Iandoli împotriva Italiei

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 67992/01 prezentate de Francesca IANDOLI și Vera IANDOLI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 22 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Vajić Levits Bototarova Zagrebelsky mes Steiner, judecători și domnii Nielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 24 februarie 2001, după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie, recurentele, Francesca și Vera Iandoli, sunt cetățeni italieni născuți în 1921 și, respectiv, 1924 și reședința la Avellino. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către A. Barra, avocat la Avellino.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de recurente, pot fi rezumate după cum urmează. Recurentele aveau un teren de aproximativ 18 622 metri pătrați situat la Atripalda și înregistrat la cadastru frunza nr 7, parcele 155 și 156. printr-un decret din 13 mai 1983, primarul Atripalda dispunea de o ocupație de urgență a terenului reclamantelor pentru o perioadă maximă de trei ani pentru construirea unei lucrări publice. La 19 octombrie 1983, administrația atripalda a fost la locul de muncă și a început lucrările de construcție. printr-un act notificat la data de 30 În noiembrie 1987, recurentele au atribuit orașul d'Atripalda în fața tribunalului din Avellino. Recurentele afirmau că ocupația terenului lor era ilegală pe motiv că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis, în timp ce lucrările de construcție se încheiau fără a se efectua exproprierea formală a terenului și plata unei părți din acesta.

Referindu-se la jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă (ojazione acquisitiva) ) recurentele considerau că, în urma încheierii lucrărilor publice, dreptul lor de proprietate fusese neutralizat și că, prin urmare, nu le era posibil să solicite restituirea terenului în cauză, ci numai daunele-interese care decurg din ocuparea terenului. Recurentele solicitau o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului și o sumă pentru ocupația temporară. Încheierea procedurii a început la 19 februarie 1988. La 28 octombrie 1999 a fost depusă o expertiză la gref. Din această expertiză reiese că transformarea ireversibilă a terenului a avut loc la 14 octombrie 1991 și că recurentele au fost private de proprietatea lor începând cu această dată.

L. de experienă în sensul că valoarea de piață a terenului în 1991 a fost de 1 294 295 352. Procedura este în prezent pendinte în primă instanță. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenie, recurentele se plâng de durata procedurii pe care le-au introdus în faa tribunalului dallino. Recurentele se plâng că au fost private de terenul lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și susțin, printre altele, că, la aproximativ 20 de ani după ce au ocupat terenul lor, acestea nu au primit încă despăgubiri. Recurentele se plâng în esență de lipsa de echitate a procedurii pe motiv că nu vor putea fi despăgubite în limita valorii de piață a terenului prin efectul Legii nr. 662 din 1996, între timp intrată în vigoare.

6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă recurentele au epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care le erau deschise în dreptul italian.

Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea nr. Pinto.), persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nepatrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor de la … Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care recurentele trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții.

Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neechivocarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Recurentele se plâng că au fost private de teritoriul lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei părți a cererii și consideră necesară comunicarea acesteia către guvernul pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Recurentele se plâng în esență de lipsa de echitate a procedurii, din cauza adoptării legii nr. 662 din 1996. Curtea a luat în considerare acest aspect sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care prevede: Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei părți a cererii și consideră necesar să o comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor recurentelor formulate în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. și art. 6 alin. (1) din Convenție în ceea ce privește lipsa de echitate a procedurii; Se pronunță cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis grefier adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 67992/01 présentée par Francesca IANDOLI et Vera IANDOLI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 22 mai 2003 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , M me N. Vajić , M. E. Levits , M me S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky , M mes E. Steiner, juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section Vu la requête susmentionnée introduite le 24 février 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérantes, Francesca et Vera Iandoli, sont des ressortissantes italiennes nées respectivement en 1921 et 1924 et résidant à Avellino. Elles sont représentées devant la Cour par A. Barra, avocat à Avellino.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit. Les requérantes étaient propriétaires d’un terrain d’environ 18 622 mètres carrés sis à Atripalda et enregistré au cadastre feuille n o 7, parcelles 155 et 156. Par un décret du 13 mai 1983, le maire d’Atripalda disposa l’occupation d’urgence du terrain des requérantes pour une période maximale de trois ans pour la construction d’un ouvrage public. Le 19 octobre 1983, l’administration d’Atripalda procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction. Par un acte notifié le 30 novembre 1987, les requérantes assignèrent la ville d’Atripalda devant le tribunal d’Avellino.

Les requérantes alléguaient que l’occupation de leur terrain était illégale au motif que celle- ci s’était prorogée au-delà du délai autorisé, alors que les travaux de construction s’étaient terminés sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle du terrain et au paiement d’une indemnité. Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte ( occupazione acquisitiva ) les requérantes estimaient qu’à la suite de l’achèvement de l’ouvrage public, leur droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne leur était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement les dommages-intérêts découlant de l’occupation du terrain.

Les requérantes réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale du terrain et une somme pour l’occupation temporaire. La mise en état de l’affaire commença le19 février 1988. Le 28 octobre 1999 une expertise fut déposée au greffe. Il ressort de cette expertise que la transformation irréversible du terrain avait eu lieu le 14 octobre 1991 et que les requérantes avaient été privées de leur bien à compter de cette date. L’expertise indiquait que la valeur vénale du terrain en 1991 était de 1 294 295 352. La procédure est actuellement pendante en première instance. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérantes se plaignent de la durée de la procédure qu’elles ont introduite devant le tribunal d’Avellino.

2. Les requérantes se plaignent d’avoir été privées de leur terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1. Elles font valoir notamment que, environ vingt ans après l’occupation de leur terrain, elles n’ont pas encore perçu une indemnisation. 3. Les requérantes se plaignent en substance de l’absence d’équité de la procédure au motif qu’elles ne pourront pas être dédommagées à hauteur de la valeur vénale du terrain par effet de la loi n o 662 de 1996, entre-temps entrée en vigueur. EN DROIT 1. Les requérantes se plaignent de la durée de la procédure qu’elles ont introduite devant le tribunal d’Avellino.

Elles invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour doit d’abord déterminer si les requérantes ont épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui leur étaient ouvertes en droit italien. La Cour note que, selon la loi n o 89 du 24 mars 2001 (ci-après «loi Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n o 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n o 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérantes doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

2. Les requérantes se plaignent d’avoir été privées de leur terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de communiquer celle-ci au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

3. Les requérantes se plaignent en substance de l’absence d’équité de la procédure, en raison de l’adoption de la loi n o 662 de 1996. La Cour a considéré ce grief sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, prévoit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de communiquer celle-ci au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs des requérantes tirés de l’article 1 du Protocole n o 1 et de l’article 6 § 1 de la Convention quant au manque d’équité de la procédure ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président