MESSENI NEMAGNA ET AUTRES c. ITALIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 9512/04 prezentate de Maria MESSSENI NEMAGNA și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 25 octombrie 2005 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen mes Vajić Bototarova dnii Kovler Zagrebelsky Hajiyev judecători și dnii S. Quesada; Grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 3 martie 2004, după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie în fața recurentelor, dle Maria Messeni Nemgna ( A cincea reclamantă mai sus) și Nunziata Metteo ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de recurente, pot fi rezumate după cum urmează. Primele cinci recurente au coproprietar cu o persoană terță (adică persoana care face obiectul cererii) dintr-un teren situat în Bari și înregistrat în cadastru, foile 27, parcelele 2 și 4. A șasea reclamantă a fost usufuctuară cu o parte din acest teren. Printr-un decret din 25 noiembrie 1988, Consiliul Municipal din Bari a aprobat proiectul de construcție a unui drum pe o parte a terenului recurentelor și a persoanei terțe. Prin decretul din 23 aprilie 1990, primarul orașului Bari a autorizat un grup de întreprinderi ( 309 metri pătrați, în vederea exproprierii sale, pentru construirea drumului. La 21 iunie 1990, grupul de întreprinderi a început lucrările de construcție. Printr-un act de punere în aplicare notificat la 23 decembrie 1999, recurentele și terța persoană au introdus o acțiune în justiție împotriva municipiului Bari și a grupului de întreprinderi în fața instanței administrative regionale din Puglia ( În principal, acestea au susținut că ocupația terenului era ilegală, deoarece aceasta era continuată dincolo de perioada permisă, fără a se efectua exproprierea formală și plata unei despăgubiri. În lumina acestor considerații, acestea au solicitat o sumă de despăgubire pentru pierderea terenului ca urmare a transformării sale ireversibile. Pe cale subordonată, ele au notificat anularea decretelor administrative care permit ocuparea terenului. În timpul procedurii, la 15 februarie 2001, s-a depus o expertiză la grefă. Potrivit expertului, terenul ocupat fusese transformat ireversibil în luna iulie 1993. Prin hotărârea depusă la grefă la 11 ianuarie 2001, TAR a decretat că recurentele și terțe persoane trebuiau să se considere private de teren în temeiul principiului exproprierii indirecte. Cu toate acestea, Tribunalul a statuat că dreptul lor la despăgubire era prescris, dat fiind că acțiunea în justiție fusese introdusă la mai mult de cinci ani de la momentul transformării ireversibile a terenului, respectiv în luna iulie 1993. În plus, instanța a respins cererea de anulare a decretelor administrative. În această privință, Tribunalul a statuat că, având în vedere prescrierea dreptului lor la despăgubire, recurentele nu puteau fi considerate ca având un interes efectiv și actual pentru o astfel de anulare, cererea lor în acest sens vizând numai obținerea unei despăgubiri. Printr-un act notificat la 9 mai 2002, recurentele au solicitat această hotărâre în fața Consiliului de Stat, susținând, printre altele, că dreptul lor la plata unei despăgubiri nu putea fi considerat ca fiind prescris. Printr-o hotărâre depusă la grefă la 10 noiembrie 2003, Consiliul de Stat a respins cererea. GRIFS 1. Invocând art. 1 din Protocolul nr. (1) Recurentele se plâng că au fost private de proprietatea lor într-un mod incompatibil cu dreptul lor la respectarea proprietății lor, în lipsa oricărei despăgubiri. 2. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție (de exemplu, dreptul de acces la o instanță), recurentele se plâng de ceea ce nu există în dreptul italian un recurs în casație împotriva unei hotărâri pronunțate de Consiliu. 3. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurentele se plâng de absența de echitate a procedurii în fața Consiliului de Miniștri, pe motiv că această instanță nu a răspuns pe deplin în hotărârea sa la adresa tuturor argumentelor propuse în actul de recurs. 4. Invocând art. 13 din Convenție, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. (1) Recurentele se plâng de o încălcare a dreptului lor la o cale de atac eficientă, pe motiv că instanțele administrative au declarat că au impus dreptul lor de a obține o despăgubire substanțială pentru pierderea terenului. (1) Recurentele se plâng de pierderea terenului lor în conformitate cu principiul exproprierii indirecte, în absența oricărei compensații. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Recurentele se plâng de faptul că hotărârea Consiliului a fost pronunțată în fața Curții de Casație. Acestea se referă la art. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței constante a organelor Convenției, art. 6 nu obligă statele membre să înființeze instanțe judecătorești sau de casație. Dacă astfel de instanțe sunt instituite, ele trebuie să îndeplinească cerințele acestei dispoziții (a se vedea domnul M. c. Franța, (dec.), nr. 20373/92, 9 ianuarie 1995 și Pla și Puncernau c. Andorra, (dec.), 69498/01, 23 aprilie 2002).În acest fel, nu se poate face că Italia nu a instituit o instanță de Casație împotriva hotărârilor pronunțate de Consiliul depee. În speță, Curtea constată că cauza recurentelor a fost examinată în fond de două ori; în primă instanță de TAR și, în recurs, de Consiliul de Stat. Aceste două instanțe și-au pronunțat hotărârile în termen de o procedură contradictorie în cursul căreia recurentele au putut prezenta argumentele și mijloacele pe care le-au considerat utile apărării cauzei lor. În plus, Curtea constată că hotărârile pronunțate de instanțele administrative menționate anterior sunt justificate în mod corespunzător. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nimic din dosar nu permite identificarea unei aparente încălcări a dispozițiilor invocate ale Convenției (a se vedea domnul M. c. Franța, (dec.), citată anterior și Pla și Puncernau c. Andorra, (dec.), citată anterior). Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din convenție. (3) Recurentele se plâng de lipsa de echitate a procedurii în fața Consiliului de Stat, pe motiv că această ultimă instanță nu s-ar fi pronunțat asupra unora dintre argumentele propuse în actul de recurs. Curtea amintește că hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se bazează. L . Domeniul de aplicare al acestei obligații poate totuși varia în funcție de natura deciziei și trebuie să analizeze în lumina circumstanțelor fiecărei specii ; în cazul în care art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, Hotărârea din 21 ianuarie 1999, CEDH 1999-I, § 26). În cazul de față, Consiliul de Stat și-a întemeiat decizia pe dispoziții de drept intern, interpretate în lumina jurisprudenței în materie. După ce a declarat astfel că prevede dreptul recurentelor la despăgubiri, Consiliul de Stat a respins, de asemenea, cererea de anulare a hotărârilor atacate, având în vedere faptul că: introducerea acestei din urmă cereri vizează numai obținerea unei despăgubiri. Curtea consideră că decizia Consiliului de Stat este suficient de motivată. În aceste circumstanțe, nu poate fi detectată nicio aparență de încălcare a articolului 6; prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în temeiul alineatului (4) din aceeași dispoziție. (4) Recurentele se plâng de o încălcare a dreptului lor la o cale de atac eficientă, pe motiv că instanțele administrative și-au declarat dreptul de a-și primi o despăgubire. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Având în vedere fondul cauzei, Curtea consideră că acesta ar trebui analizat în mod corespunzător din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din Convenție (în acest sens, Curtea amintește că garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 oferă fiecăruia dreptul de a avea dreptul la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. În acest fel, el consacră dreptul de a fi judecat într-un tribunal, al cărui drept de acces, respectiv dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, constituie un aspect (a se vedea Golder c. Regatul Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A 18, pp. 13-18, § 28-36). Curtea consideră că nu se poate vorbi în scris de către instane atunci când un justiiabil, reprezentat de un avocat, sesizează în mod liber instana și prezintă în fața sa argumentele sale. Or, recurentele au fost părți la procedură în fața instanelor interne în cadrul utilizării căilor de atac disponibile în dreptul italian. Prin urmare, procedura nu a fost în favoarea recurentelor nu se referă la accesul la o instanță. În consecință, aceasta trebuie să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea t ă ț ii reclamantelor trase din art. 1 din Protocolul nr. Santiago Quesada Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

9512/04

présentée par Maria MESSENI NEMAGNA et autres

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 25 octobre 2005 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

M

mes

N.

Vajić

,

S.

Botoucharova

,

MM.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

K.

Hajiyev

,

juges

,

et de M. S.

Quesada,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 3 mars 2004,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérantes, M

mes

Maria Messeni Nemagna («

première requérante

»), Teresa Messeni Nemagna («

deuxième requérante

»), Chiara Messeni Nemagna («

troisième requérante

»), Mariarosalba Messeni Nemagna («

quatrième requérante

»), Stefania Messeni Nemagna («

cinquième requérante

») et Nunziata Metteo («

sixième requérante

»), sont des ressortissantes italiennes, nées respectivement en 1925, 1928, 1952, 1956, 1957 et 1924 et résidant respectivement à Gênes, Bari, Camerino (Macerata) et Lecce. Elles sont représentées devant la Cour par M

es

C.

Ventura et M. Giannattasio, avocats à Bari.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit.

Les cinq premières requérantes étaient copropriétaires avec une tierce personne («

la tierce personne

») d’un terrain sis à Bari et enregistré au cadastre, feuille 27, parcelles 2 et 4. La sixième requérante était usufructuaire d’une partie de ce terrain.

Par un arrêté du 25 novembre 1988, le conseil municipal de Bari approuva le projet de construction d’une route sur une partie du terrain des requérantes et de la tierce personne.

Par un arrêté du 23 avril 1990, le maire de Bari autorisa un groupe d’entreprises («

le groupe d’entreprises

») à occuper d’urgence une partie de ce terrain, à savoir 3

309 mètres carrés, en vue de son expropriation, afin de procéder à la construction de la route.

Le 21 juin 1990, le groupe d’entreprises procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.

Par un acte d’assignation notifié le 23 décembre 1999, les requérantes et la tierce personne introduisirent une action en justice à l’encontre de la municipalité de Bari et du groupe d’entreprises devant le tribunal administratif régional de la Puglia («

TAR

»).

En voie principale, elles faisaient valoir que l’occupation du terrain était illégale, étant donné que celle-ci s’était poursuivie au-delà de la période autorisée, sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle et au paiement d’une indemnité. A la lumière de ces considérations, elles demandaient une somme au titre de dédommagement pour la perte du terrain en raison de sa transformation irréversible. En voie subordonnée, elles demandaient l’annulation des arrêtés administratifs autorisant l’occupation du terrain.

Au cours de la procédure, le 15 février 2001, une expertise fut déposée au greffe. Selon l’expert, le terrain occupé avait été transformé de manière irréversible au cours du mois de juillet 1993.

Par un jugement déposé au greffe le 11 janvier 2001, le TAR décréta que les requérantes et la tierce personne devaient se considérer comme privées du terrain en vertu du principe de l’expropriation indirecte. Toutefois, le tribunal statua que leur droit au dédommagement était prescrit, étant donné que l’action en justice avait été introduite plus de cinq ans après le moment de la transformation irréversible du terrain, à savoir le mois de juillet 1993.

De plus, le tribunal rejeta la demande d’annulation des arrêtés administratifs. A cet égard, il statua qu’en raison de la prescription de leur droit au dédommagement, les requérantes ne pouvaient pas être considérées comme ayant un intérêt effectif et actuel à une telle annulation, leur demande dans ce sens visant uniquement à l’obtention d’un dédommagement. Par un acte notifié le 9 mai 2002, les requérantes interjetèrent appel de ce jugement devant le Conseil d’Etat, faisant notamment valoir que leur droit à l’obtention d’un dédommagement ne pouvait pas se considérer comme prescrit.

Par un arrêt déposé au greffe le 10 novembre 2003, le Conseil d’Etat rejeta l’appel.

GRIEFS

o

1, les requérantes se plaignent d’avoir été privées de leur terrain de manière incompatible avec leur droit au respect de leurs biens, en l’absence de toute indemnisation.

o

1, les requérantes se plaignent d’une violation de leur droit à un recours effectif, au motif que les juridictions administratives ont déclaré prescrit leur droit à l’obtention d’un dédommagement conséquent à la perte du terrain.

EN DROIT

o

1, qui se lit ainsi

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour rappelle que, d’après la jurisprudence constante des organes de la Convention, l’article 6 n’oblige pas les Etats à instituer des tribunaux d’appel ou de cassation. Si de tels tribunaux sont institués, ils doivent répondre aux exigences de cette disposition (voir

M. M. c. France

, (déc.), n

o

20373/92, 9 janvier 1995 et

Pla et Puncernau c. Andorre

, (déc.), n

o

69498/01, 23 avril 2002). Ce faisant, on ne saurait faire grief à l’Italie de ne pas avoir institué une instance de cassation contre les arrêts rendus par le Conseil d’Etat. En l’espèce, la Cour constate que l’affaire des requérantes a été examinée au fond à deux

reprises

; en première instance par le TAR puis, en appel, par le Conseil d’Etat. Ces deux juridictions ont rendu leurs jugements au terme d’une procédure contradictoire durant laquelle les requérantes ont pu soumettre les arguments et moyens qu’elles ont estimés utiles à la défense de leur cause. En outre, la Cour observe que les décisions rendues par lesdites juridictions administratives sont dûment motivées.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation des dispositions invoquées de la Convention (voir

M. M. c. France

, (déc.), précitée et

Pla et Puncernau c.

Andorre

, (déc.), précitée). Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention.

La Cour rappelle que les décisions judiciaires doivent indiquer de manière suffisante les motifs sur lesquels elles se fondent. L’étendue de ce devoir peut cependant varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce

; si l’article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir, entre autres,

García Ruiz c. Espagne

[GC], n

o

30544/96, arrêt du 21

janvier

1999, CEDH

1999-I, § 26).

En l’espèce, le Conseil d’Etat a fondé sa décision sur des dispositions de droit interne, interprétées à la lumière de la jurisprudence en la matière. Après avoir ainsi déclaré prescrit le droit des requérantes au dédommagement, le Conseil d’Etat a rejeté aussi la demande visant à l’annulation des arrêtés attaqués, compte tenu de ce que l’introduction de cette dernière demande visait uniquement à l’obtention d’un dédommagement. La Cour estime que la décision du Conseil d’Etat est suffisamment motivée. Dans ces circonstances, aucune apparence de violation de l’article 6 ne saurait être décelée.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application du paragraphe 4 de cette même disposition.

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

En outre, elles invoquent l’article 1 du Protocole n

o

1.

Compte tenu de la substance du grief, la Cour estime que celui-ci doit être analysé sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention (droit d’accès à un tribunal). A cet égard, la Cour rappelle que les garanties de procédure énoncées à l’article

6 assurent à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil

; il consacre de la sorte le «

droit à un tribunal

», dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir le tribunal en matière civile, constitue un aspect (voir

Golder c.

Royaume-Uni

, arrêt du 21

février 1975, série A no 18, pp. 13-18, §§ 28-36).

La Cour estime qu’on ne saurait parler d’entrave à l’accès à un tribunal lorsqu’un justiciable, représenté par un avocat, saisit librement le tribunal et présente devant lui ses arguments. Or, les requérantes ont été parties à la procédure devant les juridictions internes dans le cadre de l’utilisation des voies de recours disponibles en droit italien. La

circonstance que l

’issue de la procédure n’a pas été favorable aux requérantes ne concerne donc pas l’accès à un tribunal. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief des requérantes tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Santiago

Quesada

Christos

Rozakis

Greffier adjoint

Président