PRIMA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63633/00 prezentate de William COLAZZO și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 25 martie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner Insuranceyev, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 23 martie 2000, având în vedere decizia parțială din 16 ianuarie 2003 având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții William, Massimo și Donata Colazzo și Maria Teresa Sbocchi sunt resortisanți italieni, născuți în 1923, 1968, 1957 și 1933 și reședința în Castrignano dei Greci (Lecce) și Roma. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Gigante, avocat la Roma. guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesive, dnii U. Leanza și, respectiv, I.M. Braguglia și co-agentul său M. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: Prima reclamantă, William Colazzo, era proprietarul mai multor terenuri situate în Castrignano dei Greci și înregistrate în cadastru frunza nr. 5 parcele 146 și 81, de aproximativ 13.312 metri pătrați. Ceilalți solicitanți au moștenit un teren înregistrat în cadastru frunza nr. 5 parcelă 145 sis la Castrignano dei Greci de aproximativ 12.248 metri pătrați. În 1987, administrația Castrignano dei Greci dispune de ocupația de urgență a terenurilor reclamanților pentru o perioadă de maximum cinci ani, în vederea exproprierii lor pentru construirea unei lucrări publice. La 6 octombrie 1987 administrația Castrignano dei Greci a efectuat ocupația materială a terenului și a inițiat lucrările de construcție. printr-un act notificat la 28 septembrie 1990, prima reclamantă și cuiusul celorlalți solicitanți au numit orașul Castrignano dei Greci în fața Tribunalului Civil din Lecce. Ei susțineau că ocupația terenului lor era ilegală pe motiv că aceasta se prelungise dincolo de termenul permis fără expropriere. Referindu-se la jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă (ocupazione acquisitiva) ), reclamanții considerau că, în urma încheierii lucrării publice, dreptul lor de proprietate fusese neutralizat și că, prin urmare, nu le era posibil să solicite restituirea terenului în litigiu, ci numai daunele-interese. Ei solicitau o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului. Din această expertiză reiese că transformarea ireversibilă a terenului a avut loc în 1988 și 1989 și că reclamanții erau privați de bunurile lor începând cu aceste date. 817 000 de lire italiene (ITL) și că valoarea terenului (de cuius) al celorlalți solicitanți a fost de 186 580 000 de lire italiene (ITL). La 10 noiembrie 1995, cuius al doilea, al treilea și al patrulea reclamant a murit. La decembrie 1995, aceștia s-au constituit în procedură. printr-o ordonanță din 7 noiembrie 1995. Martie 2000, Tribunalul a ordonat o nouă expertiză pentru a recalcula suma care trebuie acordată în conformitate cu Legea nr. 662 din 1996 intrată în vigoare între timp. Procedura este în prezent pendinte în primă instanță. Dreptul și practica internă relevantă i. Ocuparea de urgență a unui teren În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației să ocupe și să construiască înainte de expropriere. Odată declarată de utilitate publică lucrarea care urmează să fie realizată și adoptată proiectul de construcție, administrația poate decide ocuparea de urgență a zonelor care urmează să fie expropriate pentru o perioadă determinată de maximum cinci ani (art. 20 din Legea nr. 865 din 1971). Acest decret devine caduc dacă ocupația materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promovarea sa. După perioada de ocupație, trebuie luat un decret de expropriere formală. Ocupația autorizată a unui teren dă dreptul la o indemnizație de ocupație. Prin hotărârea nr. 470 din 1990, Curtea Constituțională a recunoscut dreptul de acces imediat la o instanță pentru a solicita indemnizația de ocupație de îndată ce terenul este ocupat din punct de vedere material, fără a fi necesar să se aștepte ca administrația să facă o ofertă de despăgubire. ii. Principiul exproprierii indirecte (occiazione dobânditetiva sau accessione Aghasta) În anii '70, mai multe administrații locale au desfășurat activități de urgență de terenuri, care nu au fost urmate de decrete de expropriere. Instanțele italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren a pierdut de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupației și a realizării lucrărilor de construcție a unei lucrări publice. Cu privire la întrebarea dacă, pur și simplu prin efectul lucrărilor efectuate, persoana în cauză și-a pierdut proprietatea asupra terenului, printr-o hotărâre nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ acestei întrebări, stabilind astfel principiul "exproprierii indirecte" O prezentare generală a acestei jurisprudențe în anii 80-90 figurează în Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV și Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000-VI. Degretul președințial nr. 327 din 8 iunie 2001, modificat de Decretul prezidențial nr. Directiva nr. 302 din 27 decembrie 2002, care a intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și denumit "repertoriul actelor cu putere de lege și al actelor administrative privind exproprierea din motive de interes public" (denumită în continuare "repertoriul" mai jos), care reglementează procedura de expropriere în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte. Dosarul, care nu are efect retroactiv și, prin urmare, nu se aplică în cazul de față, s-a substituit, de la intrarea sa în vigoare, întregii legislații anterioare în materie de expropriere din motive de utilitate publică. 2003, Curtea de Casație în camere reunite s-a pronunțat din nou asupra principiului exproprierii indirecte, susținând că un astfel de principiu joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că acesta este compatibil cu Convenția. Mai precis, Curtea de Casație a afirmat că, având în vedere uniformitatea jurisprudenței în acest domeniu, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin previzibil. În ceea ce privește despăgubirea, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropriere indirectă este suficientă pentru a asigura un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. iii. Despăgubirea în caz de expropriere indirectă Conform jurisprudenței Curții de Casație aplicabilă în materie de expropriere indirectă, o despăgubire integrală, sub formă de daune-interese pentru pierderea terenului, se datora părții interesate în schimbul pierderii proprietății pe care o implică ocupația ilegală. Legea bugetară din 1992 (art. 5a din Decretul-lege nr 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea indemnizației prevăzute pentru cazul unei exproprieri formale. Cu toate acestea, printr-o hotărâre nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, compensația integrală nu poate fi acordată pentru o ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, compensația atinge aproximativ 55% din valoarea terenului. 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a considerat o astfel de indemnizație compatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, în limita valorii de piață a terenului, poate fi solicitată în cazul în care ocupația și privarea de teren nu au avut loc din motive de utilitate publică. Reclamanții se plâng că au fost privați de terenul lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și susțin, printre altele, că, la aproximativ 17 ani de la ocuparea terenului lor, nu au primit încă despăgubiri și că, prin urmare, legea nr. 662 din 1996, care intră în vigoare între timp, nu vor putea fi despăgubiți cu valoarea de piață a terenului. ÎN DREPT, reclamanții se plâng că au fost privați de teren într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. (1) În special, acestea susțin că, la aproximativ 17 ani de la ocuparea terenului lor, ei nu au primit încă compensații; în plus, se menționează că, în temeiul Legii nr. 662 din 1996, intrată în vigoare între timp, nu vor putea fi despăgubiți în funcție de valoarea de piață a terenului. art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul ridică două excepții de inadmisibilitate. În primul rând, guvernul ridică o excepție de la nerespectarea termenului de șase luni și susține că cererea este tardivă în măsura în care aceasta a fost introdusă la mai mult de șase luni de la data la care ocuparea terenului a devenit fără titlu și la mai mult de șase luni de la data la care reclamanții au depus acțiunea în despăgubire în fața Tribunalului din Lecce. În al doilea rând, guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne bazate pe trei componente: în ceea ce privește prima parte a excepției, guvernul observă că motivul întemeiat pe durata procedurii a fost declarat inadmisibil la data de 16 ianuarie. În opinia sa, Curtea ar trebui să ajungă la aceeași concluzie în ceea ce privește motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamanților, întrucât acest ultim motiv nu ar fi autonom în raport cu primul. În ceea ce privește a doua parte a excepției, guvernul observă că reclamanții nu au contestat legitimitatea actelor administrative în fața instanțelor interne, iar a treia parte a excepției constată că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne în absența unei hotărâri interne definitive. Deși susține că, probabil, instanța națională nu va face decât să ia act de o situație care s-a consolidat deja și să declare că a existat expropriere indirectă, guvernul susține, de asemenea, că, în absența acestei hotărâri, este imposibil să se stabilească dacă reclamanții au fost privați de proprietatea lor. Pe fond, guvernul consideră că exproprierea indirectă este Astfel, chiar și în absența unui decret de expropriere și chiar în absența unei hotărâri naționale, privarea de proprietate în beneficiul administrației ar fi avut deja loc în urma construcției lucrării publice. În plus, guvernul susține că privarea unui bun care are loc prin intermediul exproprierii indirecte nu este ilegală în sine, ci este pur și simplu nerespectătoare de forme, de la un moment dat. Guvernul observă că faptul că un decret de expropriere nu a fost pronunțat este în sine o încălcare a normelor care prezidează procedura administrativă. Cu toate acestea, ar fi vorba de o încălcare pur formală, iar reclamantul ar avea posibilitatea de a obține o despăgubire proporțională cu valoarea terenului ca urmare a exproprierii indirecte. Guvernul deduce că situația denunțată este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr Reclamanții se opun tezei guvernului. În primul rând, aceștia subliniază că au fost privați de disponibilitatea terenului lor din 1987 și că situația a devenit definitivă odată cu finalizarea lucrărilor Reclamanții subliniază ilegalitatea acestei situații, în absența unui decret de expropriere. În acest sens, reclamanții susțin că sistemul juridic italian nu le oferă mijloacele de a obține o restitutio in integrum Cu toate acestea, au trebuit să introducă o acțiune în despăgubire, iar aceasta este încă în curs de desfășurare. Reclamanții observă că se așteaptă ca, în urma recunoașterii exproprierii indirecte în cazul de față, instanța să aplice Legea nr. 662/96 între timp intrată în vigoare. În ceea ce privește excepția de la epuizarea acțiunilor administrative, reclamanții susțin că o acțiune în fața instanței administrative ar fi dus, în cel mai bun caz, la anularea actelor atacate, dar nu ar fi putut obține restituirea terenului deja transformat ireversibil. Belvedere Alberghiera c. Italia a avut deja ocazia de a se pronunța asupra inutilității unei acțiuni în fața instanțelor administrative. Reclamanții susțin că echilibrul corect dintre interesul general și drepturile fundamentale ale individului nu a fost respectat. Curtea trebuie să examineze mai întâi excepțiile ridicate de guvern. În ceea ce privește excepția de la nerespectarea termenului de șase luni, Curtea consideră că efectele ocupației de teren a reclamanților se analizează într-o situație continuă, care, în cazul de față, nu s-a încheiat încă. Curtea amintește că, atunci când un solicitant se plânge de o situație continuă, acest termen se scurge de la sfârșitul acesteia (a se vedea, printre altele, Almeida Garrett, Macarenhas Falcao și alții c. Portugalia, n 29813/96 și 30229/96, § 43, CEDO 2000-I Iatridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 50 CEDO 1999 . Prin urmare, regula termenului de șase luni nu se poate aplica în cazul de față și această excepție nu poate fi reținută. În ceea ce privește prima parte a excepției de la epuizarea căilor de atac interne, Curtea consideră, în conformitate cu jurisprudența sa (a se vedea printre altele Erkner și Hofauer c. Austria, Hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A n 117, § 72 și următoarele), că motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamanților este autonom în raport cu cel întemeiat pe durata procedurii, care a fost declarat inadmisibil și, prin urmare, prima parte a acestei excepții nu poate fi reținută. În ceea ce privește a doua parte a excepției de la epuizarea căilor de atac interne, Curtea constată în primul rând că reclamanții nu pun în discuție legalitatea decretului din 5 mai 1987 de autorizare a administrației să ocupe de urgență terenul lor. Ei se plâng de continuarea ocupației, odată expirată autorizația de a ocupa de urgență terenul, și anume de privarea acestuia din urmă de expropriere indirectă și de absența unei compensații. În plus, Curtea nu este convinsă că o constatare a ilegalității ab initio din partea instanțelor administrative ar fi condus la restituirea terenului, având în vedere transformarea ireversibilă a acestuia din urmă ca urmare a construcției lucrării (a se vedea Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV). Prin urmare, a doua parte a acestei excepții nu poate fi reținută. În ceea ce privește a treia parte a excepției de la epuizarea căilor de atac interne, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această excepție este strâns legată de fondul cererii și că aceasta ridică probleme complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare de fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu a fost stabilit niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, îmbină pe fond cea de-a treia parte a excepției guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne Declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Soren N ielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
63633/00
présentée par William COLAZZO et autres
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 25 mars 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 mars 2000,
Vu la décision partielle du 16
janvier
2003
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants William, Massimo et Donata Colazzo et Maria Teresa Sbocchi, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1923, 1968, 1957 et 1933 et résidant à Castrignano dei Greci (Lecce) et à Rome. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Gigante, avocat à Rome. Le
gouvernement défendeur est représenté par ses agents successifs, respectivement MM. U. Leanza et I.M. Braguglia et son coagent M.
F.
Crisafulli.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
La première requérante, William Colazzo, était propriétaire de plusieurs terrains sis à Castrignano dei Greci et enregistrés au cadastre feuille n
o
5 parcelles 146 et 81, d'environ 13.312 mètres carrés. Les autres requérants ont hérité un terrain enregistré au cadastre feuille n
o
5 parcelle 145 sis à Castrignano dei Greci d'environ 12.248 mètres carrés.
Par un arrêté du 5
mars
1987, l'administration de Castrignano dei Greci disposa l'occupation d'urgence des terrains des requérants pour une période maximale de cinq ans, en vue de leur expropriation pour la construction d'un ouvrage public.
Le 6
octobre
1987 l'administration de Castrignano dei Greci procéda à l'occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.
Par un acte notifié le 28
septembre
1990, la première requérante et le
de
cuius
des autres requérants assignèrent la ville de Castrignano dei Greci à comparaître devant le tribunal civil de Lecce.
Ils alléguaient que l'occupation de leur terrain était illégale au motif que celle-ci s'était prorogée au-delà du délai autorisé sans qu'il soit procédé à l'expropriation. Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d'expropriation indirecte (
occupazione acquisitiva
), les requérants estimaient qu'à la suite de l'achèvement de l'ouvrage public, leur droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne leur était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement les dommages-intérêts. Ils réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale du terrain.
La mise en état de l'affaire commença le 14
décembre
1990.
Le 4
février
1993, une expertise fut déposée au greffe. Il ressort de cette expertise que la transformation irréversible du terrain avait eu lieu en 1988 et en 1989 et que les requérants étaient privés de leur bien à compter de ces dates. L'expertise indiquait que la valeur vénale des terrains de la première requérante en 1988 et indexée, était de 209
817 000 lires italiennes (ITL) et que la valeur des terrains (du
de cuius
) des autres requérants était de 186
580
000 lires italiennes (ITL).
Le 10
novembre
1995, le
de cuius
des deuxième, troisième et quatrième requérants décéda. Le
1
er
décembre
1995, ceux-ci se constituèrent dans la procédure.
Par une ordonnance du 7
mars 2000, le tribunal ordonna une nouvelle expertise pour recalculer la somme à octroyer en fonction de la loi n
o
662 de 1996 entre-temps entrée en vigueur.
La procédure est actuellement pendante en première instance.
B.
Le droit et la pratique interne pertinent
i. L'occupation d'urgence d'un terrain
En droit italien, la procédure accélérée d'expropriation permet à l'administration d'occuper et de construire avant l'expropriation. Une fois déclarée d'utilité publique l'œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l'administration peut décréter l'occupation d'urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n'excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n
o
865 de 1971). Ce décret devient caduc si l'occupation matérielle du terrain n'a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d'occupation, un décret d'expropriation formelle doit être pris.
L'occupation autorisée d'un terrain donne droit à une indemnité d'occupation. Par l'arrêt n
o
470 de 1990, la Cour constitutionnelle a reconnu un droit d'accès immédiat à un tribunal pour réclamer l'indemnité d'occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans besoin d'attendre que l'administration procède à une offre d'indemnisation.
ii. Le principe de l'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita)
Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d'urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d'expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d'un terrain avait perdu
de facto
la disponibilité de celui-ci en raison de l'occupation et de l'accomplissement de travaux de construction d'une oeuvre publique.
Sur la question de savoir si, simplement par l'effet des travaux effectués, l'intéressé avait perdu également la propriété du terrain, par un arrêt n
o
1464 du 16
février
1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de «
l'expropriation indirecte
».
Un aperçu de cette jurisprudence dans les années 80-90 figure dans
Belvedere Alberghiera srl c. Italie
, n
o
31524/96, CEDH 2000-IV et
Carbonara et Ventura c. Italie
, n
o
Le Décret Présidentiel n
o
327 du 8
juin
2001, modifié par le Décret
législatif n
o
302 du 27
décembre
2002, entré en vigueur le 30
juin
2003 et dénommé «
Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique
» (ci-après «
le
Répertoire
»), régit la procédure d'expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l'expropriation indirecte. Le Répertoire, qui n'a pas d'effet rétroactif et ne s'applique donc pas en l'espèce, s'est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l'ensemble de la législation précédente en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique.
Par l'arrêt n
o
5902 du 28
mars
2003, la Cour de cassation en chambres réunies s'est à nouveau prononcée sur le principe de l'expropriation indirecte, en affirmant qu'un tel principe joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu'il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu'au vu de l'uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l'expropriation indirecte est désormais pleinement «
prévisible
» et donc doit être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l'indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation due en cas d'expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «
juste équilibre
» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.
iii. L'indemnisation en cas d'expropriation indirecte
Selon la jurisprudence de la Cour de cassation applicable en matière d'expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l'intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu'entraîne l'occupation illégale.
La loi budgétaire de 1992 (article 5
bis
du décret-loi n
o
333 du 11
juillet
1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d'expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l'indemnité prévue pour le cas d'une expropriation formelle. Toutefois, par un arrêt n
o
369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle.
En vertu de la loi budgétaire n
o
662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l'indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30
septembre
1996.Dans ce cas, l'indemnisation atteint environ 55% de la valeur du terrain.
Par l'arrêt n
o
148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu'une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l'occupation et la privation du terrain n'ont pas eu lieu pour cause d'utilité publique.
GRIEF
Les requérants se plaignent d'avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n
o
1.Ils font valoir notamment que, environ dix-sept ans après l'occupation de leur terrain, ils n'ont pas encore perçu d'indemnisation. Ils relèvent, en outre, que par effet de la loi n
o
662 de 1996, entrée en vigueur entre-temps, ils ne pourront être dédommagés à hauteur de la valeur vénale du terrain.
Les requérants se plaignent d'avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n
o
1.Ils font valoir notamment que, environ dix-sept ans après l'occupation de leur terrain, ils n'ont pas encore perçu d'indemnisation. Ils relèvent, en outre, que par effet de la loi n
o
662 de 1996, entrée en vigueur entre-temps, ils ne pourront être dédommagés à hauteur de la valeur vénale du terrain.
L'article 1 du Protocole n
o
1 dispose
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement soulève deux exceptions d'irrecevabilité.
En premier lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non respect du délai de six mois. Il soutient que la requête est tardive dans la mesure où celle-ci a été introduite plus de six mois après le moment où l'occupation du terrain est devenue sans titre et plus de six mois après le moment où les requérants ont déposé le recours en dommages-intérêts devant le tribunal de Lecce.
En deuxième lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non
‑
épuisement des voies de recours internes basée sur trois volets.
Quant au premier volet de l'exception, le Gouvernement fait observer que le grief tiré de la durée de la procédure a été déclaré irrecevable en date du 16
janvier
2003, pour non-épuisement des voies de recours internes. Selon lui, la Cour devrait parvenir à la même conclusion pour le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens des requérants, puisque ce dernier grief ne serait pas autonome par rapport au premier.
Quant au deuxième volet de l'exception, le Gouvernement fait observer que les requérants n'ont pas contesté la légitimité des actes administratifs devant les juridictions internes.
Quant au troisième volet de l'exception, le Gouvernement observe que les requérants n'ont pas épuisé les voies de recours internes en l'absence d'un jugement interne définitif. Tout en soutenant que le juge national ne fera probablement que prendre acte d'une situation qui s'est déjà consolidée et déclarer qu'il y a eu expropriation indirecte, le Gouvernement soutient également qu'en l'absence de ce jugement, il est impossible de dire si les requérants ont ou non été privés de leur bien.
Sur le fond, le Gouvernement considère que l'expropriation indirecte est «
prévue par la loi
» étant donné qu'elle est constamment appliquée par la jurisprudence nationale depuis 1983. De ce fait, même à défaut d'un décret d'expropriation, et même en l'absence d'un jugement national, la privation du bien au bénéfice de l'administration aurait déjà eu lieu à la suite de la construction de l'ouvrage public.
En outre, le Gouvernement soutient que la privation d'un bien qui a lieu par l'effet de l'expropriation indirecte n'est pas illicite en soi, mais est tout simplement non respectueuse des formes, à compter d'un moment donné.
Le Gouvernement observe que le fait qu'un décret d'expropriation n'ait pas été prononcé est en soi un manquement aux règles qui président à la procédure administrative. Toutefois, il s'agirait d'un manquement purement formel et le requérant aurait la possibilité d'obtenir un dédommagement proportionné à la valeur du terrain en conséquence de l'expropriation indirecte. Le Gouvernement en déduit que la situation dénoncée est compatible avec l'article 1 du Protocole n
o
1.
Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement.
Ils font d'abord observer qu'ils ont été privés de la disponibilité de leur terrain depuis 1987 situation devenue définitive avec l'achèvement des travaux Les requérants soulignent l'illégalité de cette situation, en l'absence d'un décret d'expropriation.
Ils observent ensuite qu'ils n'ont perçu aucune indemnité à ce jour. A cet égard, les requérants font valoir que le système juridique italien ne leur fournit pas le moyen d'obtenir une
restitutio in integrum
, mais seulement un dédommagement consécutif à la privation du terrain. Or, ils ont dû introduire une action en dommages-intérêts, et celle-ci est toujours pendante. Les requérants observent qu'ils s'attendent à ce que, suite à la reconnaissance de l'expropriation indirecte dans le cas d'espèce, le tribunal fasse application de la loi n
o
662/96 entre-temps entrée en vigueur.
Quant à l'exception de non-épuisement des recours administratifs, les requérants soutiennent qu'un recours devant le tribunal administratif aurait débouché, le dans le meilleur des cas, dans l'annulation des actes attaqués mais ils n'auraient pu obtenir la restitution du terrain qui était déjà irréversiblement transformé. Ils rappellent, en outre, que la Cour, dans l'arrêt
Belvedere Alberghiera c. Italie
, a déjà eu l'occasion de se prononcer sur l'inutilité d'un recours devant les juridictions administratives.
Les requérants affirment que le juste équilibre entre l'intérêt général et les droits fondamentaux de l'individu n'a pas été respecté.
La Cour se doit d'examiner d'abord les exceptions soulevées par le Gouvernement.
Quant à l'exception tirée du non-respect du délai de six mois, la Cour considère que les effets de l'occupation du terrain des requérants s'analysent en une «
situation continue
», qui, dans le cas d'espèce, n'a pas encore pris fin. La Cour rappelle que lorsqu'un requérant se plaint d'une «
situation continue
», ce délai court à partir de la fin de celle-ci (voir, entre autres,
Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c.
Portugal
, n
os
29813/96 et 30229/96, §
;
Iatridis c.
Grèce
[GC], n
o
31107/96, §
‑
II
). Dès lors, la règle du délai de six mois ne saurait pas s'appliquer en l'espèce et cette exception ne saurait être retenue.
Quant au premier volet de l'exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, la Cour considère, conformément à sa jurisprudence (voir parmi d'autres
Erkner et Hofauer c. Autriche,
arrêt du 23 avril 1987, série A n
o
117, §§ 72 et suivants), que le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens des requérants est autonome par rapport à celui tiré de la durée de la procédure, qui a été déclaré irrecevable. Il s'ensuit que le premier volet de cette exception ne saurait être retenu.
S'agissant du deuxième volet de l'exception de non-épuisement des voies de recours internes, la Cour note en premier lieu que les requérants ne mettent pas en cause la légalité de l'arrêté du 5
mai
1987 autorisant l'administration à occuper d'urgence leur terrain. Ils se plaignent de la suite de l'occupation, une fois expirée l'autorisation d'occuper d'urgence le terrain, à savoir de la privation de ce dernier par effet de l'expropriation indirecte et de l'absence d'un dédommagement.
De plus, la Cour n'est pas convaincue qu'un constat d'illégalité
ab initio
de la part des juridictions administratives aurait abouti à la restitution du terrain, vu la transformation irréversible de ce dernier à la suite de la construction de l'ouvrage (voir
Belvedere Alberghiera srl c. Italie
, n
o
31524/96, CEDH 2000-IV). Il s'ensuit que le deuxième volet de cette exception ne saurait être retenu.
S'agissant du troisième volet de l'exception de non-épuisement des voies de recours internes, la Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que cette exception est étroitement liée au fond de la requête et que celle-ci soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été établi.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Joint au fond
le troisième volet de l'exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes
;
Déclare
le restant de la requête recevable,
tous moyens de fond réservés.
Soren N
ielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président