AFFAIRE ALDO LEONI c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ALDO LEONI c. ITALIA (solicitarea nr. 67780/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 ianuarie 2010 DEFINITIVF 26/04/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Aldo Leoni c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Francoise Tulkens, președinta, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, și de Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 5 ianuarie 2010, Rend la hotărârea pe care o avem aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o hotărâre (n 67780/01) îndreptat împotriva Republicii Italiene și al cărui resortisant al acestui stat, Aldo Leoni ( A fost reprezentat de agentul său, E. Spatafora, și de co-agentul său, dl N. Lettieri. La 3 iunie 2004, Curtea a declarat petiția parțial inadmisibilă și a decis să comunice cauza trasă din art. 6 alineatul (1) în ceea ce privește echitatea procedurii și 1 din Protocolul nr. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA luat în considerare, reclamantul s-a născut în 1913 și locuiește în Parma. Reclamantul avea un teren de 7 130 m2, precum și o clădire construită pe un teren de 520 m2 situat în Cortile San Martino. La o dată care nu a fost precizată, bunurile reclamantului au fost supuse unui permis de expropriere pentru utilitate publică în vederea amenajării unei zone piscicole. La 17 decembrie 1980, în cursul procedurii de expropriere, reclamantul încheie un acord de cesiune a bunurilor ( Primăria a vărsat reclamantului suma de 102 355 500 de lire italiene, adică aproximativ 52 900 EUR, cu titlu de avans. La 24 iunie 1988, reclamantul a atribuit municipalitatea în fața Tribunalului din Parma și a solicitat o parte de expropriere calculată pe baza valorii de piață a terenului. 10. La 16 februarie 1993, instanța dispunea de un supliment de competență pentru a recalcula valoarea totală a terenului și a terenului în momentul cesiunii era de 499 360 000 ITL, ceea ce reprezintă 256 000 EUR. 11. La 16 februarie 1993, instanța dispunea o nouă competență pentru a recalcula suma care trebuie plătită pe baza criteriilor prevăzute de legea nr. 359 din 1992. L. expertul a fixat la ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... La 27 mai 1999, municipalitatea Parme interjeta apel. Aceasta a contestat în special hotărârea Tribunalului cu privire la natura terenului reclamantului și a făcut să se afirme că suma la care a fost stabilită de instanță era excesivă. Procedura este în prezent în curs de desfășurare în fața tribunalului de apel din Bologna. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT14, dreptul intern relevant este descris în hotărârea Sotira c. Italia 16508/05, § 17-19, 8 ianuarie 2009). Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor pe motiv că, după mai mult de douăzeci și trei de ani, nu a fost despăgubit pentru exproprierea terenului său. În plus, se plânge că suma de la plata despăgubirii care îi va fi acordată în temeiul legislației în vigoare va fi cu mult mai mică decât valoarea de piață a terenului. 1, astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 16. Guvernul afirmă că nu a epuizat căile de atac interne pe motiv că procedura este încă în curs de desfășurare în fața instanei de apel de la Bologna. 17. Curtea constată că a respins deja excepii similare în cauze similare (Capone c. Italia, n 62592/00, ê 56, 15 iulie În ceea ce privește fondul, nu se contestă faptul că a avut loc un transfer de proprietate în beneficiul administrației. 19. În al doilea rând, aceasta arată că acesta a fost privat de teren în conformitate cu legea și că exproprierea urmărește un scop legitim de interes public ( Italia, nr. 43663/98, § 57, 17 mai 2005 Scordino c. Italia 1) [GC], nr. 36813/97, § 81, CEDH 2006-V. Pe de altă parte, este vorba despre un caz de expropriere izolat, care nu se află într-un context de reformă economică, socială sau politică și nu se referă la nicio altă circumstană specială. 20. Curtea face trimitere la hotărârea Spordino c. Italia 1) citată anterior (§§ 93-98) pentru recapitularea principiilor relevante și pentru o prezentare generală a jurisprudenței sale în această privință. 21. Comisia constată că au trecut deja douăzeci și trei de ani fără ca reclamantul să fi primit despăgubiri definitive și reamintește că caracterul adecvat al unei despăgubiri ar scădea în cazul în care plata acestuia ar fi făcut din mai multe elemente susceptibile de a reduce valoarea acesteia, astfel încât să nu poată fi considerată rezonabilă (Mason, § 53 Capone, § 53 În lumina acestor considerații, Curtea consideră că reclamantul a trebuit deja să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect care trebuie să guverneze între, pe de o parte, cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor. În plus, Curtea consideră că suma care poate fi acordată eventual reclamantului la încheierea procedurii nu are niciun impact direct asupra problemei proporționalității. 23. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. privind VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE 24. Reclamantul se plânge că adoptarea și aplicarea articolului 5 a din Legea nr. 352 din 1992 privind procedura, care duce la o reducere substanțială a compensației sale, constituie o interferență legislativă contrară dreptului său la un proces echitabil. 25. Curtea amintește că principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrată de 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, § 57, CEDH 1999-VII. 27. În speță, cauza reclamantului fiind pendinte în prezent, Curtea nu poate specula cu privire la aplicarea dispoziției în litigiu cu privire la procedură. În plus, aceasta nu pierde din vedere faptul că art. 5a din Legea nr 359 din 1992 a fost declarat neconstituțional prin hotărârea Curții Constituționale din 22 octombrie 2007. 28. În aceste condiții, această parte a cererii este prematură și trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 30. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în termenul stabilit în acest scop. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. PE CES, CURȚA, LA mai puțin de un an, să declare cererea admisibilă în ceea ce privește ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În limba franceză și apoi comunicat în scris la 26 ianuarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dollé Françoise Tulkens Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

ALDO LEONI c. ITALIE

(Requête n

o

67780/01)

ARRÊT

STRASBOURG

26 janvier 2010

DÉFINITIF

26/04/2010

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Aldo Leoni c. Italie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Nona Tsotsoria,

juges,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 janvier 2010,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

67780/01) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Aldo

Leoni («

le requérant

»), a saisi la Cour le 26 juillet 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

A. Spanò, avocat à Parme. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

E. Spatafora, et par son coagent, M. N. Lettieri.

3.

Le 3 juin 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré des articles 6 § 1, quant à l’équité de la procédure, et 1 du Protocole n

o

1 au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1913 et réside à Parma.

5.

Le requérant était propriétaire d’un terrain de 7

130 m² ainsi que d’un immeuble édifié sur un terrain de 520 m² sis à Cortile San Martino.

6.

A une date qui n’a pas été précisée, les biens du requérant furent soumis à permis d’expropriation pour utilité publique en vue de l’aménagement d’une zone artisanale.

7.

Le 17 décembre 1980, au cours de la procédure d’expropriation, le requérant conclut un accord de cession des biens («

cessione volontaria

») avec la municipalité de Parme au sens de la loi n

o

865 de 1971.

8.

La municipalité versa au requérant la somme de 102

355

500

lires italiennes, soit 52

900 EUR environ, à titre d’acompte.

9.

Le 24 juin 1988, le requérant assigna la municipalité devant le tribunal de Parme et demanda une indemnité d’expropriation calculée à hauteur de la valeur marchande du terrain.

10.

Le tribunal ordonna une expertise visant à établir la valeur des biens du requérant. L’expert conclut que la valeur globale du terrain et de l’immeuble au moment de la cession était de 499 360

000 ITL, soit 256

000

EUR.

11.

Le 16 février 1993, le tribunal ordonna un supplément d’expertise pour recalculer l’indemnité à verser sur la base des critères prévus par la loi n

o

359 de 1992. L’expert fixa l’indemnité à 147

670 EUR,

12.

Par un jugement du 17 décembre 1998, le tribunal de Parme ordonna à la municipalité de Parme de verser au requérant la somme de 94

808

EUR, à savoir le montant déterminé par l’expert moins la somme déjà versée par l’administration au moment de la cession à titre d’acompte.

13.

Le 27 mai 1999, la municipalité de Parme interjeta appel. Elle contesta notamment l’affirmation du tribunal concernant la nature du terrain du requérant et fit valoir que le montant de l’indemnité fixé par le tribunal était excessif.

La procédure est à ce jour pendante devant la cour d’appel de Bologne.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

14.

Le droit interne pertinent est décrit dans l’arrêt

Sotira c.

Italie

(n

o

16508/05, §§ 17-19, 8 janvier 2009).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE

1 DU PROTOCOLE N

o

1

15.

Le requérant se plaint d’une violation de son droit au respect des biens au motif qu’après plus de vingt-trois ans, il n’a pas été indemnisé pour l’expropriation de son terrain. En outre, il se plaint de ce que le montant de l’indemnisation qui lui sera accordée aux termes de la législation en vigueur, sera largement inférieur à la valeur vénale du terrain. Il invoque l’article 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

16.

Le Gouvernement affirme que l’intéressé n’a pas épuisé les voies de recours internes au motif que la procédure est toujours pendante devant la cour d’appel de Bologne.

17.

La Cour constate qu’elle a déjà rejeté des exceptions semblables dans des affaires similaires (

Capone c. Italie

, n

o

62592/00, § 56, 15

juillet

2005). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à ses précédentes conclusions et rejette donc l’exception en question.

18.

Quant au fond, il n’est pas contesté qu’il y a eu transfert de propriété au bénéfice de l’administration.

19.

Ensuite, elle relève que l’intéressé a été privé de son terrain conformément à la loi et que l’

expropriation poursuivait un but légitime d’utilité publique (

Mason et autres c. Italie

, n

o

43663/98, § 57, 17

mai

2005

;

Scordino c.

Italie

(n

o

1) [GC], no 36813/97, § 81, CEDH 2006-V). Par ailleurs, il s’agit d’un cas d’

expropriation isolé, qui ne se situe pas dans un contexte de réforme économique, sociale ou politique et ne se rattache à aucune autre circonstance particulière.

20.

La Cour renvoie à l’arrêt

Scordino c.

Italie

(n

o

1) précité (§§

93-98) pour la récapitulation des principes pertinents et pour un aperçu de sa jurisprudence en la matière.

21.

Elle constate que vingt-trois ans se sont déjà écoulés sans que le requérant ait reçu l’indemnisation définitive. Elle rappelle que le caractère adéquat d’un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d’éléments susceptibles d’en réduire la valeur, tel l’écoulement d’un laps de temps que l’on ne saurait qualifier de raisonnable (

Mason,

précité, § 53

;

Capone

, précité, § 60).

22.

A la lumière de ces considérations, la Cour considère que le requérant a déjà eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences de l’intérêt général et, d’autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens. De plus, la Cour considère que le montant qui pourra éventuellement être accordé au requérant à l’issue de la procédure n’a aucune incidence directe sur la question de la proportionnalité.

23.

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

24.

Le requérant se plaint de ce que l’adoption et l’application de l’article 5

bis

de la loi n

o

352 de 1992 à sa procédure, entraînant une diminution substantielle de son indemnisation, constitue une ingérence législative contraire à son droit à un procès équitable.

25.

Le Gouvernement s’y oppose.

26.

La Cour rappelle que le principe de la prééminence du droit et la notion de procès équitable consacrés par l’article 6 de la Convention s’opposent, sauf pour d’impérieux motifs d’intérêt général, à l’ingérence du pouvoir législatif dans l’administration de la justice dans le but d’influer sur le dénouement judiciaire du litige (

Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres c. France

[GC], n

os

24846/94 et 34165/96 à 34173/96, § 57, CEDH 1999-VII).

27.

En l’espèce, la cause du requérant étant actuellement pendante, la Cour ne saurait spéculer quant à l’application de la disposition litigieuse à la procédure. De plus, elle ne perd pas de vue le fait que l’article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992 a été déclaré inconstitutionnel par l’arrêt de la Cour constitutionnel du 22 octobre 2007.

28.

Dans ces conditions, cette partie de la requête est prématurée et doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

29.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

30.

Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable dans le délai imparti à cet effet. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

26 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Présidente