SECȚIUNEA I DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63869/00 prezentate de Francesco RIVERA și Violenda DI BONAVENTURA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 27 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello mes Vajić Botomararova Zagrebelsky Steiner, judecători și domnul S. NIELSEN Grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea formulată mai sus la 14 noiembrie 1998, după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: "Faptul că reclamanții, Francesco Rivera și Violenda Di Bonaventura sunt resortisanți italieni, născuți în 1944 și 1946 și reședința în L.Aquila. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către L. Rossi și M.A.
Rossi, avocați în L Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții dețineau un teren situat în L.A.A.quila. La 1 ianuarie 1980, municipalitatea Aquila a ocupat o parte din terenul reclamantului și a construit un drum acolo. Printr-un act notificat la 14 martie 1983, reclamanții au introdus în fața Tribunalului Civil din L Reclamanții au considerat că, în urma finalizării lucrărilor publice, nu li s-a permis să solicite restituirea terenului în cauză, ci doar despăgubirile. Reclamanții au solicitat o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului. Prin hotărârea din 18 octombrie 1995, Tribunalul a declarat că reclamanții trebuiau să se considere privați de proprietatea lor în ianuarie 1981, data la care a fost executată activitatea publică.
Tribunalul a condamnat municipalitatea din L aquila, să plătească ca daune-interese pentru privarea de teren suma de ITL 8 040 000 (aproximativ 4 152,31 EUR), imputată începând cu 1 ianuarie 1981. La 12 mai 1997, municipalitatea L Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. Reclamanții se plâng că au fost privați de terenul lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Ei susțin în special că, la aproximativ 22 de ani după ce au ocupat terenul lor, ei nu au primit încă o despăgubire. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, ei se plâng de lipsa de echitate a procedurii pe motiv că nu vor putea fi despăgubiți în funcție de valoarea de piață a terenului prin efect al legii nr. 662 din 1996, care a intrat în vigoare între timp.
Ei susțin că a existat o încălcare a principiului preeminenței dreptului ca efect al ingerinței autorității legislative în administrarea justiției. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanții au epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac care le erau deschise în dreptul italian.
Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea Pinto Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții.
Întrucât nu dezamăgește nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenția privind încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamanții se plâng de legalitatea procedurii, din cauza adoptării legii nr. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților retrași la art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 alin. (1) din Convenție în ceea ce privește lipsa de echitate a procedurii. Declarați cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis grefier adjunct Președinte
de la requête n o 63869/00 présentée par Francesco RIVERA et Violanda DI BONAVENTURA contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 27 mai 2003 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , P. Lorenzen , G. Bonello , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky , M me E. Steiner, juges , et de M. S. N IELSEN , greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 14 novembre 1998, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, Francesco Rivera et Violanda Di Bonaventura, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1944 et 1946 et résidantes à L’Aquila. Ils sont représentés devant la Cour par M es L. Rossi et M.A.
Rossi, avocats à L’Aquila. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Les requérants étaient propriétaires d’un terrain sis à L’Aquila. Le 1 er janvier 1980, la municipalité de L’Aquila procéda à l’occupation matérielle d’une part du terrain des requérants on y construisant une route. Par un acte notifié le 14 mars 1983, les requérants introduisirent devant le tribunal civil de L’Aquila une action en dommages-intérêts à l’encontre de la municipalité de L’Aquila. Ils faisaient valoir que l’occupation du terrain était illégale au motif que celui-ci a été occupé sine titulo . Les requérants estimaient qu’à la suite de l’achèvement des ouvrages publics, il ne leur était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement les dommages-intérêts.
Les requérants réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale du terrain. Par un jugement du 18 octobre 1995, le tribunal déclara que les requérants devaient se considérer comme ayant été privés de leur bien en janvier 1981, date de la réalisation de l’ouvrage public. Le tribunal condamna la municipalité de L’Aquila, à payer au titre de dommages-intérêts pour la privation du terrain la somme de ITL 8 040 000 (environ 4 152,31 euros), indexée à partir du 1 er janvier 1981. Le 12 mai 1997, la municipalité de L’Aquila interjeta appel du jugement du tribunal avant la cour d’appel de L’Aquila. Par une ordonnance du 16 novembre 1999, la cour d’appel de L’Aquila ordonna une nouvelle expertise afin de recalculer la somme à octroyer en fonction de la loi n o 662 du 1996, entre temps entrée en vigueur.
La procédure est actuellement pendante en appel. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure. 2. Les requérants se plaignent d’avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1. Ils font valoir notamment que, environ vingt-deux ans après l’occupation de leur terrain, ils n’ont pas encore perçu une indemnisation. 3 Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention ils se plaignent de l’absence d’équité de la procédure au motif qu’ils ne pourront pas être dédommagés à hauteur de la valeur vénale du terrain par effet de la loi n o 662 du 1996, entre-temps entrée en vigueur. Ils soutiennent qu’il y a eu violation du principe de la prééminence du droit par effet de l’ingérence du pouvoir législatif dans l’administration de la justice.
EN DROIT 1. Les requérants se plaignent de la durée de la procédure. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour doit d’abord déterminer si les requérants ont épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui leur étaient ouvertes en droit italien. La Cour note que, selon la loi n o 89 du 24 mars 2001 (ci-après «loi Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.
La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n o 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n o 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2. Les requérants allèguent la violation de leur droit au respect des biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
3. Les requérants se plaignent de l’équité de la procédure, en raison de l’adoption de la loi n o 662 de 1996. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs des requérants tirés de l’article 1 du Protocole n o 1 et de l’article 6 § 1 de la Convention quant au manque d’équité de la procédure.
Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président