PRIMA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 7115/01 prezentate de Adelia DE PASCALE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 27 mai 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner Insuranceyev, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 21 aprilie 2001, având în vedere decizia parțială din 15 mai 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei, domnul Adelia de Pascale, este un resortisant italian cu reședința la Avellino. Ea este reprezentată în fața Curții de către M. A. Barra, avocat la Avellino. Guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesive, domnul U. Leanza și, respectiv, domnul I.M. Braguglia, și de partenerul său, domnul F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta a fost coproprietar al unui teren înregistrat în cadastru, fișa n 7 parcele 41 și 82. Prin decretul din 22 decembrie 1980, primarul Casoria a autorizat societatea cooperativă D. să ocupe de urgență terenul recurentei pentru o perioadă maximă de trei ani în vederea exproprierii sale pentru construirea de locuințe. printr-un decret din 4 septembrie La 25 noiembrie 1981, societatea D. a efectuat o ocupație materială a terenului printr-un act notificat la 20 februarie 1986, reclamanta și surorile sale au numit orașul Casori în fața tribunalului civil din Napoli. au susținut că ocuparea terenului era ilegală pe motiv că aceasta s-a prelungit dincolo de termenul permis fără exproprierea terenului; recurenta și surorile sale au solicitat restituirea terenului și daunele-interese care decurg din ocuparea terenului. Între timp, la 27 iulie 1987, primarul Casoria a decretat exproprierea terenului reclamantei. Printr-un al doilea act, notificat la 10 octombrie 1987, reclamanta și surorile sale au atribuit orașul Casori în fața Tribunalului Civil din Napoli. Ele au susținut că decretul de expropriere era ineficient, deoarece acesta a intervenit după expirarea termenului de ocupație autorizat. La o dată nespecificată, cele două proceduri, pendinte în fața tribunalului din Napoli, au fost reunite. În 1993 s-a depus o expertiză la transplant. Potrivit expertului, reclamanta și surorile sale trebuiau să se considere că au fost private de terenul lor la 15 aprilie 1987. Valoarea de piață a terenului în 1987, indexată în ziua expertizei, era de 475 000. Prin ordonanța din 16 noiembrie 1999, tribunalul dispunea de o nouă expertiză pentru a recalcula suma care trebuie acordată în conformitate cu Legea nr. 662 din 1996 intrată în vigoare. 2000, expertul a indicat că suma care trebuie acordată recurentei și surorilor sale și indexată în ziua expertizei era de 326 097 810 ITL (168 415,46 EUR). Procedura este în continuare pendinte în primă instanță. Dreptul și practica internă relevantă Ocuparea de urgență a unui teren În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației să ocupe și să construiască înainte de expropriere. Odată declarată de utilitate publică lucrarea care urmează să fie realizată și adoptată proiectul de construcție, administrația poate decide ocuparea de urgență a zonelor care urmează să fie expropriate pentru o perioadă determinată de maximum cinci ani (art. 20 din Legea nr. 865 din 1971). Acest decret devine caduc dacă ocupația materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promovarea sa. După perioada de ocupație, trebuie luat un decret de expropriere formală. Ocupația autorizată a unui teren dă dreptul la o indemnizație de ocupație. Prin hotărârea nr. 470 din 1990, Curtea Constituțională a recunoscut un drept de acces imediat la o instanță pentru a solicita indemnizația de ocupație de îndată ce terenul este ocupat din punct de vedere material, fără a fi necesar să se aștepte ca administrația să facă o ofertă de despăgubire. ii. Principiul exproprierii indirecte (occiazione dobânditetiva sau accessioneatica) În anii '70, mai multe administrații locale au desfășurat activități de urgență de terenuri, care nu au fost urmate de decrete de expropriere. Instanțele italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren a pierdut de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupației și a realizării lucrărilor de construcție a unei lucrări publice. Cu privire la întrebarea dacă, pur și simplu prin efectul lucrărilor efectuate, persoana în cauză și-a pierdut proprietatea asupra terenului, printr-o hotărâre nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ acestei întrebări, stabilind astfel principiul "exproprierii indirecte" O prezentare generală a acestei jurisprudențe în anii 80-90 figurează în Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV și Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000-VI. 2001, astfel cum a fost modificat prin Decretul legislativ nr. 302 din 27 decembrie 2002, intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și denumit În ceea ce privește procedura de expropriere în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte. Dosarul, care nu are efect retroactiv și, prin urmare, nu se aplică în cazul de față, s-a substituit, de la intrarea sa în vigoare, întregii legislații anterioare în materie de expropriere din motive de utilitate publică. 2003, Curtea de Casație în camere reunite s-a pronunțat din nou asupra principiului exproprierii indirecte, susținând că un astfel de principiu joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că acesta este compatibil cu Convenția. Mai precis, Curtea de Casație a afirmat că, având în vedere uniformitatea jurisprudenței în acest domeniu, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin previzibil. În ceea ce privește despăgubirea, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropriere indirectă este suficientă pentru a asigura un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. (iii). Despăgubirea în caz de expropriere indirectă Conform jurisprudenței Curții de Casație aplicabilă în materie de expropriere indirectă, despăgubirea integrală, sub formă de daune-interese pentru pierderea terenului, a fost datorată persoanei interesate în schimbul pierderii proprietății pe care o implică ocupația ilegală. Legea bugetară din 1992 (art. 5a din Decretul-lege nr. 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea indemnizației prevăzute pentru cazul unei exproprieri formale. Cu toate acestea, printr-o hotărâre nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, compensația integrală nu poate fi acordată pentru o ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, compensația atinge aproximativ 55% din valoarea terenului. Prin hotărârea nr. 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a considerat o astfel de indemnizație compatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, în limita valorii de piață a terenului, poate fi solicitată în cazul în care ocupația și privarea de teren nu au avut loc din motive de utilitate publică. În ceea ce privește terenurile ocupate înainte de data respectivă și procedurile pendinte la 1 ianuarie 1997, regimul prevăzut de Legea bugetară nr. 662 din 1996 rămâne în vigoare, prin urmare dispozițiile repertoriului nu se aplică în cazul de față. GRIEF Recurenta se plânge că a fost privată de terenul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Aceasta susține în special că, la aproximativ douăzeci și trei de ani de la ocuparea terenului său, ea nu a primit încă nicio compensație și se plânge că nu va putea fi despăgubită cu valoarea de piață a terenului prin intermediul legii nr. 662 din 1996, intrat în vigoare între timp. ÎN DREPT, recurenta se plânge că a fost privată de terenul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general Guvernul ridică două excepții de inadmisibilitate. În primul rând, guvernul ridică o excepție de la nu respectă termenul de șase luni; acesta susține că cererea este tardivă în măsura în care a fost introdusă la mai mult de șase luni de la data la care ocuparea terenului a devenit fără titlu; în al doilea rând, guvernul ridică o excepție bazată pe neobosirea căilor de atac interne bazate pe trei componente. În ceea ce privește prima parte a excepției, guvernul observă că motivul întemeiat pe durata procedurii a fost declarat inadmisibil la 15 mai 2003 pentru neobosirea căilor de atac interne. Curtea ar trebui să ajungă la aceeași concluzie cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor recurentei, întrucât acest ultim motiv nu ar fi autonom în raport cu primul. În ceea ce privește a doua parte a excepției, guvernul subliniază că reclamanta nu a contestat legitimitatea actelor administrative în fața instanțelor interne. În ceea ce privește a treia parte a excepției, guvernul observă că recurenta nu a epuizat căile de atac interne în absența unei hotărâri interne definitive. Deși susține că, probabil, instanța națională nu va face decât să ia act de o situație care s-a consolidat deja și să declare că a existat expropriere indirectă, guvernul susține, de asemenea, că, în absența acestei hotărâri, este imposibil să se stabilească dacă reclamanta a fost sau nu privată de proprietatea sa. Pe fond, guvernul consideră că exproprierea indirectă este Astfel, chiar și în absența unei hotărâri naționale definitive, privarea de proprietate în beneficiul administrației ar fi avut deja loc ca urmare a construcției lucrării publice. În plus, guvernul susține că privarea unui bun care are loc prin intermediul exproprierii indirecte nu este ilegală în sine, ci este pur și simplu nerespectătoare de forme, de la un moment dat. Cu toate acestea, guvernul observă că recurenta are posibilitatea de a obține o despăgubire proporțională cu valoarea terenului ca urmare a exproprierii indirecte. Guvernul deduce din aceasta că situația denunțată este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 662 din 1996, guvernul observă că despăgubirea, în caz de expropriere indirectă, vizează compensarea prejudiciului impus recurentei prin nerespectarea normelor procedurale care reglementează acțiunea administrației publice Cu toate acestea, acesta reamintește că această despăgubire se aplică atunci când privarea de teren este efectuată din motive de utilitate publică. În concluzie, guvernul susține că sistemul de calcul al despăgubirii aplicat în speță nu ridică nicio problemă în ceea ce privește art. 1 din Protocolul n Recurenta se opune tezei guvernului. Comisia observă că a fost privată de disponibilitatea terenului său din 1981, situație care a devenit definitivă odată cu finalizarea lucrărilor și observă că nu a primit nicio compensație până în prezent. În această privință, recurenta susține că sistemul juridic italian nu îi oferă mijloacele de a obține o restitutio in integrum Cu toate acestea, reclamanta susține că acțiunea în despăgubire pe care a introdus-o este încă în curs de desfășurare. Recurenta observă că se așteaptă ca, în urma recunoașterii exproprierii indirecte în cazul de față, instanța să aplice legea nr. 662/96 între timp a intrat în vigoare și aceasta în detrimentul echilibrului corect. Curtea trebuie să examineze mai întâi excepțiile ridicate de guvern. În ceea ce privește excepția întemeiată pe nerespectarea termenului de șase luni, Curtea consideră că efectele ocupației terenului recurentei se analizează într-o situație În acest caz, Curtea amintește că, atunci când un solicitant se plânge de o situaie continuă, acest termen începe de la sfârșitul acesteia (a se vedea, printre altele, Almeida Garrett, Mascarenhas Falcao și alții c. Portugalia, n 29813/96 și 30229/96, § 43 CEDH 2000-I Latridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 50 CEDH 1999 Prin urmare, regula termenului de șase luni nu se poate aplica în speță și această excepție nu poate fi reținută. În ceea ce privește prima parte a excepției întemeiate pe neobosirea căilor de atac interne, Curtea consideră, în conformitate cu jurisprudența sa (a se vedea printre altele Erkner și Hofauer c. Austria, Hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A n 117, § 72 și următoarele), că motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamanților este autonom în raport cu cel întemeiat pe durata procedurii, care a fost declarat inadmisibil și, prin urmare, prima parte a acestei excepții nu poate fi reținută. În ceea ce privește a doua parte a excepției de la epuizarea căilor de atac interne, Curtea constată în primul rând că recurenta nu pune în discuție legalitatea decretului din 22 decembrie 1980, care autorizează societatea D. se plânge de continuarea ocupației, după expirarea autorizației de a ocupa de urgență terenul, și anume privarea acestuia din urmă de expropriere indirectă și de absența despăgubirii. În plus, Curtea consideră că o acțiune în fața instanței administrative nu ar fi putut duce decât la anularea actelor administrative atacate și nu ar fi putut remedia situația denunțată (a se vedea Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV). În ceea ce privește a treia parte a excepției de la epuizarea căilor de atac interne, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această excepție este strâns legată de fondul cererii și că aceasta ridică probleme complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare de fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu a fost stabilit niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, îmbină pe fond cea de-a treia parte a excepției guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne Declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
71175/01
présentée par Adelia DE PASCALE
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 27 mai 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 21 avril 2001,
Vu la décision partielle du 15
mai 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Adelia de Pascale, est une ressortissante italienne, résidant à Avellino. Elle est représentée devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La requérante était co-propriétaire d'un terrain enregistré au cadastre, feuille n
o
7, parcelles 41 et 82.
Par un décret du 22
décembre
1980, le maire de Casoria autorisa la société coopérative D. à occuper d'urgence le terrain de la requérante pour une période maximale de trois ans en vue de son expropriation pour la construction d'habitations.
Par un décret du 4
septembre
1981, le maire de Casoria disposa l'occupation d'urgence d'une autre partie de la parcelle 82 pour une période de cinq ans.
Le 25
novembre
1981, la société D. procéda à l'occupation matérielle du terrain.
Par un acte notifié le 20
février
1986, la requérante et ses sœurs assignèrent la ville de Casoria devant le tribunal civil de Naples. Elles
faisaient valoir que l'occupation du terrain était illégale au motif que celle-ci s'était prorogée au-delà du délai autorisé sans qu'il fut procédé à l'expropriation du terrain. La requérante et ses sœurs demandaient la restitution du terrain et les dommages-intérêts découlant de l'occupation de ce dernier.
Entre-temps, le 27 juillet 1987, le maire de Casoria décréta l'expropriation du terrain de la requérante.
Par un deuxième acte, notifié le 10
octobre
1987, la requérante et ses sœurs assignèrent la ville de Casoria devant le tribunal civil de Naples.
Elles faisaient valoir que le décret d'expropriation était inefficace puisqu'il était intervenu après l'expiration du délai d'occupation autorisée.
A une date non précisée, les deux procédures, qui étaient pendantes devant le tribunal de Naples, furent réunies.
En 1993, une expertise fut déposée au greffe. Selon l'expert, la requérante et ses sœurs devaient se considérer comme ayant été privées de leur terrain le 15
avril
1987.La valeur vénale du terrain en 1987, indexée au jour de l'expertise, était de 475
000
000 lires italiennes (ITL) (245 317,03 EUR).
Par une ordonnance du 16
novembre
1999, le tribunal disposa une nouvelle expertise pour recalculer la somme à octroyer en fonction de la loi n
o
662 de 1996 entre-temps entrée en vigueur.
Par un complément d'expertise déposé le 7
juillet
2000, l'expert indiqua que la somme à octroyer à la requérante et à ses sœurs et indexée au jour de l'expertise était de 326
097
La procédure est encore pendante en première instance.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
i.
L'occupation d'urgence d'un terrain
En droit italien, la procédure accélérée d'expropriation permet à l'administration d'occuper et de construire avant l'expropriation. Une fois déclarée d'utilité publique l'œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l'administration peut décréter l'occupation d'urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n'excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n
o
865 de 1971). Ce décret devient caduc si l'occupation matérielle du terrain n'a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d'occupation, un décret d'expropriation formelle doit être pris.
L'occupation autorisée d'un terrain donne droit à une indemnité d'occupation. Par l'arrêt n
o
470 de 1990, la Cour constitutionnelle a reconnu un droit d'accès immédiat à un tribunal pour réclamer l'indemnité d'occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans qu'il soit nécessaire d'attendre que l'administration procède à une offre d'indemnisation.
ii.
Le principe de l'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita)
Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d'urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d'expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d'un terrain avait perdu
de facto
la disponibilité de celui-ci en raison de l'occupation et de l'accomplissement de travaux de construction d'une oeuvre publique.
Sur la question de savoir si, simplement par l'effet des travaux effectués, l'intéressé avait perdu également la propriété du terrain, par un arrêt n
o
1464 du 16
février
1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de «
l'expropriation indirecte
».
Un aperçu de cette jurisprudence dans les années 80-90 figure dans
Belvedere Alberghiera srl c. Italie
, n
o
31524/96, CEDH 2000-IV et
Carbonara et Ventura c. Italie
, n
o
Le Décret Présidentiel n
o
327 du 8
juin
2001, modifié par le Décret législatif n
o
302 du 27
décembre
2002, entré en vigueur le 30
juin
2003 et dénommé «
Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique
» (ci-après «
le
Répertoire
»), régit la procédure d'expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l'expropriation indirecte. Le Répertoire, qui n'a pas d'effet rétroactif et ne s'applique donc pas en l'espèce, s'est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l'ensemble de la législation précédente en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique.
Par l'arrêt n
o
5902 du 28
mars
2003, la Cour de cassation en chambres réunies s'est à nouveau prononcée sur le principe de l'expropriation indirecte, en affirmant qu'un tel principe joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu'il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu'au vu de l'uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l'expropriation indirecte est désormais pleinement «
prévisible
» et doit donc être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l'indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation due en cas d'expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «
juste équilibre
» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.
iii.
L'indemnisation en cas d'expropriation indirecte
Selon la jurisprudence de la Cour de cassation applicable en matière d'expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l'intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu'entraîne l'occupation illégale.
La loi budgétaire de 1992 (article 5
bis
du décret-loi n
o
333 du 11
juillet
1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d'expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l'indemnité prévue pour le cas d'une expropriation formelle. Toutefois, par un arrêt n
o
369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle.
En vertu de la loi budgétaire n
o
662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l'indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30
septembre
1996.Dans ce cas, l'indemnisation atteint environ 55 % de la valeur du terrain.
Par l'arrêt n
o
148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu'une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l'occupation et la privation du terrain n'ont pas eu lieu pour cause d'utilité publique.
Le Répertoire a prévu de nouveaux critères en matière d'indemnisation, qui s'appliquent uniquement en ce qui concerne les terrains occupés après le 30 septembre 1996. Quant aux terrains occupés avant cette date et aux procédures pendantes au 1
er
janvier 1997, le régime prévu par la loi budgétaire n
o
662 de 1996 reste en vigueur. Les dispositions du Répertoire ne s'appliquent donc pas en l'espèce.
GRIEF
La requérante se plaint d'avoir été privée de son terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n
o
1.Elle fait valoir notamment que, environ vingt trois ans après l'occupation de son terrain, elle n'a pas encore perçu d'indemnisation. En outre, elle se plaint qu'elle ne pourra pas être dédommagée à hauteur de la valeur vénale du terrain par effet de la loi n
o
662 du 1996, entre-temps entrée en vigueur.
La requérante se plaint d'avoir été privée de son terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n
o
1 qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général
Le Gouvernement soulève deux exceptions d'irrecevabilité.
En premier lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non
‑
respect du délai de six mois. Il soutient que la requête est tardive dans la mesure où elle a été introduite plus de six mois après le moment où l'occupation du terrain est devenue sans titre.
En deuxième lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non
‑
épuisement des voies de recours internes basée sur trois volets.
Quant au premier volet de l'exception, le Gouvernement fait observer que le grief tiré de la durée de la procédure a été déclaré irrecevable en date du 15
mai
2003 pour non-épuisement des voies de recours internes. Selon
lui, la Cour devrait parvenir à la même conclusion pour le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens de la requérante, puisque ce dernier grief ne serait pas autonome par rapport au premier.
Quant au deuxième volet de l'exception, le Gouvernement fait observer que la requérante n'a pas contesté la légitimité des actes administratifs devant les juridictions internes.
Quant au troisième volet de l'exception, le Gouvernement observe que la requérante n'a pas épuisé les voies de recours internes en l'absence d'un jugement interne définitif. Tout en soutenant que le juge national ne fera probablement que prendre acte d'une situation qui s'est déjà consolidée et déclarer qu'il y a eu expropriation indirecte, le Gouvernement soutient également qu'en l'absence de ce jugement, il est impossible de dire si la requérante a ou non été privée de son bien.
Sur le fond, le Gouvernement considère que l'expropriation indirecte est «
prévue par la loi
», étant donné qu'elle est constamment appliquée par la jurisprudence nationale depuis 1983. De ce fait, même en l'absence d'un jugement national définitif, la privation du bien au bénéfice de l'administration aurait déjà eu lieu à la suite de la construction de l'ouvrage public.
En outre, le Gouvernement soutient que la privation d'un bien qui a lieu par l'effet de l'expropriation indirecte n'est pas illicite en soi, mais qu'elle est tout simplement non respectueuse des formes, à compter d'un moment donné.
Toutefois, le Gouvernement observe que la requérante a la possibilité d'obtenir un dédommagement proportionné à la valeur du terrain en conséquence de l'expropriation indirecte. Le Gouvernement en déduit que la situation dénoncée est compatible avec l'article 1 du Protocole n
o
1.
Quant à la loi n
o
662 de 1996, le Gouvernement observe que le dédommagement, en cas d'expropriation indirecte, vise à compenser le préjudice
imposé à la requérante par l'inobservation des règles procédurales qui régissent
l'action de l'administration publique
.
Il rappelle toutefois que ce dédommagement s'applique quand la privation du terrain est effectuée pour cause d'utilité publique. En conclusion, le Gouvernement soutient que le système de calcul de l'indemnité appliqué en l'espèce ne soulève aucun problème au regard de l'article 1 du Protocole n
o
1.
La requérante s'oppose à la thèse du Gouvernement.
Elle fait observer qu'elle a été privée de la disponibilité de son terrain depuis 1981, situation devenue définitive avec l'achèvement des travaux. Elle observe qu'elle n'a perçu aucune indemnité à ce jour.
A cet égard, la requérante fait valoir que le système juridique italien ne lui fournit pas le moyen d'obtenir une
restitutio in integrum
, mais seulement un dédommagement consécutif à la privation du terrain. Or, la requérante fait valoir que l'action en dommages-intérêts qu'elle a introduite est toujours pendante. La requérante observe qu'elle s'attend à ce que, suite à la reconnaissance de l'expropriation indirecte dans le cas d'espèce, le tribunal fasse application de la loi n
o
662/96 entre-temps entrée en vigueur, et ceci au détriment du juste équilibre.
La Cour se doit d'examiner d'abord les exceptions soulevées par le Gouvernement.
Quant à l'exception tirée du non-respect du délai de six mois, la Cour considère que les effets de l'occupation du terrain de la requérante s'analysent en une «
situation continue
», qui, dans le cas d'espèce, n'a pas encore pris fin. La Cour rappelle que lorsqu'un requérant se plaint d'une «
situation continue
», ce délai court à partir de la fin de celle-ci (voir, entre autres,
Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c.
Portugal
, n
os
29813/96 et 30229/96, §
;
Iatridis c.
Grèce
[GC], n
o
31107/96, §
‑
II
). Dès lors, la règle du délai de six mois ne saurait pas s'appliquer en l'espèce et cette exception ne saurait être retenue.
Quant au premier volet de l'exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, la Cour considère, conformément à sa jurisprudence (voir parmi d'autres
Erkner et Hofauer c. Autriche,
arrêt du 23 avril 1987, série A n
o
117, §§ 72 et suivants), que le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens des requérants est autonome par rapport à celui tiré de la durée de la procédure, qui a été déclaré irrecevable. Il s'ensuit que le premier volet de cette exception ne saurait être retenu.
S'agissant du deuxième volet de l'exception de non-épuisement des voies de recours internes, la Cour note en premier lieu que la requérante ne met pas en cause la légalité du décret du 22
décembre
1980, autorisant la société
De plus, la Cour considère qu'un recours devant le tribunal administratif n'aurait pu aboutir qu'à l'annulation des actes administratifs attaqués et n'aurait pu remédier à la situation dénoncée (voir
Belvedere Alberghiera srl c. Italie
, n
o
31524/96, CEDH 2000-IV). Il s'ensuit que le deuxième volet de cette exception ne saurait être retenu.
S'agissant du troisième volet de l'exception de non-épuisement des voies de recours internes, la Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que cette exception est étroitement liée au fond de la requête et que celle-ci soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été établi.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Joint au fond
le troisième volet de l'exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes
;
Déclare
le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président