SCOZZARI et AUTRES contre l'ITALIE

PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 67790/01 prezentate de Silvia Grazia SCOZZARI și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 3 iunie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner Insuranceyev, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 martie 2001, având în vedere decizia parțială din 5 iunie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții, Silvia Grazia, Giuseppa, Maria Carmela Scozzari și Giuseppe, Antonino Iacono și Giuseppe Schifano sunt resortisanți italieni născuți în 1957, 1948, 1952, 1940, 1934, 1941 și rezidenți în Casteltermini și Finale Ligure. G. Baiamonte, avocat la Casteltermini. Guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesive, dnii U. Leanza și, respectiv, I.M. Braguglia, și de co-agentul său, dl F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții au deținut mai multe terenuri situate în Casteltermini, printr-un decret din 20 ianuarie 1981, Biroul pentru Agricultură din Sicilia a autorizat orașul Casteltermini să ocupe de urgență terenurile reclamanților pentru o perioadă maximă de trei ani în vederea exproprierii lor pentru construirea unui drum. În acest sens, guvernul susține că această autorizație se referă la lucrările de amenajare a drumului și nu la construcția acestuia. La 28 ianuarie În 1981, administrația Casteltermini a desfășurat ocupația materială a terenului și a început lucrările de construcție. Prin decretul din 17 septembrie 1984, administrația a prelungit termenul de ocupație la 28 ianuarie 1987. printr-un act notificat la 24 ianuarie 1987. În 1989, reclamanții au atribuit orașul Casteltermini în fața Tribunalului civil din Agrigente, susținând că ocuparea terenurilor lor era ilegală pe motiv că se prelungise dincolo de termenul permis, în timp ce lucrările de construcție a drumurilor se încheiaseră fără exproprierea formală a terenurilor și plata unei indemnizații. Referindu-se la jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă (occiazione acquisitiva), reclamanții considerau că, în urma încheierii lucrării publice, dreptul lor de proprietate fusese neutralizat și, prin urmare, nu le era posibil să solicite restituirea terenurilor în litigiu, ci numai daunele-interese care decurg din ocupație. Reclamanții au solicitat o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenurilor și o sumă pentru ocupația temporară. Punerea în aplicare a cauzei a început la 13 martie 1989. Procedura este încă în curs de desfășurare în fața Tribunalului din Agrigente. Dreptul și practica internă relevantă Ocuparea de urgență a unui teren În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației să ocupe și să construiască înainte de expropriere. Odată declarată de utilitate publică lucrarea care urmează să fie realizată și adoptată proiectul de construcție, administrația poate decide ocuparea de urgență a zonelor care urmează să fie expropriate pentru o perioadă determinată de maximum cinci ani (art. 20 din Legea nr. 865 din 1971). Acest decret devine caduc dacă ocupația materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promovarea sa. După perioada de ocupație, trebuie luat un decret de expropriere formală. Ocupația autorizată a unui teren dă dreptul la o indemnizație de ocupație. Prin hotărârea nr. 470 din 1990, Curtea Constituțională a recunoscut un drept de acces imediat la o instanță pentru a solicita indemnizația de ocupație de îndată ce terenul este ocupat din punct de vedere material, fără a fi necesar să se aștepte ca administrația să facă o ofertă de despăgubire. ii. Principiul exproprierii indirecte (occiazione dobânditetiva sau accessioneatica) În anii '70, mai multe administrații locale au desfășurat activități de urgență de terenuri, care nu au fost urmate de decrete de expropriere. Instanțele italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren a pierdut de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupației și a realizării lucrărilor de construcție a unei lucrări publice. Cu privire la întrebarea dacă, pur și simplu prin efectul lucrărilor efectuate, persoana în cauză și-a pierdut proprietatea asupra terenului, printr-o hotărâre nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ acestei întrebări, stabilind astfel principiul "exproprierii indirecte" O prezentare generală a acestei jurisprudențe în anii 80-90 figurează în Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV și Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000-VI. 2001, astfel cum a fost modificat prin Decretul legislativ nr. 302 din 27 decembrie 2002, intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și denumit În ceea ce privește procedura de expropriere în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte. Dosarul, care nu are efect retroactiv și, prin urmare, nu se aplică în cazul de față, s-a substituit, de la intrarea sa în vigoare, întregii legislații anterioare în materie de expropriere din motive de utilitate publică. 2003, Curtea de Casație în camere reunite s-a pronunțat din nou asupra principiului exproprierii indirecte, susținând că un astfel de principiu joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că acesta este compatibil cu Convenția. Mai precis, Curtea de Casație a afirmat că, având în vedere uniformitatea jurisprudenței în acest domeniu, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin previzibil. În ceea ce privește despăgubirea, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropriere indirectă este suficientă pentru a asigura un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. (iii). Despăgubirea în caz de expropriere indirectă Conform jurisprudenței Curții de Casație aplicabilă în materie de expropriere indirectă, despăgubirea integrală, sub formă de daune-interese pentru pierderea terenului, a fost datorată persoanei interesate în schimbul pierderii proprietății pe care o implică ocupația ilegală. Legea bugetară din 1992 (art. 5a din Decretul-lege nr. 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea indemnizației prevăzute pentru cazul unei exproprieri formale. Cu toate acestea, printr-o hotărâre nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, compensația integrală nu poate fi acordată pentru o ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, compensația atinge aproximativ 55% din valoarea terenului. Prin hotărârea nr. 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a considerat o astfel de indemnizație compatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, în limita valorii de piață a terenului, poate fi solicitată în cazul în care ocupația și privarea de teren nu au avut loc din motive de utilitate publică. În ceea ce privește terenurile ocupate înainte de data respectivă și procedurile pendinte la 1 ianuarie 1997, regimul prevăzut de Legea bugetară nr. 662 din 1996 rămâne în vigoare, prin urmare dispozițiile repertoriului nu se aplică în cazul de față. GRIFS Reclamanții se plâng că au fost privați de terenurile lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și susțin în special că, la aproximativ 23 de ani de la ocuparea terenurilor lor, nu au primit încă despăgubiri. ÎN DREPT, reclamanții se plâng că au fost privați de terenurile lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. (1) În special, acestea susțin că, la aproximativ 23 de ani de la ocuparea terenurilor lor, nu au primit încă compensații; astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 este formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul ridică o excepție bazată pe neobosirea căilor de atac interne. Comitetul observă că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne în absența unei hotărâri interne definitive. Deși susține că, probabil, instanța națională nu va face decât să ia act de o situație deja consolidată și să declare că a existat expropriere indirectă, guvernul susține, de asemenea, că, în absența acestei hotărâri, este imposibil să se stabilească dacă reclamanții au fost privați sau nu de bunurile lor. În plus, guvernul susține că administrația Casteltermini a susținut întotdeauna că nu a fost ocupată nici o parcelă a terenului reclamantului și, prin urmare, numai instanța poate stabili dacă aceste parcele au fost efectiv ocupate și dacă au fost expropriate indirect. Ei subliniază că au fost privați de disponibilitatea terenurilor lor din 1981, situație care a devenit definitivă odată cu finalizarea lucrărilor. Ei observă că până în prezent nu au primit nicio compensație. În această privință, reclamanții susțin că sistemul juridic italian nu le oferă mijloacele de a obține o restitutio in integrum , dar numai o despăgubire datorată privării terenurilor. Or, reclamanții susțin că acțiunea în despăgubire pe care au introdus-o este încă în curs de desfășurare de paisprezece ani. Referindu-se la Hotărârea Papamichalopoulos c. Grecia din 24 iunie 1993, seria A n 260-B, reclamanții consideră că ocuparea terenurilor lor revine unei exproprieri de facto și este incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește excepția de neobosire a căilor de atac interne, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această excepție este strâns legată de fondul cererii și că aceasta ridică probleme de fapt și de drept complexe care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare de fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu a fost stabilit niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, joint pe fond excepția guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne Declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Christos Rozakis Modululr Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

67790/01

présentée par Silvia Grazia SCOZZARI et autres

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 3 juin 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

G.

Bonello

,

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

E.

Steiner

,

M.

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mars 2001,

Vu la décision partielle du 5

juin

2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, Silvia Grazia, Giuseppa, Maria Carmela Scozzari et Giuseppe, Antonino Iacono et Giuseppe Schifano sont des ressortissants italiens nés respectivement en 1957, 1948, 1952, 1940, 1934, 1941 et résidant à Casteltermini et Finale Ligure. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

G. Baiamonte, avocat à Casteltermini. Le gouvernement défendeur est représenté par ses agents successifs, respectivement MM. U. Leanza et I.M.

Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants étaient propriétaires de plusieurs terrains sis à Casteltermini. Par un arrêté du 20

janvier

1981, le Bureau pour l'agriculture de la Sicile autorisa la ville de Casteltermini à occuper d'urgence les terrains des requérants pour une période maximale de trois ans en vue de leur expropriation pour la construction d'une route. Sur ce point, le Gouvernement soutient que cette autorisation concernait les travaux pour l'aménagement de la route et non pour sa construction.

Le 28

janvier

1981, l'administration de Casteltermini procéda à l'occupation matérielle des terrains et entama les travaux de construction.

Par un décret du 17

septembre

1984, l'administration prorogea le délai d'occupation au 28

janvier

1987.

Par un acte notifié le 24

janvier

1989, les requérants assignèrent la ville de Casteltermini devant le tribunal civil d'Agrigente Ils alléguaient que l'occupation de leurs terrains était illégale au motif qu'elle s'était prorogée au-delà du délai autorisé, alors que les travaux de construction de la route s'étaient terminés sans qu'il fût procédé à l'expropriation formelle des terrains et au paiement d'une indemnité.

Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva), les requérants estimaient qu'à la suite de l'achèvement de l'ouvrage public, leur droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne leur était pas possible de demander la restitution des terrains litigieux, mais seulement les dommages-intérêts découlant de l'occupation. Les requérants réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale des terrains et une somme pour l'occupation temporaire.

La mise en état de l'affaire commença le 13

mars

1989.

La procédure est encore pendante devant le tribunal d'Agrigente.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

i.

L'occupation d'urgence d'un terrain

En droit italien, la procédure accélérée d'expropriation permet à l'administration d'occuper et de construire avant l'expropriation. Une fois déclarée d'utilité publique l'œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l'administration peut décréter l'occupation d'urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n'excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n

o

865 de 1971). Ce décret devient caduc si l'occupation matérielle du terrain n'a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d'occupation, un décret d'expropriation formelle doit être pris.

L'occupation autorisée d'un terrain donne droit à une indemnité d'occupation. Par l'arrêt n

o

470 de 1990, la Cour constitutionnelle a reconnu un droit d'accès immédiat à un tribunal pour réclamer l'indemnité d'occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans qu'il soit nécessaire d'attendre que l'administration procède à une offre d'indemnisation.

ii.

Le principe de l'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita)

Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d'urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d'expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d'un terrain avait perdu

de facto

la disponibilité de celui-ci en raison de l'occupation et de l'accomplissement de travaux de construction d'une oeuvre publique.

Sur la question de savoir si, simplement par l'effet des travaux effectués, l'intéressé avait perdu également la propriété du terrain, par un arrêt n

o

1464 du 16

février

1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de «

l'expropriation indirecte

».

Un aperçu de cette jurisprudence dans les années 80-90 figure dans

Belvedere Alberghiera srl c. Italie

, n

o

31524/96, CEDH 2000-IV et

Carbonara et Ventura c. Italie

, n

o

24638/94, CEDH 2000-VI.

Le Décret Présidentiel n

o

327 du 8

juin

2001, modifié par le Décret législatif n

o

302 du 27

décembre

2002, entré en vigueur le 30

juin

2003 et dénommé «

Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique

» (ci-après «

le

Répertoire

»), régit la procédure d'expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l'expropriation indirecte. Le Répertoire, qui n'a pas d'effet rétroactif et ne s'applique donc pas en l'espèce, s'est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l'ensemble de la législation précédente en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique.

Par l'arrêt n

o

5902 du 28

mars

2003, la Cour de cassation en chambres réunies s'est à nouveau prononcée sur le principe de l'expropriation indirecte, en affirmant qu'un tel principe joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu'il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu'au vu de l'uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l'expropriation indirecte est désormais pleinement «

prévisible

» et doit donc être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l'indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation due en cas d'expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «

juste équilibre

» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.

iii.

L'indemnisation en cas d'expropriation indirecte

Selon la jurisprudence de la Cour de cassation applicable en matière d'expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l'intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu'entraîne l'occupation illégale.

La loi budgétaire de 1992 (article 5

bis

du décret-loi n

o

333 du 11

juillet

1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d'expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l'indemnité prévue pour le cas d'une expropriation formelle. Toutefois, par un arrêt n

o

369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle.

En vertu de la loi budgétaire n

o

662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l'indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30

septembre

Par l'arrêt n

o

148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu'une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l'occupation et la privation du terrain n'ont pas eu lieu pour cause d'utilité publique.

Le Répertoire a prévu de nouveaux critères en matière d'indemnisation, qui s'appliquent uniquement en ce qui concerne les terrains occupés après le 30 septembre 1996. Quant aux terrains occupés avant cette date et aux procédures pendantes au 1

er

janvier 1997, le régime prévu par la loi budgétaire n

o

662 de 1996 reste en vigueur. Les dispositions du Répertoire ne s'appliquent donc pas en l'espèce.

GRIEFS

Les requérants se plaignent d'avoir été privés de leurs terrains de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n

o

EN DROIT

Les requérants se plaignent d'avoir été privés de leurs terrains de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n

o

L'article 1 du Protocole n

o

1 est ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il observe que les requérants n'ont pas épuisé les voies de recours internes en l'absence d'un jugement interne définitif. Tout en soutenant que le juge national ne fera probablement que prendre acte d'une situation qui s'est déjà consolidée et déclarer qu'il y a eu expropriation indirecte, le Gouvernement soutient également qu'en l'absence de ce jugement, il est impossible de dire si les requérants ont ou non été privés de leurs biens. De plus, le Gouvernement fait valoir que l'administration de Casteltermini a toujours affirmé qu'aucune parcelle des terrains des requérants n'avait été occupée. De ce fait, seul le tribunal pourra établir si ces parcelles ont effectivement été occupées et si elles ont fait l'objet d'une expropriation indirecte.

Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement.

Ils font observer qu'ils ont été privés de la disponibilité de leurs terrains depuis 1981, situation devenue définitive avec l'achèvement des travaux. Ils observent qu'ils n'ont perçu aucune indemnité à ce jour. A cet égard, les requérants font valoir que le système juridique italien ne leur fournit pas le moyen d'obtenir une

restitutio in integrum

, mais seulement un dédommagement consécutif à la privation des terrains. Or, les requérants font valoir que l'action en dommages-intérêts qu'ils ont introduite est toujours pendante depuis quatorze ans.

Se référant à

l'arrêt Papamichalopoulos c. Grèce

du 24 juin 1993, série

A n

o

260-B

,

les requérants estiment que l'occupation de leurs terrains revient à une expropriation

de facto

et est incompatible avec l'article 1 du Protocole n

o

1.

S'agissant de l'exception de non-épuisement des voies de recours internes, la Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que cette exception est étroitement liée au fond de la requête et que celle-ci soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été établi.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Joint au fond

l'exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes

;

Déclare

le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président