DE NAPOLI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 36015/97 prezentate de Vincenzo și Laura DE NAPOLI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 12 octombrie 2000 într-o cameră compusă din G. Ress, președintele A. Pastor Ridruejo, B. Conforti, L. Caflisch, J. Makarczyk, V. Butkevych, S. Botouchanova, judecători și V. Berger; Grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 30 ianuarie 1997 și înregistrată la 12 mai 1997, Având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1943 și, respectiv, 1941 și care își au reședința în Napoli (Italia). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 7 iunie 1983, în cadrul punerii în aplicare a planului general de amenajare adoptat în conformitate cu Legea nr. 167 din 18 aprilie În conformitate cu art. 12 din Legea nr. 12, municipalitatea Avellino a decretat ocuparea de urgență a unui teren aparținând reclamanților și i-a autorizat pe cooperativele A. și C. să construiască locuințe cu chirie moderată, să ocupe în numele său și în numele său terenul respectiv. Prima cooperativă a început operațiunile de ocupație la 18 octombrie 1983. 167/62, la 13 noiembrie 1984, reclamanții au făcut cesiunea voluntară a bunurilor în favoarea cooperativei A., primind, ca avans, 54 000 000 de lire italiene (ITL), fiind de acord că soldul trebuie stabilit pe baza criteriilor impuse de o lege care urmează să fie adoptată (legge emananda) în materie de expropriere. Întrucât nu a fost adoptată nicio lege, la 27 martie și 4 aprilie 1991 reclamanții au solicitat celor două cooperative să se prezinte la 30 mai 1991 în fața Tribunalului din Avellino pentru a obține plata soldului și a indemnizației de expropriere. La ședința din 31 mai 1991, judecătorul a autorizat arestarea comunei și a trimis cauza la 22 noiembrie 1991. În ziua următoare, judecătorul a numit un expert și acesta a depus un jurământ pentru următoarea audiere, la 3 ianuarie 1992, data la care a fost însărcinat cu stabilirea valorii terenului. La 22 mai 1992, reclamanții au solicitat stabilirea ședinței de prezentare a concluziilor. Ședința din 24 septembrie 1992 a fost trimisă din oficiu. Comuna și cooperativa A. și-au prezentat concluziile la 28 ianuarie și 22 aprilie 1993. Ședința de pledoarii a avut loc la 6 decembrie 1994. printr-o hotărâre din 3 ianuarie 1995, depusă la grefa din 27 februarie, considerând că nu există niciun contract de cesiune a bunului, Tribunalul a condamnat municipalitatea la plata a 123 833 000 ITL, plus dobânda legală, în ceea ce privește indemnizația de ocupare a terenului, și cooperativa A. la plata a 440 832 000 corespunzătoare valorii, reevaluată, a bunului; el a respins cererile reclamanților în ceea ce privește pârâta C, care a rămas nefuncțională. La 7 aprilie 1995, reclamanții au primit o ofertă de plată de 77 626 206 ITL, sumă stabilită de serviciile competente ale comunei, în temeiul exproprierii și ocupației. Documentul preciza că, în lipsa acceptării, această sumă ar fi redusă cu 40% în conformitate cu art. 5a din Legea nr. 359/92. Reclamanții s-au opus Curții de Apel din Napoli la o dată nespecificată. Prima ședință (13 iulie 1995) a fost trimisă din cauza grevei avocaților. La 16 noiembrie 1995, părțile au solicitat suspendarea procedurii, hotărârea Tribunalului din Avellino făcând obiectul unui apel, la 3 și 11 aprilie 1996, din partea comunei și a cooperativei A. Judecătorul de punere în funcțiune a retrimis ședința la 25 ianuarie 1996, invitând părțile să precizeze obiectul apelului în cauză. În ziua următoare, judecătorul a stabilit data prezentării concluziilor la 27 iunie 1996. La 27 iunie 1996, Consiliul reclamanților a solicitat reunirea procedurilor de apel și de opoziție, care a fost făcută la 26 septembrie 1996. Părțile și-au prezentat concluziile la 21 noiembrie 1996 și ședința de pledoarii a avut loc la 5 decembrie 1997. Prin hotărârea din 12 decembrie 1997, depusă la grefă la 13 ianuarie 1998, Curtea de Apel a respins opoziția reclamanților pe motiv că contractul de cesiune era valabil, ceea ce făcea nesemnificativă oferta din 7 aprilie 1995 și inaplicabilă reducerea cu 40%. Pe baza valorii terenului care figurează în expertiza ordonată în primă instanță și notă că reclamanții au renunțat în mod expres la luarea în considerare a venitului proprietarului în calculul soldului, Curtea a stabilit la 92 118 000 și 15 746 444 ITL, plus dobânda legală de la cesiunea bunurilor, sumele datorate pentru cedare și ocupație, precizând că numai municipalitatea era obligată la plată. Reclamanții au primit plata în cauză la 27 ianuarie 1999. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor de proprietate și de durata procedurii. În ceea ce privește motivul întemeiat pe încălcarea dreptului de proprietate, Curtea subliniază că reclamanții au introdus cererea în 1997, în timp ce procedura era încă în curs de desfășurare în fața Curții de Apel de la Napoli, plângându-se că încă nu primiseră soldul pentru cesiunea terenului. Cu toate acestea, de curând, aceștia au indicat că au primit soldul menționat și o despăgubire pentru ocuparea bunurilor lor, plus dobânda legală. Constatând că reclamanții nu se plâng nici de o întârziere în plata soldului, nici de valoarea acestuia din urmă, Curtea consideră că această parte a cererii ar trebui respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4, ca fiind vădit nefondat, reclamanții care nu au susținut acest lucru. De asemenea, reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor la un proces într-un termen rezonabil, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, după cum urmează: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În statul în care se află dosarul, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJOURNE A se vedea, de asemenea, art. 6 alineatul (1) din Convenție.

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 36015/97

présentée par Vincenzo et Laura DE NAPOLI

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le

12 octobre 2000 en une chambre composée de

M.

G. Ress,

président

,

M.

A. Pastor Ridruejo,

M.

B. Conforti,

M.

L. Caflisch,

M.

J. Makarczyk,

M.

V. Butkevych,

M

me

S. Botoucharova,

juges

,

et de

M.

V. Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 janvier 1997 et enregistrée le 12 mai 1997,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1943 et 1941 et résidant à Naples (Italie).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Le 7 juin 1983, dans le cadre de la mise en œuvre du plan d'aménagement général adopté conformément à la loi n°

167 du 18 avril 1962 («

la loi n°

167/62

»), la commune d'Avellino décréta l'occupation d'urgence d'un terrain appartenant aux requérants. Elle autorisait aussi les coopératives A. et C., chargées de construire des logements à loyer modéré, d'occuper en son nom et pour son compte ledit terrain. La première coopérative commença les opérations d'occupation le 18 octobre 1983.

Conformément à l'article 12 de la loi n°

167/62, le 13 novembre 1984, les requérants procédèrent à la cession volontaire du bien en faveur de la coopérative A. en recevant, en guise d'acompte, 54 000 000 lires italiennes (ITL), étant convenu que le solde devait être déterminé sur la base des critères dictés par une loi à adopter (

legge emananda

) en matière d'expropriation.

Aucune loi n'ayant été adopté, le 27 mars et le 4 avril 1991, les requérants assignèrent les deux coopératives à comparaître le 30 mai 1991 devant le tribunal d'Avellino afin d'obtenir le paiement du solde ainsi que de l'indemnité d'expropriation.

A l'audience du 31 mai 1991, le juge de la mise en état autorisa la mise en cause de la commune et renvoya l'affaire au 22 novembre 1991. Le jour venu, le juge nomma un expert. Ce dernier prêta serment à l'audience suivante, le 3 janvier 1992, date à laquelle il fut chargé de déterminer la valeur du terrain. Le 22 mai 1992, les requérants demandèrent la fixation de l'audience de présentation des conclusions. Les conclusions furent présentées par les requérants le 17 juillet 1992. L'audience du 24 septembre 1992 fut renvoyée d'office. La commune et la coopérative A. présentèrent leurs conclusions le 28 janvier et le 22 avril 1993. L'audience de plaidoiries eut lieu le 6 décembre 1994.

Par un jugement du 3 janvier 1995, déposé au greffe le 27 février suivant, considérant nul le contrat de cession du bien, le tribunal condamna la commune au paiement de 123

833

000 ITL, plus les intérêts légaux, au titre de l'indemnité d'occupation du terrain, et la coopérative A. au versement de 440 832 000 correspondant à la valeur, réévaluée, du bien. Il rejeta les demandes des requérants en ce qui concernait la défenderesse C., restée défaillante.

Le 7 avril 1995, les requérants reçurent une offre de versement de 77 626 206 ITL, somme fixée par les services compétents de la commune, au titre de l'expropriation et de l'occupation. Le document précisait qu'à défaut d'acceptation, cette somme serait réduite de 40 % en application de l'article 5

bis

de la loi n°

359/92. Les requérants firent opposition devant la cour d'appel de Naples à une date non précisée. La première audience (13 juillet 1995) fut renvoyée en raison d'une grève des avocats. Le 16 novembre 1995, les parties

demandèrent la suspension de la procédure, le jugement du tribunal d'Avellino ayant fait l'objet d'un appel, les 3 et 11 avril 1996, de la part la commune et de la coopérative A. Le juge de la mise en état renvoya l'audience au 25 janvier 1996, en invitant les parties à préciser l'objet de l'appel en question. Le jour venu, le juge fixa au 27 juin 1996 la date de présentation des conclusions. Le 27 juin 1996, le conseil des requérants demanda la jonction des procédures d'appel et d'opposition, ce qui fut fait le 26 septembre 1996. Les parties présentèrent leurs conclusions le 21 novembre 1996 et l'audience de plaidoiries se tint le 5 décembre 1997.

Par un arrêt du 12 décembre 1997, déposé au greffe le 13 janvier 1998, la cour d'appel rejeta l'opposition des requérants au motif que le contrat de cession était valide ce qui rendait insignifiante l'offre du 7 avril 1995 et inapplicable la réduction de 40 %. Se fondant sur la valeur du terrain figurant dans l'expertise ordonnée en première instance, et notant que les requérants avaient expressément renoncé à la prise en compte du revenu du propriétaire dans le calcul du solde, la cour fixa à 92 118 000 et 15

746 444 ITL, plus les intérêts légaux à partir de la cession du bien, les sommes dues pour la cession et l'occupation, en précisant que seule la commune était tenue au paiement.

Les requérants ont reçu le versement en question le 27 janvier 1999.

GRIEFS

Invoquant les articles 1 du Protocole n° 1 et 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent d'une atteinte à leur droit de propriété ainsi que de la longueur de la procédure.

EN DROIT

1.

En ce qui concerne le grief tiré de l'atteinte au droit de propriété, la Cour souligne que les requérants ont introduit la requête en 1997, alors que la procédure était encore pendante devant la cour d'appel de Naples, en se plaignant de ce qu'ils n'avaient toujours pas reçu le solde pour la cession du terrain. Tout récemment, ils ont toutefois indiqué avoir perçu ledit solde ainsi qu'une indemnité pour l'occupation de leur bien, augmentés des intérêts légaux. Constatant que les requérants ne se plaignent désormais ni d'un retard dans le versement du solde ni du montant de ce dernier, la Cour considère qu'il y a lieu de rejeter cette partie de la requête en application de l'article 35

§§ 3 et 4, comme manifestement mal fondée, les requérants ne l'ayant pas étayée.

2.

Les requérants dénoncent aussi une violation de leur droit à un procès dans un «

délai raisonnable

», garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé :

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En l’état du dossier, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

AJOURNE

l’examen du grief des requérants tiré de l'article 6 § 1 de la Convention

;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus.

Vincent Berger

Georg Ress

Greffier

Président