SCOZZARI et AUTRES contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 67790/01 prezentate de Silvia Grazia SCOZZARI și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 5 iunie 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Mes Tulkens Vajić dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători și dlui Nielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 10 martie 2001, după ce ați intenționat acest lucru, decizia următoare este FĂCUTĂ Reclamanții, Silvia Grazia, Giuseppa, Maria Carmela Scozzari și Giuseppe, Antonino Iacono și Giuseppe Schifano sunt resortisanți italieni născuți în 1957, 1948, 1952, 1940, 1934, 1941 și rezidenți în Casteltermini și Finale Ligure.

Ei sunt reprezentați în fața Curții de către G. Baiamonte, avocat în Casteltermini. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au deținut mai multe terenuri situate în Casteltermini. Printr-un decret din 20 ianuarie 1981, Biroul pentru agricultură din Sicilia a autorizat orașul Casteltermini să ocupe de urgență terenurile reclamanților pentru o perioadă maximă de trei ani, în vederea exproprierii lor pentru construirea unui drum. La 28 ianuarie 1981, administrația Casteltermini a ocupat efectiv terenul și a inițiat lucrările de construcție. Prin decretul din 17 septembrie 1981 1984, administrația a prelungit termenul de ocupație la 28 ianuarie 1987. printr-un act notificat la 24 ianuarie În 1989, reclamanții au atribuit orașul Casteltermini în fața instanței civile d oct.Agrigento.

Ei au susținut că ocupația terenului lor era ilegală pe motiv că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis, în timp ce lucrările de construcție a șoselei se încheiaseră fără a se efectua exproprierea formală a terenului și plata unei despăgubiri. Referindu-se la jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă (ojazione acquisitiva) ), reclamanții au considerat că, ca urmare a încheierii activității publice, dreptul lor de proprietate fusese neutralizat și, prin urmare, nu le era posibil să solicite restituirea terenului în cauză, ci numai daunele-interese care decurg din ocuparea terenului. Reclamanții solicitau o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului și o sumă pentru ocupația temporară.

În momentul în care cauza a fost pusă sub semnul întrebării la 13 martie 1989, procedura este încă în curs de desfășurare în fața tribunalului din Agrigento. GRIFS Invouchant la art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. Reclamanții se plâng că au fost privați de terenurile lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și susțin în special că, la aproximativ douăzeci și doi de ani după ce au ocupat terenul lor, nu au primit încă despăgubiri. Reclamanții se plâng de durata procedurii pe care au introdus-o la tribunalul din Agrigento.

Ei: la art. 6 alineatul (1) din convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanții au epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac care le erau deschise în dreptul italian.

Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea Pinto Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 36813/97 Spordino c. Italia 27 martie 2003; n 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și n 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce în fața instanței judecătorești competente înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data la care a fost introdusă cererea în fața Curții.

Întrucât nu dezamăgește nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenția privind încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână În cazul în care nu se respectă dreptul de a respecta bunurile, se declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 67790/01 présentée par Silvia Grazia SCOZZARI et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 5 juin 2003 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , P. Lorenzen , M mes F. Tulkens , N. Vajić , MM. E. Levits , A. Kovler , V. Zagrebelsky, juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mars 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, Silvia Grazia, Giuseppa, Maria Carmela Scozzari et Giuseppe, Antonino Iacono et Giuseppe Schifano sont des ressortissants italiens nés respectivement en 1957, 1948, 1952, 1940, 1934, 1941 et résidant à Casteltermini et Finale Ligure.

Ils sont représentés devant la Cour par G. Baiamonte, avocat à Casteltermini. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Les requérants étaient propriétaires de plusieurs terrains sis à Casteltermini. Par un arrêté du 20 janvier 1981, le Bureau pour l’agriculture de la Sicile autorisa la ville de Casteltermini à occuper d’urgence les terrains des requérants pour une période maximale de trois ans en vue de leur expropriation pour la construction d’une route. Le 28 janvier 1981, l’administration de Casteltermini procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction. Par un décret du 17 septembre 1984, l’administration prorogea le délai d’occupation au 28 janvier 1987. Par un acte notifié le 24 janvier 1989, les requérants assignèrent la ville de Casteltermini devant le tribunal civil d’Agrigento.

Ils alléguaient que l’occupation de leur terrain était illégale au motif que celle-ci s’était prorogée au delà du délai autorisé, alors que les travaux de construction de la route s’étaient terminés sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle des terrains et au paiement d’une indemnité. Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte ( occupazione acquisitiva ), les requérants estimaient qu’à la suite de l’achèvement de l’ouvrage public, leur droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne leur était pas possible de demander la restitution des terrains litigieux, mais seulement les dommages-intérêts découlant de l’occupation du terrain.

Les requérants réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale des terrains et une somme pour l’occupation temporaire. La mise en état de l’affaire commença le 13 mars 1989. La procédure est encore pendante devant le tribunal d’Agrigento. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure. 2. Les requérants se plaignent d’avoir été privés de leurs terrains de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1. Ils font valoir notamment que, environ vingt-deux ans après l’occupation de leurs terrains, ils n’ont pas encore perçu d’indemnisation. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent de la durée de la procédure qu’ils ont introduite devant le tribunal d’Agrigento.

Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour doit d’abord déterminer si les requérants ont épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui leur étaient ouvertes en droit italien. La Cour note que, selon la loi n o 89 du 24 mars 2001 (ci-après «loi Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n o 36813/97 Scordino c. Italie du 27 mars 2003; n o 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n o 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter devant la cour d’appel compétente avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

2. Les requérants allèguent la violation de leur droit au respect des biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief des requérants tiré du non respect du droit au respect des biens ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président