a cererei n
o
32843/03
prezentată de Pietro STEA și alții
împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință în ziua de 23 iunie 2005 într-o cameră compusă din
:
Dl.
C.L.
Rozakis
,
președinte
,
Doamna
F.
Tulkens
,
Dl.
P.
Lorenzen
,
Doamnele
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
Dii.
V.
Zagrebelsky,
K.
Hajiyev,
judecători
,
și Dl. S.
Nielsen,
grefier de secțiune
,
Ținând seama de petitia sus-menționată introdusă la 8 octombrie 2003,
Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate în răspuns de reclamanți,
După ce a deliberat, redă decizia următoare
:
Reclamanții, Dii. Pietro, Benedetto, Leonardo, Caterina, Domenico și Rocca Stea precum și Domenica Schiralli, sunt cetățeni italieni, născuți respectiv în 1940 (pentru primii doi reclamanți), 1935, 1966, 1959, 1955, 1932 și domiciliați la Modugno. Sunt reprezentați în fața Curții de Dl. C. Ventura, avocat la Bari.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamanții sunt proprietari ai unui teren situat la Modugno, înregistrat în cadastru foaia 28, parcelele 201 și 29. Fiecare posedă o cotă-parte de 1/5.
Prin ordonanță din 21
aprilie
1987, administrația Modugno decretă ocuparea urgentă a terenului pentru o perioadă de cinci ani, pentru a construi locuințe cu chirie moderată. Rezultă din dosar că, la expirarea ocupării autorizate, administrația nu formalizase exproprierea și nu procedase la indemnizare.
Printr-un act notificat la 17
iunie
1994, reclamanții au tras în judecată administrația Modugno în fața tribunalului civil de Bari pentru a obține compensația decurgând din ocuparea terenului.
Printr-o sentință din 20
septembrie
1999, tribunalul de Bari a decretat că, în ciuda transformării terenului, reclamanții nu-și pierduser ă dreptul de proprietate. El a subliniat că administrația trebuia să procedeze la o expropriere formală a terenului și la oferta unei indemnități.
În cazul de faț, administrația nefiind procedată la o expropriere formală, tribunalul a condamnat-o să plătească reclamanților o sumă de 110
859
040 lire italiene (ITL) cu titlu de indemnitate de ocupare legitimă, o sumă de 161
490
000 ITL pentru neutilizarea terenului și o sumă de 27
108
817 ITL pentru daunele decurgând din ocuparea terenului.
La o dată neprecizată, administrația a contestat decizia în fața curții de apel de Bari. Administrația susținea că tribunalul nu aplicase jurisprudența constantă în materia exproprierii indirecte, conform căreia, o dată transformatul terenul, proprietatea terenului trece retroactiv administrației.
Printr-o hotărâre din 24
aprilie
2001, curtea de apel a admis contestația administrației. În particular, curte a aplicat principiul exproprierii indirecte și a declarat că reclamanții pierduser ă proprietatea terenului în 1992 ca urmare a transformării acestuia.
Privitor la compatibilitatea acestui principiu cu Convenția, curtea de apel a declarat că privarea de proprietate fusese decretată pe baza unei declarații de utilitate publică, și că respectase deci «
echilibrul just
» între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului.
În aplicarea legii n
o
662 din 1996, intrate în vigoare în cursul procesului, curte a condamnat administrația să plătească reclamanților (¼
fiecare) o sumă de 84
632
295 ITL corespunzând valorii terenului, o sumă de 67
705
836 ITL cu titlu de despăgubiri și o sumă de 9
232
614 ITL cu titlu de indemnitate de ocupare legitimă, a indexa din 1987.
La 9
iulie
2001, reclamanții au formulat o contestație în fața Curții de Casație. Ei au invocat art. 1 al Protocolului n
o
1 și s-au bazat pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Ei au cerut de asemenea Curții de Casație să ridice o problemă de constituționalitate a legii n
o
662 din 1996 în fața Curții Constituționale.
La 22
ianuarie 2003, avocatul reclamanților a depus un memoriu pentru ședința din 6
februarie 2004. La ședință, avocații reclamanților și administrației au expus concluziile lor, urmând relatării judecătorului raporteur
; procuratura a luat cuvântul ultima și a concluzionat respingerea contestației.
Printr-o hotărâre n
o
5902 din 28
martie
2003
,
Curtea de Casație, în camerele reunite, a afirmat că principiul exproprierii indirecte joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că era compatibil cu Convenția. Curtea de Casație a remarc at în special că ținând seama de uniformitatea jurisprudenței în această materie, principiul exproprierii indirecte era deci pe deplin «
previzibil și accesibil» și trebuia deci considerat ca respectuos faț de principiul legalității.
Cu privire la ocupările de teren care au loc fără declarație de utilitate publică, Curtea de Casație a afirmat că acestea nu era apte să transfere proprietatea bunului la Stat.
Privitor la indemnizare, Curtea a afirmat că, chiar dacă era inferioară prejudiciului suferit de interesent, și în special valorii terenului, indemnizarea datorată în caz de expropriere indirectă era suficientă pentru a garantiza «
echilibrul just
» între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării individului.
În sfârșit, cu privire la cererea reclamanților privind neconstitutionalitatea legii n
o
662 din 1996, curtea a declarat că mijloacele ridicate de reclamanți fuseseră deja examinate de Curtea Constituțională în hotărârea n
o
148 din 1999.
În consecință, Curtea a respins contestația formulată de reclamanți.
II.
a)
Ocuparea urgentă a unui teren
În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației să ocupe un teren și să construiască înainte de expropriere. O dată declarată utilă publică lucrarea de realizat și adoptat proiectul de construcție, administrația putea decreta ocuparea urgentă a zonelor de expropiat pentru o durată determinată neexcedând cinci ani (art. 20 al legii n
o
865 din 1971). Acest decret devine caducă dacă ocuparea materială a terenului nu are loc în trei luni după promulgarea sa. Înainte de expirarea perioadei de ocupare autorizate, trebuia luată o ordonanță de expropriere formală.
Ocuparea autorizată a unui teren dă dreptul la o indemnitate de ocupare. Curtea Constituțională a recunoscut, în hotărârea n
o
470 din 1990, un drept de acces imediat la un tribunal pentru a reivindica indemnitatea de ocupare cât în cât terenul este materialmente ocupat, fără nevoia de a aștepta ca administrația să procedeze la o ofertă de indemnizare.
b) Principiul exproprierii indirecte («
occupazione acquisitiva
» sau «
accessione invertita
»)
În anii 1970, mai multe administrații locale procedeer ă la ocupări urgente de terenuri care nu fuseseră urmate de decrete de expropriere. Juridiciile italiene se găsir ă confruntate cu cazuri în care proprietarul unui teren pierduser ă
de facto
disponibilitatea acestuia din cauza ocupării și îndeplinirii lucrărilor de construcție a unei lucrări publice. Rămânea de cunoscut dacă, pur și simplu prin efectul lucrărilor efectuate, interesentul pierduser ă de asemenea proprietatea terenului.
1.
Jurisprudența înainte de hotărârea n
o
1464 din 1983 a Curții de Casație
Jurisprudența era foarte împărțit ă pe punctul de a ști care fuseseră efectele construcției unei lucrări publice pe un teren ocupat ilegal. Prin ocupare ilegală, se înțelege o ocupare ilegală
ab initio
, sau o ocupare inițial autorizată și devenite fără titlu ulterior, titlul fiind anulat sau ocuparea continuând dincolo de expirarea autorizată fără ca o ordonanță de expropriere să intervină.
Potrivit unei prime jurisprudențe, proprietarul terenului ocupat de administrație nu pierduser ă proprietatea terenului după finalizarea lucrării publice. Totuși, nu putea cere o reluare în stare a terenului și putea doar să angajeze o acțiune în dauneopunctare pentru ocupare abuzivă, nesubmisă unui termen de limitare datorită faptului că ilegalitatea decurgând din ocupare era permanentă. Administrația putea în orice moment adopta o decizie formală de expropriere
; în acest caz, acțiunea în despăgubiri se transforma în proces purtând asupra indemnității de expropriere și despăgubirile nu era datorite decât pentru perioada anterioară decretului de expropriere pentru neutilizarea terenului (a se vedea, printre altele, hotărârile Curții de Casație n
o
2341 din 1982, n
o
4741 din 1981, n
o
6452 și n
o
6308 din 1980).
Potrivit unei secunde jurisprudențe, proprietarul terenului ocupat de administrație nu pierduser ă proprietatea terenului și putea cere o reluare în stare, atunci când administrația agia fără ca să existe utilitate publică (a se vedea, de exemplu, Curtea de Casație, hotărâre n
o
1578 din 1976, hotărâre n
o
5679 din 1980).
Potrivit unei treime jurisprudențe, proprietarul terenului ocupat de administrație pierduser ă automat proprietatea terenului în momentul transformării ireversibile a bunului, și anume în momentul finalizării lucrării publice. Interesente avea dreptul de a cere despăgubiri (a se vedea hotărârea n
o
3243 din 1979 a Curții de Casație).
2.
Hotărârea n
o
1464 din 1983 a Curții de Casație
Printr-o hotărâre din 16 februarie 1983, Curtea de Casație, pronunțând în camerele reunite, a rezolvat conflictul de jurisprudență și adoptă a treime soluție. Astfel fu consacrat principiul exproprierii indirecte (
accessione invertita
sau
occupazione acquisitiva
). În virtutea acestui principiu, puterea publică dobândește
ab origine
proprietatea unui teren fără a proceda la o expropriere formală atunci când, după ocuparea terenului, și indiferent de legalitatea ocupării, lucrarea publică fu realizată. Atunci când ocuparea este
ab initio
fără titlu, transferul de proprietate are loc în momentul finalizării lucrării publice. Atunci când ocuparea terenului fu inițial autorizată, transferul de proprietate are loc la expirarea perioadei de ocupare autorizată. În aceeași hotărâre, Curtea de Casație a precizat că, în toate cazurile exproprierii indirecte, interesente are drept la reparație integrală, achiziția terenului având avut loc fără titlu. Totuși, această reparație nu este plătită automat
; aparține interesente de a reivindica despăgubiri. De altfel, dreptul la reparație este asigurat cu termenul de limitare prevăzut în caz de responsabilitate delictuală, și anume cinci ani, începând să curgă în momentul transformării ireversibile a terenului.
3.
Jurisprudența după hotărârea n
o
1464 din 1983 a Curții de Casație
a)
Limitarea
Inițial, jurisprudența considera că niciun termen de limitare nu se aplica, datorită faptului că ocuparea fără titlu a terenului constituia un act ilegal continuu. Curtea de Casație, în hotărârea n
o
1464 din 1983, a afirmat că dreptul la reparație era supus unui termen de limitare de cinci ani. Mai târziu, prima secțiune a Curții de Casație a afirmat că un termen de limitare de zece ani trebuia aplicat (hotărârile n
o
7952 din 1991 și n
o
10979 din 1992). Printr-o hotărâre din 22
noiembrie 1992, Curtea de Casație pronunțând în camerele reunite a definitiv hotărât această problemă, estimând că termenul de limitare este de cinci ani și că începe să curgă în momentul transformării ireversibile a terenului.
b)
Hotărârea n
o
188 din 1995 a Curții Constituționale
În această hotărâre, Curtea Constituțională a judecat compatibil cu Constituția principiul exproprierii indirecte, în măsura în care acest principiu era ancorat într-o dispoziție legislativă, și anume art. 2043 al codului civil ce riga responsabilitatea delictuală. Potrivit acestei hotărâri, faptul că administrația deveni proprietară a unui teren prin a trage beneficii din comportamentul ei ilegal nu ridica niciun problem pe plan constituțional, datorită faptului că interesul public, și anume conservarea lucrării publice, prepondera asupra interesului particulei și deci asupra dreptului de proprietate al acestuia. Curtea Constituțională a judecat compatibil cu Constituția aplicarea la acțiunea în reparație a termenului de limitare de cinci ani, așa cum prevăzut de art. 2043 al codului civil pentru responsabilitate delictuală.
c)
Cazuri de non-aplicare a principiului exproprierii indirecte
Dezvoltări jurisprudenței arată că mecanismul prin care construcția unei lucrări publice atrăge transferul de proprietate a terenului în beneficiul administrației cunoaște excepții.
În hotărârea n
o
874 din 1996, Consiliul de Stat a afirmat că nu există expropriere indirectă atunci când deciziile administrației și decretul de ocupare urgentă au fost anulate de juridiciile administrative
; dacă nu ar fi cazul, decizia judiciară ar fi golită de substanță.
În hotărârea n
o
1907 din 1997, Curtea de Casație pronunțând în camerele reunite a afirmat că administrația nu deveni proprietară a unui teren atunci când deciziile pe care le adoptase și declarația de utilitate publică trebuia considerate ca nule
ab initio
. În acest caz, interesente-și păstrează proprietatea terenului și putea cere
restitutio in integrum
. Putea, ca alternativă, cere despăgubiri. Ilegalitatea în aceste cazuri are un caracter permanent și niciun termen de limitare nu se aplică.
În hotărârea n
o
6515 din 1997, Curtea de Casație pronunțând în camerele reunite a afirmat că nu există transfer de proprietate atunci când declarația de utilitate publică fu anulată de juridiciile administrative. În acest caz, principiul exproprierii indirecte nu se aplică deci. Interesente, care-și păstrează proprietatea terenului, avea posibilitatea de a cere
restitutio
in integrum
. Introducerea unei cereri în despăgubiri atrăge o renunțare la
restitutio in integrum
. Termenul de limitare de cinci ani începe să curgă în momentul în care decizia judecătorului administrativ deveni definitivă.
În hotărârea n
o
148 din 1998, prima secțiune a Curții de Casație a urmat jurisprudența camerelor reunite și a afirmat că transferul de proprietate prin efect al exproprierii indirecte nu are loc atunci când declarația de utilitate publică căreia proiectul de construcție era ataș fu considerată ca invalidă
ab initio
.
În hotărârea n
o
5902 din 2003, Curtea de Casație în camerele reunite a reafirmat că nu există transfer de proprietate în absența unei declarații valide de utilitate publică.
Este cuvine a compara această jurisprudență cu legea n
o
458 din 1988 (a se vedea § 4 mai jos) și cu Repertoriul dispozițiilor privind exproprierea, intrat în vigoare la 30 iunie 2003 (a se vedea § 7 mai jos).
4.
Legea n
o
458 din 27 octombrie 1988
Potrivit articolului 3 al acestei legi, «
Proprietarul unui teren, folosit pentru construcția de clădiri publice și locuințe sociale, are dreptul la reparație a daunei suferite, ca urmare a unei exproperii declarat ilegale prin decizie trecută în forță de lucru, dar nu putea pretinde restituirea bunului. Are drept de asemenea, pe lângă reparație a daunei, la sume datorite din cauza deprecierii monetare și la cele menționate la art. 1224 § 2 al codului civil și aceasta de la ziua ocupării ilegale
».
Interpretând art. 3 al legii din 1988, Curtea Constituțională, în hotărârea sa din 12 iulie 1990 (nr 384), a considerat
: «
Prin dispoziția atacată, legiuitorul, între interesul proprietarilor terenurilor - obținere în caz de expropriere ilegală de restituire a terenurilor - și interesul public - concrețizat prin destinația acestor bunuri la scopuri de construcții rezidențiale publice în condiții favorabile sau convenționate - a dat prioritate acestui din urmă interes
».
5.
Valoarea reparației în caz de expropriere indirectă
Potrivit jurisprudenței din 1983 a Curții de Casație în materia exproprierii indirecte, o reparație integrală a prejudiciului suferit, sub formă de despăgubiri pentru pierderea terenului, era datorită interesente ca contrapartidă a pierderii proprietății pe care o atrăge ocuparea ilegală.
Legea bugetară din 1992 (art. 5
bis
al decretului-lege n
o
333 din 11
iulie
1992) modifică această jurisprudență, în sensul că valoarea datorită în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea indemnității prevăzute pentru cazul unei exproperii formale. Prin hotărârea n
o
369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional ă această dispoziție.
În virtutea legii bugetare n
o
662 din 1996, care succedat dispoziciei declarate neconstitucional, indemnizarea integrală nu poate fi acordată pentru o ocupare de teren care a avut loc înainte de 30
septembrie 1996. În această perspectivă, indemnizarea echivala cu valoarea indemnității prevăzute pentru cazul unei exproperii formale, în ipoteza cea mai favorabilă proprietarului, prin majorare de 10 %.
Prin hotărârea n
o
148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a judecat o asemenea indemnitate compatibilă cu Constituția. Totuși, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnitate integrală, până la valoarea venal a terenului, poate fi revendicată atunci când ocuparea și privarea de teren nu au avut loc din cauza de utilitate publică.
6.
Jurisprudența după hotărârile Curții din 30 mai 2000 în cauzele Belvedere Alberghiera și Carbonara și Ventura
Prin hotărârile n
o
5902 și 6853 din 2003, Curtea de Casație în camerele reunite s-a din nou pronunțat asupra principiului exproprierii indirecte, făcând referință la două hotărâri ale Curții sus-citate.
Ținând seama de constatarea de încălcare a articolului 1 al protocolului n
o
1 în cauzele de mai sus, Curtea de Casație a afirmat că principiul exproprierii indirecte joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că era compatibil cu Convenția.
Mai specific, Curtea de Casație – după analizarea istoriei principiului exproprierii indirecte - a spus că ținând seama de uniformitatea jurisprudenței în această materie, principiul exproprierii indirecte trebuia considerat ca fiind pe deplin «
previzibil
» de la 1983. De aceea, exproprierea indirectă trebuia considerată ca fiind respectuoasă faț de principiul legalității. Cu privire la ocupările de teren care au loc fără declarație de utilitate publică, Curtea de Casație a afirmat că acestea nu sunt apte să transfere proprietatea bunului la Stat. Privitor la indemnizare, Curtea de Casație a afirmat că, chiar dacă era inferioară prejudiciului suferit de interesent, și în special valorii terenului, indemnizarea datorată în caz de expropriere indirectă era suficientă pentru a garantiza un «
echilibru just
» între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului.
7.
Repertoriul dispozițiilor legislative și reglementare privind exproprierea din cauza de utilitate publică (mai jos «
Repertoriul)
La 30 iunie 2003 intrat în vigoare Decretul Prezidențial n
o
327 din 8
iunie
2001, modificat de Decretul legislativ n
o
302 din 27
decembrie
2002, și care reglementează procedura de expropriere. Repertoriul codifică disposițiile și jurisprudența existente în această materie. În particular, codifică principiul exproprierii indirecte. Repertoriul, care nu se aplică cazurilor de ocupare intervenit anterior la 1996 și nu se aplică deci în cauza prezentă, s-a substituit, de la intrarea sa în vigoare, la întreaga legislație anterior la expropriiere și jurisprudență în materia exproprierii.
La art. 43, Repertoriul prevede
că în absența unui decret de expropriere, sau în absența unei declarații de utilitate publică, un teren transformat ca urmare a realizării unei lucrări publice este achiziționat de patrimoniul autorității care l-a transformat
; despăgubiri sunt acordate ca contrapartidă. Autoritatea putea achiziționa un bun chiar atunci când planu de dezvoltare sau declarația de utilitate publică au fost anulate. Proprietarul
putea cere judecătorului restituirea terenului. Autoritatea în cauză putea s-o conteste. Atunci când judecătorul hotărăște de a nu ordona restituirea terenului, proprietarul are drept la o despăgubire.
1.
Invocând art. 1 al Protocolului n
o
1 al Convenției, reclamanții se plânge de a fi fost lipsiți de bunul lor în mod incompatibil cu art. 1 al Protocolului n
o
1.Ei susțin că principiul exproprierii indirecte nu era respectuos faț de principiul legalității.
2.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanții se plânge de absența echității procedurii din cauza aplicării în cauza prezentă a legii n
o
662 din 1996, intrat în vigoare în cursul procedurii.
3.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanții se plânge că Curtea de Casație nu examinase mijloacele, trase din neconstitutionalitatea legii n
o
662 din 1996, ridicate în memoriile lor.
4.
Invocând art. 6 § 1, reclamanții se plânge, pe de o parte, de a nu fi beneficiat de un proces echitabil din cauza absenci comunicării înainte de ședință a concluziilor procuratorului, și pe de altă parte de a nu fi putut să le conteste la ședință
1.
Reclamanții se plânge de a fi fost lipsiți de bunul lor în mod incompatibil cu art. 1 al Protocolului n
o
1, care se citește deci
:
1.
«
Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nicio persoană nu putea fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de legea și principiile generale ale dreptului internațional.
Disposițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care-l posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementează folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi.
»:
În starea actuală a dosarului, Curtea nu se estimă în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui grief și judecă necesară comunicarea acestei parți a cererei guvernului pârât în conformitate cu articolul
54
§
2
b) din regulamentul ei.
2.
Reclamanții se plânge de adoptarea și aplicarea la cazul lor a legii n
o
662 din 1996. Ei invocă art. 6 al Convenției, care, în părțile sale pertinente, prevede
:
«
Fiecare persoană are dreptul să-i se audă cauza în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor cu privire la drepturile și obligațiile de natură civilă (...)
»
În starea actuală a dosarului, Curtea nu se estimă în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui grief și judecă necesară comunicarea acestei parți a cererei guvernului pârât în conformitate cu articolul
54
§
2
b) din regulamentul ei.
3.
Reclamanții se plânge că Curtea de Casație nu examinase mijloacele trase din neconstitutionalitatea legii n
o
662 din 1996, ridicate în memoriile lor suplimentare. Ei invocă art. 6 § 1 al Convenției, care, în părțile sale pertinente, prevede
:
«
Fiecare persoană are dreptul să-i se audă cauza în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor cu privire la drepturile și obligațiile de natură civilă (...)
»
Curtea reamintește că aplicarea și interpretarea dreptului intern sunt în principiu rezervate competenței juridiciilor naționale și că potrivit articolului 19 al Convenției, sarcina sa singuratică este asigurarea respectării angajamentelor rezultând din Convenție pentru statele contractante. În particular, nu-i aparține cunoașterii erorilor de fapt sau de drept pretinse comise de o juridică, cu excepția și în măsura în care ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților salvguardate de Convenție (a se vedea
Garcia Ruiz c. Spania
[GC], n
o
În cauza prezentă, Curtea constată că reclamanții au putut prezenta argumentele lor în fața unei juridicii prezentând garanțiile articolului 6 § 1 al Convenției, care le-a răspuns printr-o decizie motivată.
În particular, Curtea de Casație a declarat clar prost întemeiat cereri reclamanților privind neconstitutionalitatea legii n
o
662 din 1996 pe motiv că era vorba de o problemă asupra căreia Curtea Constituțională se pronunțase deja în hotărârea 148 din 1999.
Rezultă că acest grief, care se asimula cu o «
a patra instanță
», trebuie respins ca în mod evident prost întemeiat, în aplicarea articolului
35
§§
3 și
4 al Convenției.
4.
Reclamanții se plânge de inechitate a instanței în fața Curții de Casație din cauza absenci comunicării, înainte de ședință, a concluziilor procuratorului și imposibilității de a contesta la ședință, procuratura având cuvântul ultima. Ei invocă art. 6 § 1.
Curtea reamintește că principiul egalității armelor – unul din elementele noțiunii mai largi de proces echitabil – necesită ca fiecare parte să-i fie oferite o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează într-o situație de clar dezavantaj comparativ cu adversarul (a se vedea, printre multe altele, hotărârea
Nideröst
Huber c. Elveția
din 18 februarie 1997,
Recueil
1997-I, pp. 107-108, § 23).
Cu toate acestea, Curtea remarc ă că rezultă clar din descrierea desfășurării procedurii în fața Curții de Casație că procuratura prezintă concluziile oral pentru prima oară în cameră a Consilului.
Reclamanții nu ar putea trage din dreptul la egalitate armelor recunoscut de art. 6 § 1 al Convenției dreptul de a-i se comunica, înainte de ședință, concluzii care nu fuseseră comunicate niciunei din parties la proces.
Niciun mancare egalității armelor se găsește deci stabilit.
Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil implica de asemenea în principiu dreptul, pentru parties la proces, de a lua cunoștință de orice piesă sau observație supusă judecătorului, fie și de un magistrat independent, în scopul de a influența hotărârea sa, și de a o discuta (a se vedea de exemplu hotărârea,
Vermeulen c.
Belgia
, din 20 februarie 1996,
Recueil
1996-p. 234, § 33,).
Cu toate acestea în cauza prezentă, nici nu este contestat că parties putea contesta, printr-o notă în deliberări (art. 379 al codului de procedură civilă), concluziile procuratorului, ceea ce permite, și aceasta este esențial la ochii Curții, de a contribui la respectul principiului contradictoriu.
În cauza prezentă, Curtea remarc ă că reclamanții nu fecuser ă folosire de posibilitate de a depune o notă în deliberări, pe care nu ar putea justifica doar prin îndoielile pe care le exprimă cu privire la o asemenea practică (a se vedea hotărârea n
o
APBP c. Franța
n
o
38436/97, § 27,
din 21
martie
2002).
În aceste condiții, Curtea estimează că procedura urmată în fața Curții de Casație oferit suficiente garanții reclamanților și că niciun problem nu se ridica sub unghiul dreptului la un proces echitabil pentru ceea ce privește respectul contradictoriu. Rezultă că acest grief este în mod evident prost întemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§
3 și 4 al Convenției.
Din aceste considerente, Curtea, cu unanimitate,
Amână
examinarea grievurilor reclamanților trase din art. 1 al Protocolului n
o
1 și 6 § 1 al Convenției (echitate procedurii cu privire la aplicarea retroactivă a legii n
o
662 din 1996)
;
Declară
petitia inadmisibilă pentru surplus.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Grefier
Președinte
de la requête n
o
32843/03
présentée par Pietro STEA et autres
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 23 juin 2005 en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
MM.
V.
Zagrebelsky,
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 octobre 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Pietro, Benedetto, Leonardo, Caterina, Domenico et Rocca Stea ainsi que Domenica Schiralli, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1940 (pour les deux premiers requérants), 1935, 1966, 1959, 1955, 1932 et résidant à Modugno. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants sont propriétaires d’un terrain sis à Modugno, enregistré au cadastre feuille 28, parcelles 201 et 29. Chacun possède une quote-part de 1/5.
Par un arrêté du 21
avril
1987, l’administration de Modugno décréta l’occupation d’urgence du terrain pour une période de cinq ans, afin d’y construire des habitations à loyer modéré. Il ressort du dossier que, à l’échéance de l’occupation autorisée, l’administration n’avait pas formalisé l’expropriation et procédé à l’indemnisation.
Par un acte notifié le 17
juin
1994, les requérants assignèrent l’administration de Modugno devant le tribunal civil de Bari afin d’obtenir le dédommagement découlant de l’occupation du terrain.
Par un jugement du 20
septembre
1999, le tribunal de Bari décréta que, nonobstant la transformation du terrain, les requérants n’avaient pas perdu leur droit de propriété. Il souligna que l’administration devait procéder à une expropriation formelle du terrain et à l’offre d’une indemnité.
Dans le cas d’espèce, l’administration n’ayant pas procédé à une expropriation formelle, le tribunal la condamna à payer aux requérants une somme de 110
859
040 lires italiennes (ITL) à titre d’indemnité d’occupation légitime, une somme de 161
490
000 ITL pour non jouissance du terrain et une somme de 27
108
817 ITL pour les dommages découlant de l’occupation du terrain.
A une date non précisée, l’administration interjeta appel devant la cour d’appel de Bari. L’administration faisait valoir que le tribunal n’avait pas fait application de la jurisprudence constante en matière d’expropriation indirecte, selon laquelle, une fois le terrain transformé, la propriété dudit terrain passe rétroactivement à l’administration.
Par un arrêt du 24
avril
2001, la cour d’appel accueillit le recours de l’administration. En particulier, la cour fit application du principe de l’expropriation indirecte et déclara que les requérants avaient perdu la propriété du terrain en 1992 à la suite de la transformation de celui-ci.
Quant à la compatibilité de ce principe avec la Convention, la cour d’appel déclara que la privation de propriété avait été décrétée sur la base d’une déclaration d’utilité publique, et qu’elle avait donc respecté le «
juste équilibre
» entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu.
En application de la loi n
o
662 de 1996, entrée en vigueur en cours de procédure, la cour condamna l’administration à payer aux requérants (¼
chacun) une somme de 84
632
295 ITL correspondant à la valeur du terrain, une somme de 67
705
836 ITL à titre de dommages-intérêts et une somme de 9
232
614 ITL à titre d’indemnité d’occupation légitime, à indexer à partir de 1987.
Le 9
juillet
2001, les requérants formèrent un pourvoi devant la Cour de cassation. Ils invoquèrent l’article 1 du Protocole n
o
1 et s’appuyèrent sur la jurisprudence de la Cour Européenne des droits de l’homme.
Ils demandèrent également à la Cour de cassation de soulever une question de légitimité constitutionnelle de la loi n
o
662 de 1996 devant la Cour Constitutionnelle.
Le 22
janvier 2003, l’avocat des requérants déposa un mémoire pour l’audience du 6
février 2004. Lors de l’audience, les avocats des requérants et de l’administration exposèrent leurs conclusions, à la suite de la relation du juge rapporteur
; le parquet prit la parole en dernier et conclut au rejet du recours.
Par un arrêt n
o
5902 du 28
mars
2003
,
la Cour de cassation, en chambres réunies, affirma que le principe de l’expropriation indirecte jouait un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu’il était compatible avec la Convention. La Cour de cassation remarqua notamment qu’au vu de l’uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l’expropriation indirecte était désormais pleinement «
prévisible et accessible» et devait donc être considéré comme respectueux du principe de légalité.
S’agissant des occupations de terrain ayant lieu sans déclaration d’utilité publique, la Cour de Cassation affirma que celles-ci n’étaient pas aptes à transférer la propriété du bien à l’Etat.
Quant à l’indemnisation, la Cour affirma que, même si elle était inférieure au préjudice subi par l’intéressé, et notamment à la valeur du terrain, l’indemnisation due en cas d’expropriation indirecte était suffisante pour garantir le «
juste équilibre
» entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de sauvegarde de l’individu.
Enfin, s’agissant de la demande des requérants concernant l’inconstitutionnalité de la loi n
o
662 de 1996, la cour déclara que les moyens soulevés par les requérant avaient déjà été examinés par la Cour constitutionnelle dans l’arrêt n
o
148 de 1999.
En conséquence, la Cour rejeta le pourvoi formé par les requérants.
II.
a)
L’occupation d’urgence d’un terrain
En droit italien, la procédure accélérée d’expropriation permet à l’administration d’occuper un terrain et d’y construire avant l’expropriation. Une fois l’ouvrage à réaliser déclaré d’utilité publique et le projet de construction adopté, l’administration peut décréter l’occupation d’urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n’excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n
o
865 de 1971). Ce décret devient caduc si l’occupation matérielle du terrain n’a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Avant la fin de la période d’occupation autorisée, un décret d’expropriation formelle doit être pris.
L’occupation autorisée d’un terrain donne droit à une indemnité d’occupation. La Cour constitutionnelle a reconnu, dans son arrêt n
o
470 de 1990, un droit d’accès immédiat à un tribunal aux fins de réclamer l’indemnité d’occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans besoin d’attendre que l’administration procède à une offre d’indemnisation.
b) Le principe de l’expropriation indirecte («
occupazione acquisitiva
» ou «
accessione invertita
»)
Dans les années 1970, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d’urgence de terrains qui ne furent pas suivies de décrets d’expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d’un terrain avait perdu
de facto
la disponibilité de celui-ci en raison de l’occupation et de l’accomplissement de travaux de construction d’un ouvrage public. Restait à savoir si, simplement par l’effet des travaux effectués, l’intéressé avait perdu également la propriété du terrain.
1.
La jurisprudence avant l’arrêt n
o
1464 de 1983 de la Cour de cassation
La jurisprudence était très partagée sur le point de savoir quels étaient les effets de la construction d’un ouvrage public sur un terrain occupé illégalement. Par occupation illégale, il faut entendre une occupation illégale
ab initio
, ou bien une occupation initialement autorisée et devenue sans titre par la suite, le titre étant annulé ou bien l’occupation se poursuivant au-delà de l’échéance autorisée sans qu’un décret d’expropriation ne soit intervenu.
Selon une première jurisprudence, le propriétaire du terrain occupé par l’administration ne perdait pas la propriété du terrain après l’achèvement de l’ouvrage public. Toutefois, il ne pouvait pas demander une remise en l’état du terrain et pouvait uniquement engager une action en dommages et intérêts pour occupation abusive, non soumise à un délai de prescription puisque l’illégalité découlant de l’occupation était permanente. L’administration pouvait à tout moment adopter une décision formelle d’expropriation
; dans ce cas, l’action en dommages-intérêts se transformait en litige portant sur l’indemnité d’expropriation et les dommages-intérêts n’étaient dus que pour la période antérieure au décret d’expropriation pour la non-jouissance du terrain (voir, entre autres, les arrêts de la Cour de cassation n
o
2341 de 1982, n
o
4741 de 1981, n
o
6452 et n
o
6308 de 1980).
Selon une deuxième jurisprudence, le propriétaire du terrain occupé par l’administration ne perdait pas la propriété du terrain et pouvait demander la remise en l’état, lorsque l’administration avait agi sans qu’il y ait utilité publique (voir, par exemple, Cour de cassation, arrêt n
o
1578 de 1976, arrêt n
o
5679 de 1980).
Selon une troisième jurisprudence, le propriétaire du terrain occupé par l’administration perdait automatiquement la propriété du terrain au moment de la transformation irréversible du bien, à savoir au moment de l’achèvement de l’ouvrage public. L’intéressé avait le droit de demander des dommages-intérêts (voir l’arrêt n
o
3243 de 1979 de la Cour de cassation).
2.
L’arrêt n
o
1464 de 1983 de la Cour de cassation
Par un arrêt du 16 février 1983, la Cour de cassation, statuant en chambres réunies, résolut le conflit de jurisprudence et adopta la troisième solution. Ainsi fut consacré le principe de l’expropriation indirecte (
accessione invertita
ou
occupazione acquisitiva
). En vertu de ce principe, la puissance publique acquiert
ab origine
la propriété d’un terrain sans procéder à une expropriation formelle lorsque, après l’occupation du terrain, et indépendamment de la légalité de l’occupation, l’ouvrage public a été réalisé. Lorsque l’occupation est
ab initio
sans titre, le transfert de propriété a lieu au moment de l’achèvement de l’ouvrage public. Lorsque l’occupation du terrain a initialement été autorisée, le transfert de propriété a lieu à l’échéance de la période d’occupation autorisée. Dans le même arrêt, la Cour de cassation précisa que, dans tous les cas d’expropriation indirecte, l’intéressé a droit à une réparation intégrale, l’acquisition du terrain ayant eu lieu sans titre. Toutefois, cette réparation n’est pas versée automatiquement
; il incombe à l’intéressé de réclamer des dommages-intérêts. En outre, le droit à réparation est assorti du délai de prescription prévu en cas de responsabilité délictuelle, à savoir cinq ans, commençant à courir au moment de la transformation irréversible du terrain.
3.
La jurisprudence après l’arrêt n
o
1464 de 1983 de la Cour de cassation
a)
La prescription
Dans un premier temps, la jurisprudence considérait qu’aucun délai de prescription ne trouvait à s’appliquer, puisque l’occupation sans titre du terrain constituait un acte illégal continu. La Cour de cassation, dans son arrêt n
o
1464 de 1983, affirma que le droit à réparation était soumis à un délai de prescription de cinq ans. Par la suite, la première section de la Cour de cassation affirma qu’un délai de prescription de dix ans devait s’appliquer (arrêts n
o
7952 de 1991 et n
o
10979 de 1992). Par un arrêt du 22
novembre 1992, la Cour de cassation statuant en chambres réunies a définitivement tranché la question, estimant que le délai de prescription est de cinq ans et qu’il commence à courir au moment de la transformation irréversible du terrain.
b)
L’arrêt n
o
188 de 1995 de la Cour constitutionnelle
Dans cet arrêt, la Cour constitutionnelle a jugé compatible avec la Constitution le principe de l’expropriation indirecte, dans la mesure où ce principe est ancré dans une disposition législative, à savoir l’article 2043 du code civil régissant la responsabilité délictuelle. Selon cet arrêt, le fait que l’administration devienne propriétaire d’un terrain en tirant bénéfice de son comportement illégal ne pose aucun problème sur le plan constitutionnel, puisque l’intérêt public, à savoir la conservation de l’ouvrage public, l’emporte sur l’intérêt du particulier, et donc sur le droit de propriété de ce dernier. La Cour constitutionnelle a jugé compatible avec la Constitution l’application à l’action en réparation du délai de prescription de cinq ans, tel que prévu par l’article 2043 du code civil pour responsabilité délictuelle.
c)
Cas de non-application du principe de l’expropriation indirecte
Les développements de la jurisprudence montrent que le mécanisme par lequel la construction d’un ouvrage public entraîne le transfert de propriété du terrain au bénéfice de l’administration connaît des exceptions.
Dans son arrêt n
o
874 de 1996, le Conseil d’Etat a affirmé qu’il n’y a pas d’expropriation indirecte lorsque les décisions de l’administration et le décret d’occupation d’urgence ont été annulés par les juridictions administratives
; si tel n’était pas le cas, la décision judiciaire serait vidée de substance.
Dans son arrêt n
o
1907 de 1997, la Cour de cassation statuant en chambres réunies a affirmé que l’administration ne devient pas propriétaire d’un terrain lorsque les décisions qu’elle a adoptées et la déclaration d’utilité publique doivent être considérées comme nulles
ab initio
. Dans ce cas, l’intéressé garde la propriété du terrain et peut demander la
restitutio in integrum
. Il peut, comme alternative, demander des dommages-intérêts. L’illégalité dans ces cas a un caractère permanent et aucun délai de prescription ne trouve application.
Dans l’arrêt n
o
6515 de 1997, la Cour de cassation statuant en chambres réunies a affirmé qu’il n’y a pas de transfert de propriété lorsque la déclaration d’utilité publique a été annulée par les juridictions administratives. Dans ce cas, le principe de l’expropriation indirecte ne trouve donc pas à s’appliquer. L’intéressé, qui garde la propriété du terrain, a la possibilité de demander la
restitutio
in integrum
. L’introduction d’une demande en dommages-intérêts entraîne une renonciation à la
restitutio in integrum
. Le délai de prescription de cinq ans commence à courir au moment où la décision du juge administratif devient définitive.
Dans l’arrêt n
o
148 de 1998, la première section de la Cour de cassation a suivi la jurisprudence des chambres réunies et affirmé que le transfert de propriété par effet de l’expropriation indirecte n’a pas lieu lorsque la déclaration d’utilité publique à laquelle le projet de construction était assorti a été considérée comme invalide
ab initio
.
Dans l’arrêt n
o
5902 de 2003, la Cour de cassation en chambres réunies a réaffirmé qu’il n’y a pas de transfert de propriété en l’absence de déclaration d’utilité publique valide.
Il convient de comparer cette jurisprudence avec la loi n
o
458 de 1988 (voir § 4 ci-dessous) et avec le Répertoire des dispositions sur l’expropriation, entré en vigueur le 30 juin 2003 (voir § 7 ci-dessous).
4.
La loi n
o
458 du 27 octobre 1988
Aux termes de l’article 3 de cette loi, «
Le propriétaire d’un terrain, utilisé pour la construction de bâtiments publics et de logements sociaux, a droit à la réparation du dommage subi, à la suite d’une expropriation déclarée illégale par une décision passée en force de chose jugée, mais ne peut prétendre à la restitution de son bien. Il a également droit, en plus de la réparation du dommage, aux sommes dues en raison de la dépréciation monétaire et à celles mentionnées à l’article 1224 § 2 du code civil et ceci à compter du jour de l’occupation illégale
».
Interprétant l’article 3 de la loi de 1988, la Cour constitutionnelle, dans son arrêt du 12 juillet 1990 (n 384), a considéré
: «
Par la disposition attaquée, le législateur, entre l’intérêt des propriétaires des terrains - obtenir en cas d’expropriation illégale la restitution des terrains - et l’intérêt public - concrétisé par la destination de ces biens à des finalités de constructions résidentielles publiques à des conditions favorables ou conventionnées - a donné la priorité à ce dernier intérêt
».
5.
Le montant de la réparation en cas d’expropriation indirecte
Selon la jurisprudence de 1983 de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte, une réparation intégrale du préjudice subi, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l’intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu’entraîne l’occupation illégale.
La loi budgétaire de 1992 (article 5
bis
du décret-loi n
o
333 du 11
juillet
1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d’expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l’indemnité prévue pour le cas d’une expropriation formelle. Par l’arrêt n
o
369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnelle cette disposition.
En vertu de la loi budgétaire n
o
662 de 1996, qui fit suite à la disposition déclarée inconstitutionnelle, l’indemnisation intégrale ne peut être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30
septembre 1996. Dans cette optique, l’indemnisation équivaut au montant de l’indemnité prévue pour le cas d’une expropriation formelle, dans l’hypothèse la plus favorable au propriétaire, moyennant une augmentation de 10 %.
Par l’arrêt n
o
148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu’une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l’occupation et la privation du terrain n’ont pas eu lieu pour cause d’utilité publique.
6.
La jurisprudence après les arrêts de la Cour du 30 mai 2000 dans les affaires Belvedere Alberghiera et Carbonara et Ventura
Par les arrêts n
o
5902 et 6853 de 2003, la Cour de cassation en chambres réunies s’est à nouveau prononcée sur le principe de l’expropriation indirecte, en faisant référence aux deux arrêts de la Cour précités.
Au vu du constat de violation de l’article 1 du protocole n
o
1 dans les affaires ci-dessus, la Cour de cassation a affirmé que le principe de l’expropriation indirecte joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu’il est compatible avec la Convention.
Plus spécifiquement, la Cour de cassation – après avoir analysé l’histoire du principe de l’expropriation indirecte - a dit qu’au vu de l’uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l’expropriation indirecte doit se considérer comme étant pleinement «
prévisible
» à compter de 1983. De ce fait, l’expropriation indirecte doit être considérée comme étant respectueuse du principe de légalité. S’agissant des occupations de terrain ayant lieu sans déclaration d’utilité publique, la Cour de cassation a affirmé que celles-ci ne sont pas aptes à transférer la propriété du bien à l’Etat. Quant à l’indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que, même si elle est inférieure au préjudice subi par l’intéressé, et notamment à la valeur du terrain, l’indemnisation due en cas d’expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «
juste équilibre
» entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu.
7.
Le Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d’expropriation pour cause d’utilité publique (ci après «
le Répertoire)
Le 30 juin 2003 est entré en vigueur le Décret Présidentiel n
o
327 du 8
juin
2001, modifié par le Décret législatif n
o
302 du 27
décembre
2002, et qui régit la procédure d’expropriation. Le Répertoire codifie les dispositions et la jurisprudence existantes en la matière. En particulier, il codifie le principe de l’expropriation indirecte. Le Répertoire, qui ne s’applique pas aux cas d’occupation survenus antérieurement à 1996 et ne s’applique donc pas en l’espèce, s’est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l’ensemble de la législation la jurisprudence précédente en matière d’expropriation.
A son article 43, le Répertoire prévoit
qu’en l’absence d’un décret d’expropriation, ou en l’absence de déclaration d’utilité publique, un terrain transformé à la suite de la réalisation d’un ouvrage public est acquis au patrimoine de l’autorité qui l’a transformé
; des dommages-intérêts sont accordés en contrepartie. L’autorité peut acquérir un bien même lorsque le plan d’urbanisme ou la déclaration d’utilité publique ont été annulés. Le
propriétaire peut demander au juge la restitution du terrain. L’autorité en cause peut s’y opposer. Lorsque le juge décide de ne pas ordonner la restitution du terrain, le propriétaire a droit à un dédommagement.
1.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir été privés de leur bien de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n
o
1.Ils font valoir que le principe de l’expropriation indirecte n’est pas respectueux du principe de la légalité.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de l’absence d’équité de la procédure en raison de l’application au cas d’espèce de la loi n
o
662 de 1996, entrée en vigueur en cours de procédure.
3.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que la Cour de cassation n’a pas examiné les moyens, tirés de l’inconstitutionnalité de la loi n
o
662 de 1996, soulevés dans leur mémoires.
4.
Invoquant l’article 6 § 1, les requérants se plaignent, d’une part, de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable en raison de l’absence de communication avant l’audience des conclusions du parque, et d’autre part de ne pas avoir pu y répliquer à l’audience
1.
Les requérants se plaignent d’avoir été privés de leur bien de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n
o
1, qui se lit ainsi
:
1.
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»:
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
Les requérants se plaignent de l’adoption et de l’application à leur cas de la loi n
o
662 de 1996. Ils invoquent l’article 6 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, prévoit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
3.
Les requérants se plaignent de ce que la Cour de cassation n’a pas examiné les moyens tirés de l’inconstitutionnalité de la loi n
o
662 de 1996, soulevés dans leurs mémoires ampliatifs. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, prévoit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour rappelle que l’application et l’interprétation du droit interne sont en principe réservées à la compétence des juridictions nationales et qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour seule tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les États contractants. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir
Garcia Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
En l’espèce, la Cour constate que les requérants ont pu présenter leurs arguments devant une juridiction présentant les garanties de l’article 6 § 1 de la Convention, laquelle y a répondu par une décision motivée.
En particulier, la Cour de cassation a déclaré manifestement mal fondées les demandes des requérants concernant l’inconstitutionnalité de la loi n
o
662 de 1996 au motif qu’il s’agissait d’une question sur laquelle la Cour constitutionnelle s’était déjà prononcée dans l’arrêt 148 de 1999.
Il s’ensuit que ce grief, qui s’assimile à une «
quatrième instance
», doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
4.
Les requérants se plaignent de l’iniquité de l’instance devant la Cour de cassation en raison de l’absence de communication, avant l’audience, des conclusions du parquet et de l’impossibilité d’y répliquer à l’audience, le parquet ayant eu la parole en dernier. Ils invoquent l’article 6 § 1.
La Cour rappelle que le principe de l’égalité des armes – l’un des éléments de la notion plus large de procès équitable – requiert que chaque partie se voie offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son adversaire (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt
Nideröst
Huber c. Suisse
du 18 février 1997,
Recueil
1997-I, pp. 107-108, § 23).
Or, la Cour relève qu’il ressort clairement de la description du déroulement de la procédure devant la Cour de cassation que le parquet présente ses conclusions oralement pour la première fois en chambre du Conseil.
Les requérants ne sauraient tirer du droit à l’égalité des armes reconnu par l’article 6 § 1 de la Convention le droit de se voir communiquer, avant l’audience, des conclusions qui n’ont été communiquées à aucune des parties à l’instance.
Aucun manquement à l’égalité des armes ne se trouve donc établi.
Toutefois, la notion de procès équitable implique aussi en principe le droit, pour les parties à un procès, de prendre connaissance de toute pièce ou observation soumise au juge, fût-ce par un magistrat indépendant, en vue d’influencer sa décision, et de la discuter (voir par exemple l’arrêt,
Vermeulen c.
Belgique
, du 20 février 1996,
Recueil
1996-p. 234, § 33,).
Or en l’espèce, il n’est pas davantage contesté que les parties peuvent répliquer, par une note en délibéré (article 379 du code de procédure civile), aux conclusions du parquet, ce qui permet, et c’est essentiel aux yeux de la Cour, de contribuer au respect du principe du contradictoire.
En l’espèce, la Cour relève que les requérants n’ont pas fait usage de la possibilité de déposer une note en délibéré, ce qu’ils ne sauraient justifier par les seuls doutes qu’ils émettent quant à une telle pratique (voir l’arrêt n
o
APBP c. France
n
o
38436/97, § 27,
du 21
mars
2002).
Dans ces conditions, la Cour estime que la procédure suivie devant la Cour de cassation a offert suffisamment de garanties aux requérants et qu’aucun problème ne se pose sous l’angle du droit à un procès équitable pour ce qui est du respect du contradictoire. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§
3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs des requérants tirés des article 1 du Protocole n
1 et 6 § 1 de la Convention (équité de la procédure quant à l’application rétroactive de la loi n
o
662 de 1996)
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président