objet d’une limitation de sa liberté de circulation au sens de l’article 146 de la loi sur la faillite.

Elle note en même temps que, dans son arrêt n o 362 de 2003, déposé au greffe le 14 janvier 2003, la Cour de cassation a pour la première fois reconnu que la réparation du dommage moral causé par la durée d’une procédure de faillite doit tenir compte, entre autres, de la prolongation des incapacités découlant du statut de failli. La Cour rappelle ensuite avoir estimé que, à partir du 14 juillet 2003, l’arrêt n o 362 de 2003 ne pouvait plus être ignoré du public et que c’était à compter de cette date qu’il fallait exiger des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention ( Sgattoni c. Italie , n o 77132/01, § 48, 6 octobre 2005). Compte tenu des considérations qui précèdent, la Cour estime que M. F. Laviano aurait pu efficacement introduire un recours devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto pour se plaindre du prolongement de la limitation de sa liberté de circulation.

La Cour décide donc de déclarer cette partie de la requête irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes au sens de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention à la présente affaire. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente