SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 36015/97 prezentate de Vincenzo și Laura De Napoli împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 11 martie 2003 într-o cameră compusă din Pellonpć președintele Palm dnii Fischbach Maruste Pavlovschi J. B Orrego Borrego judecători L. F errorari Bravo, judecător ad hoc, F. E lens-Passos graffière ad hoc Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 30 ianuarie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie: DE FAPT, reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1943 și respectiv 1941 și care își au reședința în Napoli (Italia). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 7 iunie 1983, în cadrul punerii în aplicare a planului general de amenajare adoptat în conformitate cu Legea nr. 167 din 18 aprilie În conformitate cu art. 12 din Legea nr. 167/62, la 13 noiembrie 1984, reclamanții au făcut cesiunea voluntară a bunurilor în favoarea cooperativei A., primind în avans 54 000 000 de lire italiene (ITL), fiind de acord că soldul trebuie stabilit pe baza criteriilor impuse de o lege care urmează să fie adoptată (legge emananda) în materie de expropriere. Întrucât nu a fost adoptată nicio lege, la 27 martie și 4 aprilie 1991 reclamanții au atribuit cele două cooperative să se prezinte la tribunal la 30 mai 1991, în fața tribunalului dinstăllino, pentru a obține plata soldului, precum și a impozitului pe expropriere. ianuarie 1995, depus la grefa din 27 februarie, considerând nul contractul de cesiune a bunului, Tribunalul a condamnat municipalitatea la plata a 123 833 000 ITL, plus dobânda legală, în temeiul dreptului de proprietate asupra terenului, și cooperativa A. la plata a 440 832 000 corespunzătoare valorii, reevaluată, a bunului. La 7 aprilie 1995, reclamanții au primit o ofertă de plată de 77 626 206 ITL, sumă stabilită de serviciile competente ale comunei, în temeiul exproprierii și al ocupației. Documentul preciza că, în lipsa acceptării, această sumă ar fi redusă cu 40 % în temeiul articolului 5a din Legea nr. 359/92. Reclamanții au formulat o opoziție în fața instanței din Napoli la o dată nespecificată. Prin Hotărârea din 12 decembrie 1997, depusă la grefa din 13 ianuarie 1998, tribunalul din cauza recursului a respins opoziția reclamanților. GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii civile inițiate în fața instanței judecătorești dalvellino. Reclamanții se plâng de durata procedurii civile inițiate în fața instanței judecătorești din Davellino. Ei își exprimă punctul de vedere cu privire la art. 6 alineatul (1) din convenție, care, în părțile sale relevante, este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că inculpații nu sunt epuizați, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție, căile de atac interne având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001 - Legea Pinto Reclamanții consideră că legea Pinto contravenie convenției pe motiv că nu prevede posibilitatea de a se apăra personal și că, din acest motiv, remediul național antrenează plata unor taxe de procedură și, prin urmare, refuză să sesizeze instanța de apel. Curtea amintește că decizia de a permite unui reclamant să se apere singur sau de a fi reprezentat de un avocat intră încă în sfera de competență a statelor contractante, care sunt mai bine plasate decât Curtea pentru a alege mijloacele adecvate pentru a permite sistemului lor judiciar să garanteze drepturile la apărare (Coreia de Matos c. Portugalia (dec.), 48188/99, CEDO 2001- XII).În ceea ce privește cheltuielile de procedură, Curtea constată că .. un decret-lege nr. 28 din 11 martie 2002 a stabilit că procedura în temeiul articolului 3 din Legea Pinto este exceptată de la plata contribuției unificate în temeiul articolului 9 din Legea din 23 decembrie 1999. Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu legea Pinto, persoanele care au suferit un prejudiciu patrimonial sau nu patrimonial pot sesiza instana judecătorească competentă pentru a face să se constate încălcarea Conveniei pentru nerespectarea termenului rezonabil al articolului 6 alineatul (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacie echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), n 69789/01, CEDH 2001-IX și Giacometti c. Italia (dec.), 34969/97, CEDO 2001-XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii, indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Curtea consideră că cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise E lens-Passos Matti Pellonpague Președinte adjunct
de la requête n
o
36015/97
présentée par Vincenzo et Laura De Napoli
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 11 mars 2003 en une chambre composée de
M.
M.
Pellonpää
,
président
,
M
me
E.
Palm
,
MM.
M.
Fischbach
,
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
orrego Borrego
,
juges
,
errari Bravo,
juge
ad hoc,
et
de
M
me
lens-Passos
,
greffière adjointe
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 janvier 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1943 et 1941 et résidant à Naples (Italie).
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 7 juin 1983, dans le cadre de la mise en œuvre du plan d’aménagement général adopté conformément à la loi n
o
167 du 18
avril
1962 («
la loi n
o
167/62
»), la commune d’Avellino décréta l’occupation d’urgence d’un terrain appartenant aux requérants. Elle autorisait aussi les coopératives A. et C., chargées de construire des logements à loyer modéré, d’occuper en son nom et pour son compte ledit terrain. La première coopérative commença les opérations d’occupation le 18 octobre 1983.
Conformément à l’article 12 de la loi n
o
167/62, le 13 novembre 1984, les requérants procédèrent à la cession volontaire du bien en faveur de la coopérative A. en recevant, en guise d’acompte, 54 000 000 lires italiennes (ITL), étant convenu que le solde devait être déterminé sur la base des critères dictés par une loi à adopter (
legge emananda
) en matière d’expropriation.
Aucune loi n’ayant été adoptée, les 27 mars et 4 avril 1991, les requérants assignèrent les deux coopératives à comparaître le 30
mai
1991 devant le tribunal d’Avellino afin d’obtenir le paiement du solde ainsi que de l’indemnité d’expropriation. A l’audience du 31
mai
1991, le juge de la mise en état autorisa la mise en cause de la commune.
Par un jugement du 3
janvier 1995, déposé au greffe le 27
février suivant, considérant nul le contrat de cession du bien, le tribunal condamna la commune au paiement de 123
833
000 ITL, plus les intérêts légaux, au titre de l’indemnité d’occupation du terrain, et la coopérative A. au versement de 440 832 000 correspondant à la valeur, réévaluée, du bien.
Le 7 avril 1995, les requérants reçurent une offre de versement de 77
626
206 ITL, somme fixée par les services compétents de la commune, au titre de l’expropriation et de l’occupation. Le document précisait qu’à défaut d’acceptation, cette somme serait réduite de 40 % en application de l’article 5
bis
de la loi n
o
359/92. Les requérants firent opposition devant la cour d’appel de Naples à une date non précisée.
Par un arrêt du 12 décembre 1997, déposé au greffe le 13
janvier 1998, la cour d’appel rejeta l’opposition des requérants.
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure civile engagée devant le tribunal d’Avellino.
Les requérants se plaignent de la durée de la procédure civile engagée devant le tribunal d’Avellino. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement estime que les requérants n’ont pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n
o
89 du 24
mars
2001, dite «
loi Pinto
».
Les requérants estiment que la loi Pinto contrevient à la Convention puisqu’elle ne prévoit pas la possibilité de se défendre personnellement et que, pour cette raison, le remède national entraîne le paiement de frais de procédure. Ils refusent par conséquent de saisir la cour d’appel.
La Cour rappelle que la décision de permettre à un requérant de se défendre lui-même ou de se faire représenter par un avocat rentre encore dans la marge d’appréciation des Etats contractants, qui sont mieux placés que la Cour pour choisir les moyens propres à permettre à leur système judiciaire de garantir les droits de la défense (
Correia de Matos c. Portugal
(déc.), n
o
Quant aux frais de procédure, la Cour note qu’un décret-loi n
o
28 du 11
mars
2002, a établi que la procédure aux termes de l’article 3 de la loi Pinto est exemptée du paiement de la contribution unifiée au titre de l’article 9 de la loi du 23 décembre 1999.
La Cour note que selon la loi Pinto les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention pour non-respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.
La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres,
Brusco c. Italie
(déc.), n
o
69789/01, CEDH 2001-IX, et
Giacometti c. Italie
(déc.), n
o
34969/97, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.
Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Françoise E
lens-Passos
Matti
Pellonpää
Greffière adjointe
Président