AFFAIRE MESSENI NEMAGNA ET AUTRES c. ITALIE

A șasea reclamantă era uzurpată de o parte din acest teren. (7) Prin decretul din 25 noiembrie 1988, Consiliul municipal din Bari a aprobat proiectul de construcție a unui drum pe o parte a teritoriului reclamantelor și al terței persoane.

Prin decretul din 23 aprilie 1990, primarul din Bari a autorizat un grup de întreprinderi (inclusiv grupul de întreprinderi) să ocupe de urgență o parte din acest teren, și anume 3 La 21 iunie 1990, grupul de întreprinderi a început lucrările de construcție în vederea exproprierii sale pentru construirea drumului. (10) Printr-un act de atribuire notificat la 23 decembrie 1999, recurentele și terța persoană au introdus o acțiune în justiție împotriva municipiului Bari și a grupului de întreprinderi în fața instanței administrative regionale din Puglia ( În principal, acestea au susținut că ocuparea terenului este ilegală, deoarece aceasta a continuat dincolo de perioada permisă, fără a se efectua exproprierea formală și plata unei indemnizații. În lumina acestor considerații, acestea au solicitat o sumă de despăgubire pentru pierderea terenului ca urmare a transformării sale ireversibile și au solicitat anularea decretelor administrative care permit ocuparea terenului.

În timpul procesului, la 15 februarie 2001, s-a depus o expertiză la grefă. Potrivit expertului, terenul ocupat fusese transformat ireversibil în luna iulie 1993

Prin hotărârea depusă la grefă la 11 ianuarie 2001, TAR a decretat că recurentele și terța persoană au fost private de teren din cauza transformării sale ireversibile, în temeiul principiului exproprierii indirecte. Cu toate acestea, Tribunalul a statuat că dreptul lor la despăgubire era prevăzut, dat fiind că acțiunea în justiție fusese introdusă la mai mult de cinci ani de la momentul transformării ireversibile a terenului, respectiv în luna iulie 1993.

În plus, TAR a respins cererea de anulare a decretelor administrative. În această privință, a statuat că, având în vedere prescrierea dreptului lor la despăgubire, recurentele nu puteau fi considerate ca având un interes efectiv și actual pentru o astfel de anulare, cererea lor în acest sens exclusiv pentru obținerea unei despăgubiri.

Printr-un act notificat la 9 mai 2002, recurentele au solicitat acestei hotărâri în fața Consiliului de Stat, susținând, printre altele, că dreptul lor la despăgubiri nu se putea considera ca fiind prescris. 16. printr-o hotărâre depusă la grefă la 10 noiembrie 2003, Consiliul de Stat a respins apelul. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE

Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Serrao c. Italia 67198/01, 13 octombrie 2005). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr.

Recurentele susțin că au fost private de teren în circumstanțe incompatibile cu art. 1 din Protocolul nr. 1 astfel de formulare. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne bazate pe două componente.

În primul rând, guvernul susține că recurentele au introdus cu întârziere în fața instanțelor naționale acțiunea de a obține despăgubiri și, prin urmare, au utilizat în mod inadecvat căile de atac care le erau deschise în dreptul italian.

În al doilea rând, acesta susține că recurentele au omis să ridice în fața Consiliului de Stat o excepție bazată pe argumentația potrivit căreia, printr-un decret din 13 decembrie 2000, municipalitatea Bari a recunoscut în esență o datorie față de ele, o astfel de măsură putând fi considerată drept o recunoaștere a datoriei care duce la renunțarea tacită la prescrierea deja intervenită în temeiul articolului 2937 din Codul civil.

Recurentele se opun tezei guvernului.

Curtea apreciază, în lumina tuturor argumentelor părților, că această excepție este strâns legată de fondul cererii și decide să se alăture acesteia în fond. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, aceasta arată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Pe fondul Tezei părților Guvernul

În observațiile sale, guvernul face trimitere mai întâi la argumentele prezentate în cauze similare, care susțin compatibilitatea mecanismului exproprierii indirecte cu Convenția și protocoalele sale.

În ceea ce privește absența compensațiilor în favoarea recurentelor în cazul de față, guvernul susține că, în urma privării de teren, recurentele au omis să ia în considerare jurisprudența Curții de Casație, care la acel moment era deja conformă cu stabilirea momentului de la care începea să curgă termenul de prescripție.

Prin urmare, lipsa despăgubirii ar rezulta numai din inerția recurentelor și, prin urmare, echilibrul corect ar fi fost respectat. Recurentele

Recurentele subliniază că exproprierea indirectă este un mecanism care permite autorității publice să dobândească un bun ilegal.

Ele denunță lipsa de claritate, previzibilitate și precizie a principiilor și dispozițiilor aplicate în cazul lor, precum și a jurisprudenței privind prescrierea dreptului la despăgubire în cazul exproprierii indirecte.

În cele din urmă, în ceea ce privește despăgubirea, ele observă că nu au obținut nici o despăgubire în schimbul pierderii terenului.

În lumina acestor considerente, recurentele solicită Curții să constate încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. Evaluare a Curții Cu privire la existența unei interferențe

Curtea amintește de la bun început că a anexat la fond excepția guvernului trasă din neobosirea căilor de atac interne.

Curtea reamintește că, pentru a determina dacă a existat o privare de bunuri Trebuie să se analizeze nu numai dacă a existat o deposedare sau expropriere formală, ci și dacă s-a privit dincolo de aparențe și dacă s-a analizat realitatea situației în litigiu. Convenția de protejare a drepturilor reale și efective, ar trebui să se verifice dacă această situație este echivalentă cu o expropriere de facto (Sporrong și Lönnroth c. Suedia. , Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A n 52, pp. 24-25, § 63).

Curtea arată că, prin aplicarea principiului exproprierii indirecte, instanțele naționale au considerat recurentele ca fiind private de proprietatea lor din cauza transformării sale ireversibile. În lipsa unui act formal de expropriere, constatarea de ilegalitate din partea judecătorului este elementul care consacră transferul la patrimoniul public al bunului ocupat. În aceste împrejurări, Curtea concluzionează că hotărârea Consiliului de Stat a avut ca efect privarea recurentelor de proprietatea lor în sensul celei de a doua teze a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ( Carbonara și Ventura, citată anterior, § 61) și România [GC], nr. 28342/95, § 77, CEDO 1999-VII).

Pentru a fi compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 o astfel de interferență trebuie să fie Între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong și Lönnroth, menționat anterior, p. 26) § 69. În plus, necesitatea de a examina problema echilibrului corect nu se poate face simțită decât atunci când s-a dovedit că intervenția în litigiu a respectat principiul legalității și nu era arbitrară ( Latridis c. Grecia [GC], nr 31107/96, § 58, CEDO 1999-II, și Beyeler c. Italia [GC], n 33202/96, § 107 CEDO 2000-I).

Prin urmare, Curtea nu consideră oportun să își bazeze raționamentul pe simpla constatare că o despăgubire integrală pentru recurente nu a avut loc (Carbonara, citată anterior, § 62). Curtea face trimitere la jurisprudența sa în materie de expropriere indirectă (Belvedere Alberghiera S.r.l. Italia, n 31524/96, CEDO 2000 Carbonara și Ventura c. Italia, n 24638/94, CEDH 2000; printre hotărârile mai recente, a se vedea Acciardi și Campagna c. Italia, n 4040/98, 19 mai 2005 Pasculli c. Italia, n 36818/97, 17 mai 2005 Spordino c. Italia (n , n 43662/98, 17 mai 2005; Serrao c. Italia , nr. 67198/01, 13 octombrie 2005 La Rosa și Albac. Italia (n, n 58119/00, 11 octombrie 2005 Chirurgie c. Italia (n, n 67196/01, 11 octombrie 2005), conform căruia exproprierea indirectă nu respectă principiul legalității pe motiv că nu este în măsură să asigure un nivel suficient de securitate juridică și, în general, permite administrației să depășească normele stabilite în materie de expropriere. Într-adevăr, în toate cazurile, exproprierea indirectă are drept scop să aprofundeze o situație de fapt care decurge din infracțiunile comise de administrație, să soluționeze consecințele pentru particular și pentru administrație, în beneficiul acesteia.

În prezenta cauză, Curtea arată că, prin aplicarea principiului exproprierii indirecte, instanțele italiene au considerat recurentele private de bunurile lor din cauza transformării ireversibile a acestora, fiind îndeplinite condițiile de ilegalitate a ocupației și de interes public ale lucrării construite. Or, în absența unui act formal de expropriere, Curtea consideră că această situație nu poate fi considerată ca fiind o situație previzibilă, dat fiind că numai prin decizia definitivă a Consiliului de Stat se poate considera că principiul exproprierii indirecte a fost efectiv aplicat Prin urmare, recurentele nu au avut certitudine juridică în ceea ce privește privarea de teren decât începând cu 10 noiembrie 2003, data la care hotărârea Consiliului de Stat a fost depusă la grefă.

Curtea observă apoi că situația în cauză a permis administrației să profite de o ocupație ilegală de teren. Cu alte cuvinte, administrația a putut să subordoneze un teren în detrimentul normelor care reglementează exproprierea în mod corespunzător și, printre altele, fără a fi pusă în paralel cu dispoziția părților interesate (Donati c. Italia, nr 63242/00, § 105, 15 iulie 2005).

În ceea ce privește indemnizația, Curtea constată că aplicarea în speță a termenului de prescripție a despăgubirii a avut ca efect privarea recurentelor de orice despăgubire pentru prejudiciul suferit.

În lumina acestor considerații, Curtea consideră că ingerința în litigiu nu este compatibilă cu principiul legalității și, prin urmare, a încălcat dreptul la respectarea bunurilor recurentelor.

Prin urmare, excepția întemeiată pe neobosirea căilor de atac interne nu poate fi reținută și a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se elimine numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Cu titlu de prejudiciu material, recurentele propun două criterii alternative de evaluare a despăgubirii, dintre care primul prevede plata unei despăgubiri globale egale cu valoarea de piață a terenului, plus indemnizația de ocupare și despăgubirea pentru daunele aduse părții rămase a terenului. 552,88 EUR sau, în subsidiar, 404 595,63 EUR.

În ceea ce privește al doilea criteriu de evaluare a despăgubirii datorate ca prejudiciu material, recurentele susțin că o carieră se află pe teren în litigiu și solicită o despăgubire de 4 000 000 EUR pentru întreruperea forțată a unei astfel de activități.

În ceea ce privește prejudiciul moral, recurentele solicită o despăgubire egală cu o treime din sumele solicitate ca prejudiciu material.

În cele din urmă, ele solicită 34 394,80 pentru cheltuieli de procedură în fața instanțelor interne și 55 355,40 EUR pentru cheltuieli de procedură în fața Curții.

În ceea ce privește prejudiciul material, guvernul susține de la bun început că inerția recurentelor stă la baza prescrierii dreptului lor la despăgubire și că, prin urmare, acestea nu ar putea pretinde în fața Curții sumele pierdute astfel la nivel național.

În orice caz, guvernul susține că recurentele nu și-au susținut cererea și nu au furnizat criterii obiective pentru a evalua valoarea despăgubirii.

În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul susține că o astfel de pagubă depinde de durata excesivă a procedurii în fața instanțelor naționale. Prin urmare, guvernul susține că plata oricărei sume cu titlu de despăgubire a prejudiciului moral este condiționată de epuizarea remeditorului Pinto.

În cele din urmă, guvernul susține că cheltuielile procedurilor interne nu sunt datorate și că cheltuielile legate de procedura în fața Curții sunt excesive.

Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 nu se află în stare. Prin urmare, aceasta o rezervă și va stabili procedura ulterioară, având în vedere posibilitatea ca guvernul și recurentele să ajungă la un acord. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară restul cererii admisibile; afirmă că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. faptul că problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare în consecință, rezervă în întregime invită guvernul și recurentele să îi adreseze în scris, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge rezervă procedura ulterioară și deleagă președintelui camerei sarcina de a o stabili, dacă este necesar. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 5 octombrie 2006 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Fatoș Arac

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 9512/04) dirigée contre la République italienne et dont six ressortissantes de cet État, M mes Maria Messeni Nemagna (« première requérante »), Teresa Messeni Nemagna (« deuxième requérante »), Chiara Messeni Nemagna (« troisième requérante »), Mariarosalba Messeni Nemagna (« quatrième requérante »), Stefania Messeni Nemagna (« cinquième requérante ») et Nunziata Metteo (« sixième requérante »), ont saisi la Cour le 3 mars 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérantes sont représentées par M es C. Ventura et M. Giannattasio, avocats à Bari. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, par son coagent, M. F. Crisafulli, et par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.

Le 25 octobre 2005, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

Par la suite, la requête a été transférée à la troisième section. EN FAIT

Les cinq premières requérantes étaient copropriétaires avec une tierce personne (« la tierce personne ») d'un terrain sis à Bari et enregistré au cadastre, feuille 27, parcelles 2 et 4. La sixième requérante était usufruitière d'une partie de ce terrain.

Par un arrêté du 25 novembre 1988, le conseil municipal de Bari approuva le projet de construction d'une route sur une partie du terrain des requérantes et de la tierce personne.

Par un arrêté du 23 avril 1990, le maire de Bari autorisa un groupe d'entreprises (« le groupe d'entreprises ») à occuper d'urgence une partie de ce terrain, à savoir 3 309 mètres carrés, en vue de son expropriation, afin de procéder à la construction de la route.

Le 21 juin 1990, le groupe d'entreprises procéda à l'occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.

Par un acte d'assignation notifié le 23 décembre 1999, les requérantes et la tierce personne introduisirent une action en justice à l'encontre de la municipalité de Bari et du groupe d'entreprises devant le tribunal administratif régional de la Puglia (« TAR »).

En voie principale, elles faisaient valoir que l'occupation du terrain était illégale, étant donné que celle-ci s'était poursuivie au-delà de la période autorisée, sans qu'il fût procédé à l'expropriation formelle et au paiement d'une indemnité. A la lumière de ces considérations, elles demandaient une somme à titre de dédommagement pour la perte du terrain en raison de sa transformation irréversible. En voie subordonnée, elles demandaient l'annulation des arrêtés administratifs autorisant l'occupation du terrain.

Au cours du procès, le 15 février 2001, une expertise fut déposée au greffe. Selon l'expert, le terrain occupé avait été transformé de manière irréversible au cours du mois de juillet 1993.

Par un jugement déposé au greffe le 11 janvier 2001, le TAR décréta que les requérantes et la tierce personne avaient été privées du terrain en raison de sa transformation irréversible, en vertu du principe de l'expropriation indirecte. Toutefois, le tribunal statua que leur droit au dédommagement était prescrit, étant donné que l'action en justice avait été introduite plus de cinq ans après le moment de la transformation irréversible du terrain, à savoir le mois de juillet 1993.

De plus, le TAR rejeta la demande d'annulation des arrêtés administratifs. A cet égard, il statua qu'en raison de la prescription de leur droit au dédommagement, les requérantes ne pouvaient pas être considérées comme ayant un intérêt effectif et actuel à une telle annulation, leur demande dans ce sens visant uniquement à l'obtention d'un dédommagement.

Par un acte notifié le 9 mai 2002, les requérantes interjetèrent appel de ce jugement devant le Conseil d'État, faisant notamment valoir que leur droit à un dédommagement ne pouvait pas se considérer comme prescrit.

Par un arrêt déposé au greffe le 10 novembre 2003, le Conseil d'État rejeta l'appel. II.

Les requérantes allèguent avoir été privées de leur terrain dans des circonstances incompatibles avec l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes basée sur deux volets.

En premier lieu, le Gouvernement fait valoir que les requérantes ont introduit tardivement devant les juridictions nationales l'action visant à obtenir un dédommagement et par conséquent ont utilisé de manière inappropriée les voies de recours qui leur étaient ouvertes en droit italien.

En deuxième lieu, il soutient que les requérantes ont omis de soulever devant le Conseil d'État une exception basée sur l'argumentation que par un arrêté du 13 décembre 2000 la municipalité de Bari avait reconnu en substance une dette envers elles, une telle mesure pouvant être considérée comme une reconnaissance de dette emportant renonciation tacite à la prescription déjà intervenue aux termes de l'article 2937 du code civil.

Les requérantes s'opposent à la thèse du Gouvernement.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que cette exception est étroitement liée au fond de la requête et décide de la joindre au fond. Elle constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties a) Le Gouvernement

Dans ses observations, le Gouvernement renvoie d'abord aux arguments présentés dans des affaires semblables, qui militent en faveur de la compatibilité du mécanisme de l'expropriation indirecte avec la Convention et ses Protocoles.

Quant à l'absence d'indemnisation en faveur des requérantes dans le cas d'espèce, le Gouvernement fait valoir qu'à la suite de la privation de leur terrain, les requérantes ont omis de prendre en compte la jurisprudence de la Cour de cassation, qui à l'époque était déjà conforme dans la fixation du moment à compter duquel le délai de prescription commençait à courir.

Il s'ensuit que l'absence d'indemnisation découlerait uniquement de l'inertie des requérantes et que le juste équilibre aurait donc été respecté. b) Les requérantes

Les requérantes font observer que l'expropriation indirecte est un mécanisme qui permet à l'autorité publique d'acquérir un bien en toute illégalité.

Elles dénoncent un manque de clarté, prévisibilité et précision des principes et des dispositions appliqués à leur cas, ainsi que de la jurisprudence en matière de prescription du droit au dédommagement en cas d'expropriation indirecte.

Enfin, quant à l'indemnisation, elles observent qu'elles n'ont obtenu aucune indemnisation en contrepartie de la perte du terrain.

A la lumière de ces considérations, les requérantes demandent à la Cour de constater la violation de l'article 1 du Protocole n o 1. 2. Appréciation de la Cour a) Sur l'existence d'une ingérence

La Cour rappelle d'emblée qu'elle a joint au fond l'exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

La Cour rappelle que, pour déterminer s'il y a eu « privation de biens », il faut non seulement examiner s'il y a eu dépossession ou expropriation formelle, mais encore regarder au-delà des apparences et analyser la réalité de la situation litigieuse. La Convention visant à protéger des droits « concrets et effectifs », il importe de rechercher si cette situation équivalait à une expropriation de fait ( Sporrong et Lönnroth c. Suède , arrêt du 23 septembre 1982, série A n o 52, pp. 24-25, § 63).

La Cour relève que, en appliquant le principe de l'expropriation indirecte, les juridictions nationales ont considéré les requérantes comme étant privées de leur bien en raison de sa transformation irréversible. A défaut d'un acte formel d'expropriation, le constat d'illégalité de la part du juge est l'élément qui consacre le transfert au patrimoine public du bien occupé. Dans ces circonstances, la Cour conclut que l'arrêt du Conseil d'État a eu pour effet de priver les requérantes de leur bien au sens de la deuxième phrase de l'article 1 du Protocole n o 1 ( Carbonara et Ventura, précité, § 61, et Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 77, CEDH 1999-VII).

Pour être compatible avec l'article 1 du Protocole n o 1 une telle ingérence doit être opérée « pour cause d'utilité publique » et « dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux de droit international ». L'ingérence doit ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu ( Sporrong et Lönnroth , précité, p. 26, § 69). En outre, la nécessité d'examiner la question du juste équilibre « ne peut se faire sentir que lorsqu'il s'est avéré que l'ingérence litigieuse a respecté le principe de légalité et n'était pas arbitraire » ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 58, CEDH 1999-II, et Beyeler c. Italie [GC], n o 33202/96, § 107, CEDH 2000-I).

Dès lors, la Cour n'estime pas opportun de fonder son raisonnement sur le simple constat qu'une réparation intégrale en faveur des requérantes n'a pas eu lieu ( Carbonara, précité, § 62). b) Sur le respect du principe de légalité

La Cour renvoie à sa jurisprudence en matière d'expropriation indirecte ( Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie , n o 31524/96, CEDH 2000 ‑ VI ; Carbonara et Ventura c. Italie , n o 24638/94, CEDH 2000 ‑ VI ; parmi les arrêts plus récents, voir Acciardi et Campagna c. Italie , n o 41040/98, 19 mai 2005 ; Pasculli c. Italie , n o 36818/97, 17 mai 2005 ; Scordino c. Italie (n o 3) , n o 43662/98, 17 mai 2005 ; Serrao c. Italie , n o 67198/01, 13 octobre 2005 ; La Rosa et Alba c. Italie (n o 1) , n o 58119/00, 11 octobre 2005 ; Chirò c. Italie (n o 4) , n o 67196/01, 11 octobre 2005), selon laquelle l'expropriation indirecte méconnaît le principe de légalité au motif qu'elle n'est pas apte à assurer un degré suffisant de sécurité juridique et qu'elle permet en général à l'administration de passer outre les règles fixées en matière d'expropriation. En effet, dans tous les cas, l'expropriation indirecte vise à entériner une situation de fait découlant des illégalités commises par l'administration, à régler les conséquences pour le particulier et pour l'administration, au bénéfice de celle-ci.

Dans la présente affaire, la Cour relève qu'en appliquant le principe de l'expropriation indirecte, les juridictions italiennes ont considéré les requérantes privées de leur bien en raison de sa transformation irréversible, les conditions d'illégalité de l'occupation et d'intérêt public de l'ouvrage construit étant réunies. Or, en l'absence d'un acte formel d'expropriation, la Cour estime que cette situation ne saurait être considérée comme « prévisible », puisque ce n'est que par la décision définitive – l'arrêt du Conseil d'État – que l'on peut considérer le principe de l'expropriation indirecte comme ayant effectivement été appliqué et que l'acquisition du terrain au patrimoine public a été sanctionnée. Par conséquent, les requérantes n'ont eu la « sécurité juridique » concernant la privation du terrain qu'à partir du 10 novembre 2003, date à laquelle l'arrêt du Conseil d'État a été déposé au greffe.

La Cour observe ensuite que la situation en cause a permis à l'administration de tirer parti d'une occupation de terrain illégale. En d'autres termes, l'administration a pu approprier un terrain au mépris des règles régissant l'expropriation en bonne et due forme, et, entre autres, sans qu'une indemnité soit mise en parallèle à la disposition des intéressées ( Donati c. Italie , n o 63242/00, § 105, 15 juillet 2005).

S'agissant de l'indemnité, la Cour constate que l'application au cas d'espèce du délai de prescription du dédommagement a eu pour effet de priver les requérantes de toute réparation du préjudice subi.

A la lumière de ces considérations, la Cour estime que l'ingérence litigieuse n'est pas compatible avec le principe de légalité et qu'elle a donc enfreint le droit au respect des biens des requérantes.

Dès lors, l'exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes ne saurait être retenue et il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. II.

A titre de préjudice matériel, les requérantes proposent deux critères alternatifs d'évaluation de l'indemnisation, dont le premier prévoit le versement d'un dédommagement global égal à la valeur vénale du terrain, plus l'indemnité d'occupation et une indemnisation pour les dommages à la partie restante du terrain. Elles évaluent un tel dédommagement global à 448 552,88 EUR ou, subsidiairement, à 404 595,63 EUR.

Quant au deuxième critère d'évaluation de l'indemnisation due à titre de préjudice matériel, les requérantes font valoir qu'une carrière se trouvait sur le terrain litigieux et demandent un dédommagement de 4 000 000 EUR pour l'interruption forcée d'une telle activité.

S'agissant du préjudice moral, les requérantes sollicitent une indemnisation égale à un tiers des sommes demandées à titre de préjudice matériel.

Enfin, elles demandent 34 394,80 pour frais de procédure devant les juridictions internes et 55 355,40 EUR pour frais de procédure devant la Cour.

S'agissant du préjudice matériel, d'emblée le Gouvernement fait valoir que l'inertie des requérantes est à la base de la prescription de leur droit au dédommagement et que par conséquent celles-ci ne pourraient réclamer devant la Cour les sommes ainsi perdues au niveau national.

En tout état de cause, le Gouvernement soutient que les requérantes n'ont pas étayé leur demande et n'ont pas fourni des critères objectifs afin d'évaluer le montant du dédommagement.

Quant au préjudice moral, le Gouvernement fait valoir qu'un tel dommage dépend de la durée excessive de la procédure devant les juridictions nationales. Par conséquent, le Gouvernement soutient que le versement d'une quelconque somme à titre d'indemnisation du dommage moral est subordonné à l'épuisement du remède Pinto.

Enfin, le Gouvernement fait valoir que les frais des procédures internes ne sont pas dus et que les frais concernant la procédure devant à la Cour sont excessifs.

La Cour estime que la question de l'application de l'article 41 ne se trouve pas en état. En conséquence, elle la réserve et fixera la procédure ultérieure, compte tenu de la possibilité que le Gouvernement et les requérantes parviennent à un accord. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence, a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et les requérantes à lui adresser par écrit, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue le président de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 octobre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Fatoș Aracı Boštjan M. Zupančič Greffière adjointe Président