SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63633/00 prezentate de William COLAZZO și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 16 ianuarie 2003 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Lorenzen Vajić Levits, Botomarova Zagrebelsky Steiner, judecători și grefier adjunct al secțiunii Nielsen Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 23 martie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie FAPTA reclamanților William, Massimo și Donata Colazzo și Sbocchi Maria Teresa sunt resortisanți italieni, născuți în 1923, 1968, 1957 și 1933 și reședința în Castrignano dei Greci (Lecce) și, respectiv, în Roma. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către Maestrul Gigante, avocat la Roma.
Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Prima reclamantă, William Colazzo, a deținut mai multe terenuri situate în Castrignano dei Greci și înregistrate în cadastru frunza n 5 parcele 146 și 81, d.a.p. 13.32 metri pătrați. Ceilalți reclamanți au moștenit un teren înregistrat în cadastru frunza nr 5 parcelă 145 sis la Castrignano dei Greci d.a.p. 12.248 metri pătrați. printr-un decret din 5 martie În 1987, administrația lui Castrignano dei Greci disposa la ocupația de urgență a terenurilor reclamanților pentru o perioadă maximă de cinci ani, în vederea exproprierii lor pentru construirea unei lucrări publice. La 6 octombrie 1987, administrația lui Castriguam dei Grecii a ocupat efectiv terenul și a inițiat lucrările de construcție.
printr-un act notificat la 28 septembrie 1990, prima reclamantă și cuiusul celorlalți solicitanți au numit orașul Castrignano dei Greci în fața Tribunalului Civil din Lecce. Ei susțineau că ocupația terenului lor era ilegală pe motiv că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis fără a se efectua exproprierea. Cu referire la jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă (ocuparea acțiunii dobânditetiva) ) reclamanții considerau că, în urma încheierii contractului public, dreptul lor de proprietate fusese neutralizat și că, prin urmare, nu le era posibil să solicite restituirea terenului în cauză, ci numai daunele-interese. Ei solicitau o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului.
Din această expertiză reiese că transformarea ireversibilă a terenului a avut loc în 1988 și 1989 și că reclamanții erau privați de bunurile lor începând cu aceste date. 817 000 lira italiană (ITL) și valoarea terenului (de cuius) al celorlalți solicitanți a fost de 186 580 000 lira italiană (ITL). La 10 noiembrie 1995, cuius al doilea, al treilea și al patrulea reclamant a murit. La decembrie 1995, aceștia au fost constituiți în procedură. Procedura este în curs de desfășurare în primă instanță. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. Reclamanții se plâng că au fost privați de teren într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. (1) În special, se afirmă că, la aproximativ 15 ani după ce au ocupat terenul lor, ei nu au primit încă o despăgubire; în plus, ei consideră că, în temeiul Legii nr. 662 din 1996, intrată în vigoare între timp, ei nu vor putea fi despăgubiți cu valoarea de piață a terenului.
Reclamanții se plâng de durata procedurii pe care au introdus-o în fața Tribunalului de la Lecce. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanții au epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac care le erau deschise în dreptul italian.
Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea Pinto Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții.
Întrucât nu dezamăgește nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenția privind încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână În cazul în care nu se respectă dreptul de a respecta bunurile, se declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte
DÉCISION
de la requête n o 63633/00 présentée par William COLAZZO et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 16 janvier 2003 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis , président , M. P. Lorenzen , M me N. Vajić , M. E . Levits, M me S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky , M me E. Steiner, juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 23 mars 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants William, Massimo et Donata Colazzo et Sbocchi Maria Teresa, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1923, 1968, 1957 et 1933 et résidant à Castrignano dei Greci (Lecce) et à Rome.
Ils sont représentés devant la Cour par Maître Gigante, avocat à Rome. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. La première requérante, William Colazzo, était propriétaire de plusieurs terrains sis à Castrignano dei Greci et enregistrés au cadastre feuille n o 5 parcelles 146 et 81, d’environ 13.312 mètres carrés. Les autres requérants ont hérité un terrain enregistré au cadastre feuille n o 5 parcelle 145 sis à Castrignano dei Greci d’environ 12.248 mètres carrés. Par un arrêté du 5 mars 1987, l’administration de Castrignano dei Greci disposa l’occupation d’urgence des terrains des requérants pour une période maximale de cinq ans, en vue de leur expropriation pour la construction d’un ouvrage public.
Le 6 octobre 1987 l’administration de Castrignano dei Greci procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction. Par un acte notifié le 28 septembre 1990, la première requérante et le de cuius des autres requérants assignèrent la ville de Castrignano dei Greci à comparaître devant le tribunal civil de Lecce. Ils alléguaient que l’occupation de leur terrain était illégale au motif que celle-ci s’était prorogée au delà du délai autorisé sans qu’il soit procédé à l’expropriation. Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte ( occupazione acquisitiva ) les requérants estimaient qu’à la suite de l’achèvement de l’ouvrage public, leur droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne leur était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement les dommages-intérêts.
Ils réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale du terrain. La mise en état de l’affaire commença le 14 décembre 1990. Le 4 février 1993, une expertise fut déposée au greffe. Il ressort de cette expertise que la transformation irréversible du terrain avait eu lieu en 1988 et en 1989 et que les requérants étaient privés de leur bien à compter de ces dates. L’expertise indiquait que la valeur vénale des terrains de la première requérante en 1988 et indexée, était de 209 817 000 lires italiennes (ITL) et la valeur des terrains (du de cuius ) des autres requérants était de 186 580 000 lires italiennes (ITL). Le 10 novembre 1995, le de cuius des deuxième, troisième et quatrième requérants décéda.
Le 1 er décembre 1995, ceux-ci se constituèrent dans la procédure. La procédure est actuellement pendante en première instance. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure. 2. Les requérants se plaignent d’avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1. Il font valoir notamment que, environ quinze ans après l’occupation de leur terrain, ils n’ont pas encore perçu une indemnisation. Ils relèvent, en outre, que par effet de la loi n o 662 du 1996, entre-temps entrée en vigueur ils ne pourront être dédommagés à hauteur de la valeur vénale du terrain. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent de la durée de la procédure qu’ils ont introduite devant le tribunal de Lecce.
Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour doit d’abord déterminer si les requérants ont épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui leur étaient ouvertes en droit italien. La Cour note que selon la loi n o 89 du 24 mars 2001 (ci-après «loi Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.
La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n o 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n o 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2. Les requérants allèguent la violation de leur droit au respect des biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief des requérants tiré du non respect du droit au respect des biens. Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président