DI COLA contre l'ITALIE

PRIMA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44897/98 prezentate de Carolina DI COLA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 29 aprilie 2004 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Lorenzen Mes Tulkens Botomarova dnii Kovler Zagrebelsky hagiev, judecători Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 21 noiembrie 1998, având în vedere decizia parțială din 11 octombrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, a făcut următoarea decizie ÎN FAVOARE la origine, cererea a fost depusă de către M. Carolina Di Cola, cetățean italian, născută în 1913 și rezidentă în Pescara, a decedat pe 4 mai 2000 printr-o scrisoare din 5 octombrie 2000, dl Dante Angelone, dl Roberto Angelone, dl Pasquale Angelone, dl Angiolina Angelone, dl. Dina Angelone și Guido Angelone, copiii și moștenitorii săi, au informat grefa că doresc să continue procedura în fața Curții și că sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Rossi, avocat la L'Aquila. Guvernul pârât a fost reprezentat de agenții săi succesive, dnii U. Leanza și, respectiv, I.M. Braguglia și coagenții săi succesive, Dnii V. Esposito și F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează. Prima reclamantă deținea un teren de 1093 metri pătrați situat în Pescara și înregistrat în cadastru, fișa 31, parcela 273. a fost supus unui permis de expropriere în vederea construirii de locuințe. Prin decretul din 2 ianuarie 1981, primarul din Pescara a ordonat ocupația de urgență de 495 de metri pătrați a terenului reclamantului, pentru o perioadă maximă de trei ani, în vederea exproprierii sale din motive de utilitate publică. În 1981, administrația a desfășurat ocupația materială a terenului și a început lucrările de construcție. Prin decretul din 16 ianuarie 1984, municipalitatea Pescara a prelungit cu doi ani ocupația de urgență a terenului. Prin decizia din 9 august 1985, municipalitatea Pescara a autorizat ocuparea a 100 de metri pătrați suplimentari. Această parte a terenului a fost ocupată material la 22 august 1985. octombrie 1985. Cu toate acestea, printr-o decizie din 9 ianuarie 1986, Comitetul Regional de Control al Actelor Autorităților Locale (Comisia Regională di Controllo CO.RE.CO) din Pescara a anulat decizia menționată. Prin intermediul unui act notificat la 2 august 1989, prima reclamantă a introdus o acțiune în despăgubire împotriva orașului Pescara în fața instanței civile din Pescara. Aceasta susținea că ocuparea terenului era abuzivă - pe de o parte, deoarece nu a fost autorizată în mod regulat, pe de altă parte, deoarece a continuat dincolo de perioada permisă - și că lucrările de construcție s-au încheiat fără exproprierea formală a terenului și plata unei indemnizații. În plus, recurenta susținea că construcția lucrării publice a făcut inutilizabilă partea rămasă a terenului. Punerea în aplicare a cauzei a început la 26 octombrie 1989 la 4 mai 2000, prima reclamantă a decedat. Ulterior, ceilalți reclamanți s-au constituit în procedură și judecătorul a prezentat cauza la 9 mai 2001. 2001 al cărui text a fost depus la grefa din 18 ianuarie 2002, Tribunalul din Pescara a condamnat administrația Pescara să plătească reclamanților suma de 40 000 000 de lire italiene (ITL) plus dobânzi începând cu februarie 1986. Această sumă corespundea compensației pentru exproprierea indirectă calculată în sensul Legii nr. 662 din 1996. i. Ocuparea de urgență a unui teren În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației să ocupe și să construiască înainte de expropriere. Odată declarată de utilitate publică lucrarea care urmează să fie realizată și adoptată proiectul de construcție, administrația poate decide ocuparea de urgență a zonelor care urmează să fie expropriate pentru o perioadă determinată de maximum cinci ani (art. 20 din Legea nr. 865 din 1971). Acest decret devine caduc dacă ocupația materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promovarea sa. După perioada de ocupație, trebuie luat un decret de expropriere formală. Ocupația autorizată a unui teren dă dreptul la o indemnizație de ocupație. Prin hotărârea nr. 470 din 1990, Curtea Constituțională a recunoscut dreptul de acces imediat la o instanță pentru a solicita indemnizația de ocupație de îndată ce terenul este ocupat din punct de vedere material, fără a fi necesar să se aștepte ca administrația să facă o ofertă de despăgubire. ii. Principiul exproprierii indirecte (occiazione dobânditetiva sau accessione Aghasta) În anii '70, mai multe administrații locale au desfășurat activități de urgență de terenuri, care nu au fost urmate de decrete de expropriere. Instanțele italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren a pierdut de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupației și a realizării lucrărilor de construcție a unei lucrări publice. Cu privire la întrebarea dacă, pur și simplu prin efectul lucrărilor efectuate, persoana în cauză și-a pierdut proprietatea asupra terenului, printr-o hotărâre nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ acestei întrebări, stabilind astfel principiul "exproprierii indirecte" O prezentare generală a acestei jurisprudențe în anii 80-90 figurează în Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV și Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000-VI. 2001, astfel cum a fost modificat prin Decretul legislativ nr. 302 din 27 decembrie 2002, intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și denumit În ceea ce privește procedura de expropriere în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte. Dosarul, care nu are efect retroactiv și, prin urmare, nu se aplică în cazul de față, s-a substituit, de la intrarea sa în vigoare, întregii legislații anterioare în materie de expropriere din motive de utilitate publică. 2003, Curtea de Casație în camere reunite s-a pronunțat din nou asupra principiului exproprierii indirecte, susținând că un astfel de principiu joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că acesta este compatibil cu Convenția. Mai precis, Curtea de Casație a afirmat că, având în vedere uniformitatea jurisprudenței în acest domeniu, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin previzibil. În ceea ce privește despăgubirea, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropriere indirectă este suficientă pentru a asigura un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. iii. Despăgubirea în caz de expropriere indirectă Conform jurisprudenței Curții de Casație aplicabilă în materie de expropriere indirectă, o despăgubire integrală, sub formă de daune-interese pentru pierderea terenului, se datora părții interesate în schimbul pierderii proprietății pe care o implică ocupația ilegală. Legea bugetară din 1992 (art. 5a din Decretul-lege nr 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea indemnizației prevăzute pentru cazul unei exproprieri formale. Cu toate acestea, printr-o hotărâre nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, compensația integrală nu poate fi acordată pentru o ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, compensația atinge aproximativ 55% din valoarea terenului. 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a considerat o astfel de indemnizație compatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, în limita valorii de piață a terenului, poate fi solicitată în cazul în care ocupația și privarea de teren nu au avut loc din motive de utilitate publică. Reclamanții se plâng că au fost privați de terenul lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. (1) Ei susțin că terenul lor a fost ocupat în mod abuziv și construit în absența unui decret de expropriere. Ei susțin că, în această situație, nu au avut posibilitatea de a-și apăra dreptul de proprietate și de a solicita restituirea bunurilor, dar au putut doar să solicite despăgubiri. Ei se plâng, de asemenea, de insuficiența indemnizației pe care au obținut-o la 20 de ani după privarea de teren și care ar corespunde numai 30% din valoarea de piață a terenului prin efectul aplicării Legii nr. 662 din 1996, intrată în vigoare în cursul procedurii. Reclamanții se plâng că au fost privați de terenul lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Ei susțin că terenul lor a fost ocupat în mod abuziv și construit în absența unui decret de expropriere și că au primit o compensație insuficientă și calculată în conformitate cu Legea nr. 662 din 1996. art. 1 din Protocolul nr. 1 dispune Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul nu a prezentat observații cu privire la acest motiv. 5902 din 2003 a Curții de Casație (a se vedea dreptul intern relevant) prin care principiul exproprierii indirecte a fost reafirmat și considerat ca respectând principiul legalității. În plus, guvernul a furnizat informații cu privire la desfășurarea procedurii în litigiu. Reclamanții își mențin teza, susțin că guvernul nu s-a apărat și se plâng că a primit o despăgubire egală cu 30% din valoarea terenului la 20 de ani de la ocupația lor. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea în unanimitate, Declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Soren Nielsen Christos Rozakis Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

44897/98

présentée par Carolina DI COLA

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 29 avril 2004 en une chambre composée de

:

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

mes

F.

Tulkens

,

S.

Botoucharova

,

MM.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

K.

Hajiyev,

juges

,

M.

S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 21 novembre 1998,

Vu la décision partielle du 11 octobre 2001,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

A l'origine, la requête avait été introduite par M

me

Carolina Di Cola, une ressortissante italienne, née en 1913 et résidant à Pescara.

Elle est décédée le 4 mai 2000. Par une lettre du 5 octobre 2000, M.

Dante Angelone, M. Roberto Angelone, M. Pasquale Angelone, M

me

Angiolina Angelone, M

me

Dina Angelone et M. Guido Angelone, ses enfants et héritiers, ont informé le greffe qu'ils souhaitaient poursuivre la procédure devant la Cour. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

A.

Rossi, avocat à L'Aquila. Le gouvernement défendeur était représenté par ses agents successifs, respectivement MM. U. Leanza et I.M. Braguglia et ses coagents successifs,

respectivement MM. V. Esposito et F. Crisafulli.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

La première requérante était propriétaire d'un terrain de 1093 mètres carrés sis à Pescara et enregistré au cadastre, feuille 31, parcelle 273. Ce

terrain était soumis à un permis d'exproprier en vue de construire des habitations.

Par un arrêté du 2

janvier

1981, le maire de Pescara ordonna l'occupation d'urgence de 495 mètres carrés du terrain des requérants, pour une période maximale de trois ans, en vue de son expropriation pour cause d'utilité publique.

Le 7

février

1981, l'administration procéda à l'occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.

Par un arrêté du 16

janvier

1984, la municipalité de Pescara prorogea de deux ans l'occupation d'urgence du terrain.

Par une décision du 9

août

1985, la municipalité de Pescara autorisa l'occupation de 100 mètres carrés supplémentaires. Cette partie du terrain fut matériellement occupée le 22

octobre

1985.

Toutefois, par une décision du 9

janvier

1986, le Comité Régional de Contrôle des actes des collectivités locales (

Commissione Regionale di Controllo – CO.RE.CO

) de Pescara annula ladite décision.

Par un acte notifié le 2

août

1989, la première requérante introduisit une action en dommages-intérêts à l'encontre de la ville de Pescara devant le tribunal civil de Pescara.

Elle faisait valoir que l'occupation du terrain était abusive - d'une part puisqu'elle n'avait pas été régulièrement autorisée, d'autre part puisqu'elle s'était poursuivie au-delà de la période autorisée - et que les travaux de construction s'étaient terminés sans qu'il fût procédé à l'expropriation formelle du terrain et au paiement d'une indemnité. En outre, la requérante alléguait que la construction de l'ouvrage public avait rendu inutilisable la partie restante du terrain.

La mise en état de l'affaire commença le 26

octobre

1989

.

Le 4

mai

2000, la première requérante décéda. Par la suite, les autres requérants se constituèrent dans la procédure et le juge remit l'affaire au 9

mai

2001.

Par un jugement du 28

décembre

2001, dont le texte a été déposé au greffe le 18

janvier

2002, le tribunal de Pescara condamna l'administration de Pescara à payer aux requérants la somme de 40

000

000 lires italiennes (ITL) plus intérêts à partir de février 1986. Cette somme correspondait à l'indemnité pour l'expropriation indirecte calculée au sens de la loi n

o

662 de 1996.

B.

Le droit et la pratique interne pertinent

i. L'occupation d'urgence d'un terrain

En droit italien, la procédure accélérée d'expropriation permet à l'administration d'occuper et de construire avant l'expropriation. Une fois déclarée d'utilité publique l'œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l'administration peut décréter l'occupation d'urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n'excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n

o

865 de 1971). Ce décret devient caduc si l'occupation matérielle du terrain n'a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d'occupation, un décret d'expropriation formelle doit être pris.

L'occupation autorisée d'un terrain donne droit à une indemnité d'occupation. Par l'arrêt n

o

470 de 1990, la Cour constitutionnelle a reconnu un droit d'accès immédiat à un tribunal pour réclamer l'indemnité d'occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans besoin d'attendre que l'administration procède à une offre d'indemnisation.

ii. Le principe de l'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita)

Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d'urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d'expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d'un terrain avait perdu

de facto

la disponibilité de celui-ci en raison de l'occupation et de l'accomplissement de travaux de construction d'une oeuvre publique.

Sur la question de savoir si, simplement par l'effet des travaux effectués, l'intéressé avait perdu également la propriété du terrain, par un arrêt n

o

1464 du 16

février

1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de «

l'expropriation indirecte

».

Un aperçu de cette jurisprudence dans les années 80-90 figure dans

Belvedere Alberghiera srl c. Italie

, n

o

31524/96, CEDH 2000-IV et

Carbonara et Ventura c. Italie

, n

o

24638/94, CEDH 2000-VI.

Le Décret Présidentiel n

o

327 du 8

juin

2001, modifié par le Décret législatif n

o

302 du 27

décembre

2002, entré en vigueur le 30

juin

2003 et dénommé «

Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique

» (ci-après «

le

Répertoire

»), régit la procédure d'expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l'expropriation indirecte. Le Répertoire, qui n'a pas d'effet rétroactif et ne s'applique donc pas en l'espèce, s'est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l'ensemble de la législation précédente en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique.

Par l'arrêt n

o

5902 du 28

mars

2003, la Cour de cassation en chambres réunies s'est à nouveau prononcée sur le principe de l'expropriation indirecte, en affirmant qu'un tel principe joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu'il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu'au vu de l'uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l'expropriation indirecte est désormais pleinement «

prévisible

» et donc doit être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l'indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation due en cas d'expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «

juste équilibre

» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.

iii. L'indemnisation en cas d'expropriation indirecte

Selon la jurisprudence de la Cour de cassation applicable en matière d'expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l'intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu'entraîne l'occupation illégale.

La loi budgétaire de 1992 (article 5

bis

du décret-loi n

o

333 du 11

juillet

1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d'expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l'indemnité prévue pour le cas d'une expropriation formelle. Toutefois, par un arrêt n

o

369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle.

En vertu de la loi budgétaire n

o

662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l'indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30

septembre

Par l'arrêt n

o

148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu'une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l'occupation et la privation du terrain n'ont pas eu lieu pour cause d'utilité publique.

GRIEF

Les requérants se plaignent d'avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n

o

Ils se plaignent aussi de l'insuffisance de l'indemnité qu'ils ont obtenue vingt ans après la privation de leur terrain et qui correspondrait seulement au 30% de la valeur vénale du terrain par effet de l'application de la loi n

o

662 de 1996, entrée en vigueur en cours de procédure.

EN DROIT

Les requérants se plaignent d'avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n

o

o

662 de 1996.

L'article 1 du Protocole n

o

1 dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement n'a pas présenté d'observations quant à ce grief. Il

s'est borné à produire l'arrêt n

o

5902 de 2003 de la Cour de cassation (voir droit interne pertinent) par lequel le principe de l'expropriation indirecte a été réaffirmé et considéré comme respectueux du principe de légalité. En outre, le Gouvernement à fourni des renseignements relatifs au déroulement de la procédure litigieuse.

Les requérants maintiennent leur thèse. Ils soutiennent que le Gouvernement ne s'est pas défendu et se plaignent d'avoir reçu, vingt ans après l'occupation de leur terrain, une indemnité égale au 30% de la valeur du terrain.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

Par ces motifs, la Cour à l'unanimité,

Déclare

le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Soren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président