LEONI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 67780/01 prezentate de Aldo LEONI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 3 iunie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Bototarova dnii Kovler Zagrebelsky Steiner hagiev, judecători și dnii Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 26 iulie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Aldo Leoni, este un resortisant italian, născut în 1913 și rezident la Parma. El este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Spanć, avocat la Parma. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul deținea un teren de 7 130 m2, precum și o clădire construită pe un teren de 520 m2 situat la Cortile San Martino (Parmă), înregistrate în fișa 8 a cadastrului. La o dată care nu a fost precizată, bunurile reclamantului au fost supuse unui permis de expropriere pentru utilitate publică în vederea amenajării unei zone artizanale. La 17 decembrie 1980, în cursul procedurii de expropriere, reclamantul a încheiat un acord de cesiune a bunurilor ( Municipalitatea a vărsat reclamantului suma de 102 355 500 lire italiene (ITL) cu titlu de avans, sub rezerva stabilirii despăgubirii definitive după adoptarea legii de stabilire a criteriilor de despăgubire prevăzute de Legea nr. 385 din 1980. Prin Hotărârea nr. 223 din 15 iulie 1983, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională legea nr. 385 din 1980 pe motiv că aceasta prezenta despăgubirea la adoptarea unei legi viitoare. La 24 iunie 1988, reclamantul a numit municipalitatea în fața Tribunalului din Parma. El a susținut că Legea nr. 385 din 1980, pe baza căreia a fost încheiată cesiunea bunurilor, nu mai exista și a solicitat ca indemnizația de expropriere să fie calculată în sensul articolului 39 din Legea nr. 2359 din 1865, care prevede că indemnizația de expropriere corespunde valorii de piață a terenului. Tribunalul a dispus o expertiză care să stabilească valoarea bunurilor reclamantului. În raportul său din 18 aprilie 1991, expertul numit de instanță concluzionează că valoarea totală a terenului și a imobilului la momentul cedării era de 499 360 000 ITL, din care 427 800 000 ITL (60 000 ITL/m2 pentru terenul neconstruit, având, potrivit expertului de natură imobiliară. La 8 august 1992 a intrat în vigoare Legea nr 359 din 1992, care prevede la art. 5a noi criterii de despăgubire pentru exproprierea de terenuri zidibile și a căror aplicabilitate imediată pentru orice procedură pendinte era prevăzută în mod expres de lege. La 16 februarie 1993, Tribunalul a dispus de o expertiză suplimentară pentru a recalcula indemnizația care trebuie plătită pe baza criteriilor prevăzute de Legea nr 359 din 1992. În raportul depus la 17 mai 1994, expertul concluzionează că valoarea bunurilor reclamantului era de 285 930 580 ITL, adică 214 370 580 ITL pentru teren și 71 560 000 ITL pentru clădire. Prin hotărârea din 17 decembrie 1998, Tribunalul din Parma a declarat că terenul reclamantului era destinat construcției de clădiri rezidențiale și i-a ordonat municipalității Parma să plătească acesteia suma de 183 575 080 ITL, și anume suma stabilită de expert minus suma deja plătită de administrație la momentul cedării cu titlu de avans. La 27 mai 1999, municipalitatea Parme interjeta apel, care a contestat, printre altele, afirmația instanței cu privire la natura terenului reclamantului și a susținut că valoarea despăgubirii stabilite de instanță era excesivă. Prin hotărârea definitivă din 17 mai 2002, Curtea de Apel de la Bologna a primit parțial apelul municipalității Parma. În special, aceasta a arătat că terenul în litigiu era clasificat ca zonă industrială în planul general de urbanism al municipalității în vigoare la momentul cesionării. Prin urmare, Curtea de Apel a declarat că terenul reclamantului nu era destinat construcției de clădiri rezidențiale, astfel cum a declarat instanța și a ordonat o nouă expertiză pentru a recalcula indemnizația în conformitate cu criteriile prevăzute de Legea nr 359 din 1992, ținând seama de natura reală a terenului. Conform celor mai recente informații furnizate de solicitant, procedura este în prezent pendinte în fața Curții de Apel de la Bologna. GRIEF 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii. (2) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața instanțelor naționale, în urma aplicării în cazul de față a Legii nr 359 din 1992. 1, reclamantul declară încălcarea dreptului său la respectarea proprietății sale pe motiv că, după mai mult de douăzeci și trei de ani, nu a fost încă compensat pentru pierderea disponibilității bunurilor sale; în plus, se plânge că valoarea despăgubirii care îi va fi plătită în conformitate cu Legea nr 359 din 1992 va fi cu mult mai mică decât valoarea de piață a bunurilor. Reclamantul se plânge de durata procedurii în fața Tribunalului de la Parma și a Curții de Apel de la Bologna și invocă art. 6 alineatul (1) din convenție care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamantul a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac care îi erau deschise în dreptul italian. Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "Legea Pinto") persoanele care au suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial pot sesiza Curtea de Apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDO 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Întrucât nu dezamăgește nicio împrejurare de natură să decidă diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neechivocitatea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii, din cauza adoptării legii nr. 359 din 1992 și aplicarea sa în cazul de față. El invocă art. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, prevede: Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul invocă încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. examinarea obiecțiunilor reclamantului din articolele 6 (echitatea procedurii) și 1 din Protocolul nr. 6 Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

67780/01

présentée par Aldo LEONI

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 3 juin 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

G.

Bonello

,

M

me

S.

Botoucharova

,

MM.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

E.

Steiner

,

M.

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 26 juillet 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Aldo Leoni, est un ressortissant italien, né en 1913 et résidant à Parme. Il est représenté devant la Cour par M

e

A. Spanò, avocat à Parme.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant était propriétaire d'un terrain de 7

130 m² ainsi que d'un immeuble édifié sur un terrain de 520 m² sis à Cortile San Martino (Parme), enregistrés feuille 8 du cadastre.

A une date qui n'a pas été précisée, les biens du requérant furent soumis à permis d'expropriation pour utilité publique en vue de l'aménagement d'une zone artisanale.

Le 17 décembre 1980, au cours de la procédure d'expropriation, le requérant conclut un accord de cession des biens («

cessione volontaria

») avec la municipalité de Parme au sens de la loi n

o

865 de 1971.

La municipalité versa au requérant la somme de 102

355

500 lires italiennes (ITL) à titre d'acompte, sous réserve de fixer l'indemnisation définitive une fois adoptée la loi établissant les critères d'indemnisation tels que prévus par la loi n

o

385 de 1980.

Par l'arrêt n

o

223 du 15 juillet 1983, la Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnelle la loi n

o

385 de 1980 au motif que celle-ci soumettait l'indemnisation à l'adoption d'une loi future.

Le 24 juin 1988, le requérant assigna la municipalité devant le tribunal de Parme. Il allégua que la loi n

o

385 de 1980, sur la base de laquelle la cession des biens avait été conclue, n'existait plus et demanda que l'indemnité d'expropriation soit calculée au sens de l'article 39 de la loi n

o

2359 de 1865, prévoyant que l'indemnité d'expropriation correspond à la valeur marchande du terrain.

Le tribunal ordonna une expertise visant à établir la valeur des biens du requérant.

Dans son rapport du 18 avril 1991, l'expert nommé par le tribunal conclut que la valeur globale du terrain et de l'immeuble au moment de la cession était de 499 360

000 ITL, dont 427

800

000 ITL (60

000 ITL/m²) pour le terrain non bâti, ayant selon l'expert nature constructible à caractère résidentiel.

Le 8 août 1992 entra en vigueur la loi n

o

359 de 1992, prévoyant à son article 5

bis

de nouveaux critères d'indemnisation pour l'expropriation de terrains constructibles et dont l'applicabilité immédiate à toute procédure pendante était expressément prévue par la loi.

Le 16 février 1993, le tribunal disposa un supplément d'expertise pour recalculer l'indemnité à verser sur la base des critères prévus par la loi n

o

359 de 1992. Dans son rapport déposé le 17 mai 1994, l'expert conclut que la valeur des biens du requérant était de 285

930

580 ITL, soit 214

370

580 ITL pour le terrain et 71

560 000 ITL pour l'immeuble.

Par un jugement du 17 décembre 1998, le tribunal de Parme déclara que le terrain du requérant était destiné à la construction de bâtiments résidentiels et ordonna à la municipalité de Parme de verser à celui-ci la somme de 183

575

080 ITL, à savoir le montant déterminé par l'expert moins la somme déjà versée par l'administration au moment de la cession à titre d'acompte.

Le 27 mai 1999, la municipalité de Parme interjeta appel. Elle contesta notamment l'affirmation du tribunal concernant la nature du terrain du requérant et fit valoir que le montant de l'indemnité fixé par le tribunal était excessif.

Par un arrêt non définitif du 17 mai 2002, la cour d'appel de Bologne accueillit partiellement l'appel de la municipalité de Parme. Elle releva notamment que le terrain litigieux était classé zone industrielle dans le plan général d'urbanisme de la municipalité en vigueur au moment de la cession. Partant, la cour d'appel déclara que le terrain du requérant n'était pas destiné à la construction de bâtiments résidentiels, comme l'avait déclaré le tribunal, et ordonna une nouvelle expertise afin de recalculer l'indemnité selon les critères prévus par la loi n

o

359 de 1992 en tenant compte de la nature réelle du terrain.

Selon les dernières informations fournies par le requérant, la procédure est à ce jour pendante devant la cour d'appel de Bologne.

GRIEFS

o

359 de 1992.

o

1, le requérant allègue la violation de son droit au respect de ses biens au motif qu'après plus de vingt-trois ans, il n'a pas encore été indemnisé pour la perte de disponibilité de ses biens. Il se plaint, en outre, que le montant de l'indemnisation qui lui sera versé conformément à la loi n

o

359 de 1992 sera largement inférieur à la valeur vénale des biens.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint de la durée de la procédure devant le tribunal de Parme et la cour d'appel de Bologne. Il invoque l'article

6 § 1 de la Convention qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour doit d'abord déterminer si le requérant a épuisé, conformément à l'article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien.

La Cour note que, selon la loi n

o

89 du 24

mars

2001 (ci-après «

loi Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d'appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l'Homme quant au respect du délai raisonnable de l'article 6 § 1, et demander l'octroi d'une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d'autres, requêtes n

o

69789/01,

Brusco c. Italie

du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n

o

34969/97,

Giacometti c. Italie

du 8

novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d'introduction de la requête devant la Cour.

Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d'espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

2.

Le requérant se plaint de l'absence d'équité de la procédure, en raison de l'adoption de la loi n

o

359 de 1992 et de son application au cas d'espèce. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, prévoit :

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.

3.

Le requérant allègue la violation de son droit au respect des biens garanti par l'article 1 du Protocole n

o

1, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu' ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Ajourne

l'examen des griefs du requérant tirés des articles 6 (équité de la procédure) et 1 du Protocole n

o

1

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président