Sarnelli împotriva Italiei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 37637/05 prezentate de Maria Rosaria SARNELLI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 11 aprilie 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Biersan Gyulumyan David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și judecători ai dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 4 octombrie 2005, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere declarațiile formale de acceptare a unui regulament de procedură, având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură, După ce a deliberat, face următoarea decizie CU FAȚĂ reclamanta, Maria Rosaria Sarnelli, este un cetățean italian, născut în 1944 și rezident la Napoli.

Ea este reprezentată în fața Curții de către dl R. De Vito, avocat la Napoli. Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta era coproprietar cu Alte douăzeci și două de persoane (adică coproprietarii, Prin decretul din 24 iulie 1981, municipalitatea Villaricca: ocupația de urgență a acestui teren în vederea exproprierii sale, pentru a realiza construirea unei școli și a unor locuri de muncă. La 16 septembrie 1981, administrația a ocupat proprietatea asupra terenului. Printr-un act din 19 ianuarie 1990, recurenta a introdus în fața Tribunalului din Napoli o acțiune în despăgubire împotriva municipalității Villaricca. Aceasta a susținut că ocuparea terenului era ilegală, dat fiind că aceasta din urmă era acuzată dincolo de perioada autorizată, fără a se recurge la expropriere formală și la plata unei despăgubiri.

În special, aceasta solicita o despăgubire egală cu valoarea de piață a terenului, precum și o parte de ocupație. Ceilalți coproprietari s-au constituit în procedură. Municipalitatea Villaricca s-a constituit, de asemenea, în procedură, susținând, printre altele, că tribunalul din Napoli nu era competent pentru cauză. În cursul procesului, două expertize au fost depuse la grefă. În prima expertiză, expertul a evaluat la 135 000 ITL pe metru pătrat valoarea de piață a terenului în 1992. În cea de-a doua expertiză, expertul a declarat că transformarea ireversibilă a terenului a avut loc la 31 decembrie 1991. În plus, a evaluat la 745 774 590 ITL despăgubirea globală pentru pierderea terenului calculată în temeiul Legii nr. 662 din 1996, între timp intrat în vigoare, iar la 232 887 379 ITL partea din această despăgubire destinată recurentei.

Prin o hotărâre definitivă depusă la grefă la 27 februarie 1997, instanța a respins excepția de incompetență invocată de municipalitate și a dispus continuarea procesului. Prin hotărârea definitivă din 30 iulie 2002, Tribunalul a declarat că proprietatea terenului fusese transferată administrației din cauza transformării ireversibile a acesteia, în temeiul principiului exproprierii indirecte.

În lumina acestor considerente, Tribunalul a condamnat municipalitatea Villaricca să plătească recurentei suma de 120 324,72 EUR, plus dobânzi și reevaluare, cu titlu de despăgubiri pentru pierderea terenului calculat în sensul Legii nr. 662 din 1996, precum și o sumă de dobânzi egală cu valoarea dobânzii la despăgubirea respectivă pentru perioada cuprinsă între 16 noiembrie 1981 și 31 decembrie 1991. Printr-un act notificat la 31 ianuarie și 14 februarie 2003, municipalitatea Villaricca a invocat această ultimă hotărâre în fața tribunalului din Napoli, susținând, printre altele, că terenul în cauză fusese expropriat în mod oficial de un decret din 24 mai 1983. Prin hotărârea depusă la grefa din 5 aprilie 2004, Tribunalul de apel a declarat că terenul recurentei fusese expropriat în mod oficial și că, prin urmare, principiul exproprierii indirecte nu putea fi aplicat în cazul de față.

În lumina acestor considerații, Tribunalul de Primă Instanță a condamnat municipalitatea Villaricca să plătească recurentei și altor coproprietari o sumă totală de 129 667 EUR, calculată în temeiul Legii nr 359 din 1992, precum și o sumă totală de 11 de ocupație 886,14 EUR. Din dosar reiese că partea din această parte a acestei părți de proprietate destinată recurentei se ridică la 40 520 EUR. Dupa recurentă, această hotărâre a dobândit forță de lucru judecată la 21 mai 2005. GRIEFS 1. invocând articolele 6 alineatul (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de caracterul neadecvat al sumei acordate cu titlu de injumătățire pentru expropriere, din cauza aplicării retroactive a legii nr 359 din 1992. 2. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta se plânge de durata procedurii în fața tuturor instanțelor naționale.

(1) Recurenta se plânge de reducerea sumei de expropriere din cauza aplicării legii nr 359 din 1992. În primul rând, art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citește astfel Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

În plus, aceasta nu se aplică art. 6 alin. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

§ 1 din Convenție, care, în părțile sale relevante, deține orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanta a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care îi erau deschise în dreptul italian.

Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 ( Pinto a) persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nepatrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor de la … Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia, n 69789/01, 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și Giacometti c. Italia, n 34969/97, 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii, și aceasta indiferent de data la care cererea a fost introdusă în fața Curții.

În speță, nu reiese din dosar că recurenta a recurs la această cale de atac. Întrucât nu denotă nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea spătarului reclamantului întemeiat pe articolele 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alin. (1) din Convenție (dreptul la un proces echitabil) Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 37637/05 présentée par Maria Rosaria SARNELLI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 avril 2006 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , L. Caflisch , C. Bîrsan , M me A. Gyulumyan , M. David Thór Björgvinsson, M me I. Ziemele, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 4 octobre 2005, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire, Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Maria Rosaria Sarnelli, est une ressortissante italienne, née en 1944 et résidant à Naples.

Elle est représentée devant la Cour par M e R. De Vito, avocat à Naples. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. La requérante était copropriétaire avec vingt-deux autres personnes (« les copropriétaires ») d’un terrain constructible de 10 004 mètres carrés sis à Villaricca (Naples) et enregistré au cadastre, feuille 2, parcelles 133 et 208. Elle possédait une quote-part équivalant à 3 125 mètres carrés. Par un arrêté du 24 juillet 1981, la municipalité de Villaricca ordonna l’occupation d’urgence de ce terrain en vue de son expropriation, afin de procéder à la construction d’une école et d’habitations. Le 16 septembre 1981, l’administration procéda à l’occupation matérielle du terrain.

Par un acte d’assignation du 19 janvier 1990, la requérante introduisit devant le tribunal de Naples une action en dommages-intérêts à l’encontre de la municipalité de Villaricca. Elle fit valoir que l’occupation du terrain était illégale, étant donné que celle-ci s’était poursuivie au-delà de la période autorisée, sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle et au paiement d’une indemnité. Elle demandait notamment un dédommagement égal à la valeur marchande du terrain, ainsi qu’une indemnité d’occupation. Les autres copropriétaires se constituèrent dans la procédure. La municipalité de Villaricca se constitua aussi dans la procédure, faisant notamment valoir que le tribunal de Naples n’était pas compétent pour l’affaire.

Au cours du procès, deux expertises furent déposées au greffe. Dans la première expertise, l’expert évalua à 135 000 ITL le mètre carré la valeur marchande du terrain en 1992. Dans la deuxième expertise, l’expert déclara que la transformation irréversible du terrain avait eu lieu le 31 décembre 1991. En outre, il évalua à 745 774 590 ITL le dédommagement global pour la perte du terrain calculé aux termes de la loi n o 662 de 1996, entre-temps entrée en vigueur, et à 232 887 379 ITL la partie de ce dédommagement destinée à la requérante. Par un jugement non définitif déposé au greffe le 27 février 1997, le tribunal rejeta l’exception d’incompétence soulevée par la municipalité et ordonna la continuation du procès.

Par un jugement définitif du 30 juillet 2002, le tribunal déclara que la propriété du terrain avait été transférée à l’administration en raison de la transformation irréversible de celui-ci, en vertu du principe de l’expropriation indirecte.

A la lumière de ces considérations, le tribunal condamna la municipalité de Villaricca à verser à la requérante la somme de 120 324,72 EUR, plus intérêts et réévaluation, à titre de dédommagement pour la perte du terrain calculé au sens de la loi n o 662 de 1996, ainsi qu’une indemnité d’occupation égale au montant des intérêts sur ledit dédommagement pour la période comprise entre le 16 novembre 1981 et le 31 décembre 1991. Par un acte notifié les 31 janvier et 14 février 2003, la municipalité de Villaricca interjeta appel de ce dernier jugement devant la cour d’appel de Naples, faisant notamment valoir que le terrain en question avait été formellement exproprié par un arrêté du 24 mai 1983. Par un arrêt déposé au greffe le 5 avril 2004, la cour d’appel déclara que le terrain de la requérante avait été formellement exproprié et que par conséquent le principe de l’expropriation indirecte ne pouvait pas être appliqué au cas d’espèce.

A la lumière de ces considérations, la cour d’appel condamna la municipalité de Villaricca à verser à la requérante et aux autres copropriétaires une indemnité d’expropriation globale de 129 667 EUR, calculée aux termes de la loi n o 359 de 1992, ainsi qu’une indemnité d’occupation globale de 11 886,14 EUR. Il ressort du dossier que la partie de cette indemnité d’expropriation destinée à la requérante s’élève à 40 520 EUR. D’après la requérante, cet arrêt a acquis force de chose jugée le 21 mai 2005. GRIEFS 1. Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint du caractère inadéquat du montant accordé à titre d’indemnité d’expropriation, en raison de l’application rétroactive à sa cause de la loi n o 359 de 1992. 2. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure devant l’ensemble des juridictions nationales.

EN DROIT 1. La requérante se plaint de la réduction du montant d’expropriation en raison de l’application à sa cause de la loi n o 359 de 1992. Elle invoque d’abord l’article 1 du Protocole n o 1, qui se lit ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

» En outre, elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement ( ...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. 2. La requérante se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions nationales.

Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)» La Cour doit d’abord déterminer si la requérante a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien. La Cour note que, selon la loi n o 89 du 24 mars 2001 (« la loi Pinto »), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, Brusco c. Italie , n o 69789/01, 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et Giacometti c. Italie , n o 34969/97, 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête, et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. En l’espèce, il ne ressort pas du dossier que la requérante ait fait usage de cette voie de recours. Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief de la requérante tiré des articles 1 du Protocole n o 1 et 6 § 1 de la Convention (droit à un procès équitable) ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président