De Pascale împotriva Italiei

SECȚIUNEA 1 DE DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 7115/01 prezentate de Adelia DE PASCALE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 15 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Mes Tulkens Vajić dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători și dnii Nielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 21 aprilie 2001, După ce a deliberat, pronuna următoarea decizie, reclamanta, domnul Adelia de Pascale, este un resortisant italian cu reședința în Avellino. Ea este reprezentată în fața Curții de către A. Barra, avocat la Avellino.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta era coproprietar al unui teren înregistrat în cadastru, fișa nr. 7, parcelele 41 și 82. printr-un decret din 22 decembrie 1980, primarul Casoria a autorizat societatea cooperativă D. să ocupe de urgență terenul reclamantei pentru o perioadă maximă de trei ani în vederea exproprierii sale pentru construirea de reședințe. Prin decretul din 4 septembrie 1981, primarul Casoria disposa ocupația de urgență a unei alte părți din parcela 82 pentru o perioadă de cinci ani. În 1981, societatea D. s-a ocupat în mod material de teren și printr-un act notificat în februarie 1986, reclamanta și surorile sale au atribuit orașul Casori în fața tribunalului civil din Napoli.

au susținut că ocupația terenului era ilegală pe motiv că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis fără a fi necesară exproprierea terenului; reclamanta și surorile ei au solicitat restituirea terenului și prejudiciile care decurg din ocupația acestuia; între timp, la 27 iulie În 1987, primarul orașului Casoria decreație la tribunalul civil din Napoli a declarat că, printr-un al doilea act notificat la 10 octombrie 1987, reclamanta și surorile sale au atribuit orașul Casori în fața tribunalului civil din Napoli. Ele au susținut că decretul de expropriere era ineficace, pe de altă parte, după expirarea termenului de ocupație autorizat. La o dată nespecificată, cele două proceduri, pendinte în fața tribunalului din Napoli, au fost reunite.

În 1993 s-a depus o expertiză la grefă. Potrivit expertului, reclamanta și surorile sale trebuiau să se considere că au fost private de terenul lor la 15 aprilie 1987. Valoarea de piață a terenului în 1987, indexată în ziua de laminare, era de 475 000 de lire italiene. Printr-o ordonanță din 16 noiembrie 1999, instanța dispunea de o nouă expertiză pentru a recalcula suma care trebuia acordată în conformitate cu Legea nr. 662 din 1996 între timp intrată în vigoare. Printr-un supliment de competență depus la 7 iulie 2000, expertul a indicat că suma care trebuia acordată recurentei și surorilor sale și imputată în ziua în care a avut loc liturghia era de 326 097 810 lire italiene. Procedura este încă pendinte în primă instanță.

GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta se plânge de durata procedurii pe care a introdus-o în fața Tribunalului din Napoli. Invocând art. 1 din Protocolul nr 1 la convenție, recurenta se plânge că a fost privată de terenul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. (1) În special, Comisia susține că, la aproximativ douăzeci și doi de ani după ce a ocupat terenul său, ea nu a primit încă decăderea. În plus, ea se plânge că nu va putea fi despăgubită cu valoarea de piață a terenului prin efectul Legii nr. 662 din 1996, intrată în vigoare între timp. Recurenta se plânge de durata procedurii pe care a introdus-o instanței de la Napoli.

Aceasta se referă la art. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanta a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care îi erau deschise în dreptul italian.

Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea nr. Pinto.), persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nepatrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor de la … Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care recurenta trebuie să o încerce și aceasta indiferent de data la care cererea a fost introdusă în fața Curții.

Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Recurenta invocă încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână În cazul în care o persoană nu respectă dreptul de a respecta bunurile, se declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 71175/01 présentée par Adelia DE PASCALE contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 15 mai 2003 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , P. Lorenzen , M mes F. Tulkens , N. Vajić , MM. E. Levits , A. Kovler , V. Zagrebelsky, juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 21 avril 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Adelia de Pascale, est une ressortissante italienne résidant à Avellino. Elle est représentée devant la Cour par A. Barra, avocat à Avellino. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

La requérante était co-propriétaire d’un terrain enregistré au cadastre, feuille n o 7, parcelles 41 et 82. Par un décret du 22 décembre 1980, le maire de Casoria autorisa la société coopérative D. à occuper d’urgence le terrain de la requérante pour une période maximale de trois ans en vue de son expropriation pour la construction d’habitations. Par un décret du 4 septembre 1981 le maire de Casoria disposa l’occupation d’urgence d’une autre partie de la parcelle 82 pour une période de cinq ans. Le 25 novembre 1981, la société D. procéda à l’occupation matérielle du terrain. Par un acte notifié le 20 février 1986, la requérante et ses sœurs assignèrent la ville de Casoria devant le tribunal civil de Naples.

Elles faisaient valoir que l’occupation du terrain était illégale au motif que celle-ci s’était prorogée au delà du délai autorisé sans qu’il fut procédé à l’expropriation du terrain. La requérante et ses sœurs demandèrent la restitution du terrain et les dommages intérêts découlant de l’occupation de ce dernier. Entre-temps, le 27 juillet 1987 le maire de Casoria décréta l’expropriation du terrain de la requérante. Par un deuxième acte, notifié le 10 octobre 1987, la requérante et ses sœurs assignèrent la ville de Casoria devant le tribunal civil de Naples. Elles faisaient valoir que le décret d’expropriation était inefficace puisqu’il était intervenu après l’expiration du délai d’occupation autorisée.

A une date non précisée, les deux procédures, qui étaient pendantes devant le tribunal de Naples, furent réunies. En 1993 une expertise fut déposée au greffe. Selon l’expert, la requérante et ses sœurs devaient se considérer comme ayant été privées de leur terrain le 15 avril 1987. La valeur vénale du terrain en 1987, indexée au jour de l’expertise, était de 475 000 000 lires italiennes. Par une ordonnance du 16 novembre 1999, le tribunal disposa une nouvelle expertise pour recalculer la somme à octroyer en fonction de la loi n o 662 de 1996 entre - temps entrée en vigueur. Par un complément d’expertise déposée le 7 juillet 2000, l’expert indiqua que la somme à octroyer à la requérante et à ses sœurs et indexée au jour de l’expertise était de 326 097 810 lires italiennes.

La procédure est encore pendante en première instance. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure qu’elle a introduite devant le tribunal de Naples. 2. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention, la requérante se plaint d’avoir été privée de son terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1. Elle fait valoir notamment que, environ vingt deux ans après l’occupation de son terrain, elle n’a pas encore perçu d’indemnisation. En outre, elle se plaint qu’elle ne pourra être dédommagée à hauteur de la valeur vénale du terrain par effet de la loi n o 662 du 1996, entre-temps entrée en vigueur. EN DROIT 1. La requérante se plaint de la durée de la procédure qu’elle a introduite devant le tribunal de Naples.

Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour doit d’abord déterminer si la requérante a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien. La Cour note que, selon la loi n o 89 du 24 mars 2001 (ci-après «loi Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n o 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n o 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que la requérante doit tenter et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. La requérante allègue la violation de son droit au respect des biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens.

Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief de la requérante tiré du non respect du droit au respect des biens ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Adjoint Président