Secțiunea a doua din prezenta convenție a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Lefevre c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători și Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 februarie 2010, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 34871/02) îndreptat împotriva Republicii Italiene și al cărui resortisant al acestui stat, Stefano Lefevre ( A fost reprezentat de agentul său, dl I.M. Braguglia și co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 30 martie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Reclamantul s-a născut în 1948 și își are reședința în Roma. Procedura principală la 12 mai 1995, banca P. a formulat o acțiune în fața judecătorului de instanță din Napoli (inclusiv retorica) (RG nr. 5216/95), în calitate de judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea legitimității concedierii reclamantului. Pe de altă parte, la 15 septembrie 1995, reclamantul a formulat o acțiune în fața pretorei din Napoli (RG n. 8715/95), în funcție de funcția de judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea ilegitimității concedierii sale. La ședința din 10 mai 1996, pretore a aderat la ambele cazuri. Cele opt audieri stabilite între 25 octombrie 1996 și 17 noiembrie 2000, cinci au fost trimise din oficiu. La ședința din 9 martie 2001, părțile au ajuns la o soluționare amiabilă. Procedura Pinto 10. La 3 septembrie 2001, reclamantul sesizează Curtea de Apel de la Roma în sensul Legii privind daunele materiale și morale, prin care solicită despăgubiri pentru daunele materiale și morale suferite ca urmare a duratei procedurii și a solicitat în special 3 000 000 de lire italiene [1 549,37 EUR] pentru daune materiale și 16 000 000 de lire [8 263,31 EUR] pentru daune morale. 11. Printr-o decizie din 14 martie 2002, depusă la 10 mai 2002, Curtea de Apel a constatat depășirea unei perioade rezonabile de timp, a respins cererea privind prejudiciul material pentru lipsa de probe și a acordat 1 500 EUR pentru daune morale și 900 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. 12. Această decizie a devenit definitivă până la 24 iunie 2003 cel târziu, aceste sume au fost plătite la 1 septembrie 2004. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 13. Dreptul și practica internă relevantă figurează în Hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, § 23-31, CEDH 2006 V. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) din CONVENȚIA 14. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii principale. După ce a încercat calea de atac Pinto, reclamantul consideră că este în continuare o victimă a încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție, în măsura în care procedura Pinto a avut o durată excesivă și suma acordată cu titlu de despăgubire este insuficientă și a fost plătită cu întârziere. 15. Guvernul se opune acestei teze. 16. art. 6 alineatul (1) din Convenție este astfel formulat. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitatea tardivă a cererii 17. În ceea ce privește presupusa întârziere a cererii, Curtea arată că decizia internă definitivă, în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție, este decizia Curții de Apel 2002, care a trecut în forță de lucru judecat la 24 iunie 2003, adică după data de introducere a acestei cereri, și anume 17 septembrie 2002. Aceasta respinge, prin urmare, excepția. Calitatea victimei 19. Guvernul susține că reclamantul nu mai poate să se retragă din dreptul de a se retrage din persoana care a încălcat art. 6 alineatul (1) pentru că a obținut de la Curtea de Apel Pinto O constatare de încălcare și o redresare adecvată și suficientă. 20. El susține că instanța de apel El subliniază că ar fi nepotrivit să se aprecieze evaluarea Curții de Apel, efectuată la câteva luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. Pinto, pe baza parametrilor introduceți de Curte în hotărârile Marii Camere din 29 martie 2006 (explusbus Cocchiarella c. Italia, citată anterior). Potrivit guvernului, despăgubirile care ar rezulta din aplicarea la Cauzele din trecut ale acestor criterii, concepute pentru epoca actuală, ar fi cel puțin duble și uneori triple față de cele acordate în cererile italiene de durată formulate anterior de Curte. 21. Potrivit guvernului, parametrii stabiliți de Marea Cameră, formulați în mod apodictic, ar ajunge la rezultate iraționale, nedrepte și incompatibile cu spiritul și obiectivele convenției. Despăgubirile pe care Curtea le acordă în cererile italiene de durată în aplicarea acestor criterii ar fi duble sau triple în raport cu cele acordate anterior în cauze similare altor țări care nu ar dispune nici măcar de un remediu intern împotriva duratei excesive a procedurilor. 22. Guvernul precizează, în sfârșit, că, în conformitate cu legea Pinto Cu toate acestea, Curtea amintește că, pentru a stabili cuantumul despăgubirii care urmează să fie acordată de Curtea de Apel, nu se poate lua în considerare decât anii care depășesc perioada de aplicare a termenului de aplicare a deciziei. 23. Curtea amintește că a respins deja argumentele guvernului în Hotărârile Aragosa c. Italia 20191/03, § 17-24, 18 decembrie 2007) și Simaldone c. Italia 22644/03, §§19-33, CEDH 2009 ... (extrageri)). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluziile sale anterioare și, prin urmare, respinge această excepție. 24. Curtea, după examinarea tuturor faptelor cauzei și a argumentelor părților, consideră că redresarea s-a dovedit insuficientă (a se vedea Delle Cave și Corrado c. Italia, n 14626/03, §§ 26-31, 5 iunie 2007 Cocchiarella c. Italia, citată anterior, §§§ 69-98) și că suma mai sus Pinto nu a fost plătită în termen de șase luni de la data la care hotărârea Curții de Apel a devenit executorie (Cocchiarella c. Italia, citată anterior, § 89), chiar dacă durata fazei judiciare a procedurii, și anume opt luni, poate fi considerată rezonabilă. Concluzia 25. Curtea constată că cererea nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, înscriși la art. 35 alineatul (3) din convenție. Prin urmare, o declară admisibilă. Pe fond 26. Curtea constată că procedura în litigiu, care a început la 12 mai 1995 pentru a se încheia la 9 martie 2001, a durat mai mult de cinci ani și nouă luni pentru un grad de jurisdicție. În plus, suma acordată de instanța de judecată Pinto a fost plătită la 1 septembrie 2004, adică mai mult de 27 de luni după depunerea la grefa hotărârii Curții de Apel (10 mai 200227). Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat o necunoaștere a cerinței de termen rezonabil, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa bine stabilită în acest domeniu (a se vedea în primul rând Cocchiarella c. Italia Curtea consideră că este necesar să se constate și o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, din același motiv. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 28. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Guvernul contestă această pretenție. 31. Curtea consideră că ar fi putut acorda reclamantului pentru încălcarea articolului 6 alineatul (1) în absența unor căi de atac interne și ținând seama de obiectul litigiului (dreptul muncii, în special o concediere), suma de 6 500 EUR. Faptul că instanța de apel Pinto Prin urmare, având în vedere caracteristicile căii de atac mai întâi de la Pinto, Curtea, având în vedere soluția adoptată în Hotărârea Cocchiarella c. Italia (citată anterior, §§ 139-142 și 146) și hotărând în mod echitabil, alocă reclamantului 1 450 EUR, precum și 2 100 EUR, EUR pentru frustrarea suplimentară ca urmare a întârzierii în plata despăgubirii (a se vedea punctele 12 și 26 de mai sus). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 32. Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața Curții într-o măsură care urmează să fie stabilită de aceasta. 33. Guvernul nu a luat poziție în această privință. 34. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (can și alții c. Turcia, n 29189/02, din 24 ianuarie 2008, § 22. În plus, cheltuielile judiciare pot fi recuperate numai în măsura în care se referă la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 33202/96, § 27, 28 mai 2002 Sahin c. Germania [GC], 30943/96, § 105, CEDH 2003-VIII). 35. În cazul de față, Curtea constată că reclamantul a omis să furnizeze documentele justificative ale cheltuielilor și cheltuielilor de judecată prezentate în fața sa și decide, prin urmare, să nu acorde nimic. Interese moratoriu 36. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Pe aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3 550 EUR (trei mii cinci sute cincizeci de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit decât de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 2 martie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
LEFEVRE c. ITALIE
(
Requête n
o
34871/02)
ARRÊT
2 mars 2010
02/06/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Lefevre c. Italie,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 9 février 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
34871/02) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Stefano Lefevre («
le requérant
»), a saisi la Cour le 17 septembre 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M.
I.M. Braguglia et son coagent adjoint, M. N. Lettieri.
3.
Le 30 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1948 et réside à Rome.
La procédure principale
5.
Le 12 mai 1995, la banque P. déposa un recours devant le juge d'instance de Naples («
pretore
») (RG n
o
5216/95), faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir la reconnaissance de la légitimité du licenciement du requérant.
6.
Par ailleurs, le 15 septembre 1995, le requérant déposa un recours devant le
pretore
de Naples (RG n
o
8715/95), faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir la reconnaissance de l'illégitimité de son licenciement.
7.
A l'audience du 10 mai 1996, le
pretore
joignit les deux affaires.
8.
Des huit audiences fixées entre le 25 octobre 1996 et le 17
novembre
2000, cinq furent renvoyées d'office.
9.
A l'audience du 9 mars 2001, les parties parvinrent à un règlement amiable.
B.
La procédure «
Pinto
»
10.
Le 3 septembre 2001, le requérant saisit la cour d'appel de Rome au sens de la loi «
Pinto
», demandant la réparation des préjudices matériels et moraux subis du fait de la durée de la procédure. Il demanda notamment 3
000
000 lires italiennes [1
549,37 euros (EUR)] pour dommage matériel et 16
000
000 lires [8
263,31 EUR] pour dommage moral.
11.
Par une décision du 14 mars 2002, déposée le 10 mai 2002, la cour d'appel constata le dépassement d'une durée raisonnable. Elle rejeta la demande relative au dommage matériel pour défaut de preuve et accorda 1
500 EUR pour dommage moral et 900 EUR pour frais et dépens.
12.
Cette décision devint définitive au plus tard le 24 juin 2003. Ces sommes furent payées le 1
er
septembre 2004.
II.
13.
Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l'arrêt
Cocchiarella c.
Italie
([GC], n
o
‑
V).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
14.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure principale. Après avoir tenté la voie de recours «
Pinto
», le requérant estime qu'il est toujours «
victime
» de la violation de l'article 6 § 1 de la Convention, dans la mesure où la procédure «
Pinto
» a eu une durée excessive et la somme allouée à titre d'indemnisation est insuffisante et a été versée en retard.
15.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
16.
L'article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
A.
Sur la recevabilité
1.
Tardiveté de la requête
17.
Le Gouvernement excipe de la tardiveté de la requête en ce que le requérant aurait omis de saisir la Cour dans les six mois suivant la décision interne contestée.
18.
En ce qui concerne à la prétendue tardivité de la requête, la Cour relève que la décision interne définitive, au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, est la décision de la cour d'appel «
Pinto
» déposée le 10
mai
2002, qui est passée en force de chose jugée le 24 juin 2003, soit après la date d'introduction de cette requête, à savoir le 17 septembre 2002. Elle rejette partant l'exception.
2.
Qualité de «
victime
»
19.
Le Gouvernement soutient que le requérant ne peut plus se prétendre «
victime
» de la violation de l'article 6 § 1 car il a obtenu de la cour d'appel «
Pinto
» un constat de violation et un redressement approprié et suffisant.
20.
Il affirme que la cour d'appel «
Pinto
» a tranché l'affaire en conformité avec les critères d'indemnisation dégagés de la jurisprudence de la Cour disponible à l'époque de la procédure «
Pinto
». Il souligne qu'il serait inapproprié d'apprécier l'évaluation de la cour d'appel, faite quelques mois après l'entrée en vigueur de la loi «
Pinto
», sur la base des paramètres introduits par la Cour lors des arrêts de la Grande Chambre du 29
mars
2006 (
ex pluribus
,
Cocchiarella c.
Italie,
précité). Selon le Gouvernement, les indemnisations qui résulteraient de l'application à des «
affaires du passé
» de ces critères, conçus pour l'époque actuelle, seraient au moins doubles et parfois triples par rapport à celles accordées dans des requêtes italiennes de durée tranchées par la Cour auparavant.
21.
Selon le Gouvernement, les paramètres établis par la Grande Chambre, formulés de façon apodictique, parviendraient à des résultats déraisonnables, injustes et incompatibles avec l'esprit et les buts de la Convention. Les indemnisations que la Cour octroie dans les requêtes italiennes de durée en application de ces critères seraient doubles ou triples par rapport à celles accordées auparavant dans des affaires similaires d'autres pays qui ne disposeraient même pas d'un remède interne contre la durée excessive des procédures.
22.
Le Gouvernement précise enfin qu'aux termes de la loi «
Pinto
», ce ne sont que les années dépassant la durée «
raisonnable
» qui peuvent être prises en compte pour déterminer le montant de l'indemnisation à octroyer par la cour d'appel.
23.
La Cour rappelle avoir déjà rejeté les arguments du Gouvernement dans les arrêts
Aragosa c. Italie
(n
o
20191/03, §
décembre
2007) et
Simaldone c. Italie
(n
o
‑
... (extraits)). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à ses précédentes conclusions et rejette donc cette exception.
24.
La Cour, après avoir examiné l'ensemble des faits de la cause et les arguments des parties, considère que le redressement s'est révélé insuffisant (voir
Delle
Cave et Corrado c. Italie
, n
o
14626/03, §§ 26-31, 5
juin
2007
;
Cocchiarella c.
Italie
, précité
, §§
69-98) et que la somme «
Pinto
» n'a pas été versée dans les six mois à partir du moment où la décision de la cour d'appel devint exécutoire (
Cocchiarella c. Italie,
précité, § 89), même si la durée de la phase judiciaire de la procédure «
Pinto
», à savoir huit mois, peut passer pour raisonnable. Partant, le requérant peut toujours se prétendre «
victime
», au sens de l'article
34
de la Convention.
3.
Conclusion
25.
La Cour constate que la requête ne se heurte à aucun autre des motifs d'irrecevabilité inscrits à l'article 35 § 3 de la Convention. Aussi, la déclare-t-elle recevable.
B.
Sur le fond
26.
La Cour constate que la procédure litigieuse, qui a débuté le 12
mai
1995 pour s'achever le 9 mars 2001, a duré plus de cinq ans et neuf mois pour un degré de juridiction. En outre, la somme octroyée par la juridiction «
Pinto
» a été versée le 1
er
septembre
2004, soit plus de vingt-sept mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d'appel (10
mai
2002).
27.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté une méconnaissance de l'exigence du «
délai raisonnable
», compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, en premier lieu,
Cocchiarella
c. Italie
, précité). N'apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu'il y a également lieu de constater une violation de l'article 6 § 1 de la Convention, pour le même motif.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
28.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
29.
Le requérant réclame 6
763 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
30.
Le Gouvernement conteste cette prétention.
31.
La Cour estime qu'elle aurait pu accorder au requérant pour la violation de l'article 6 § 1, en l'absence de voies de recours internes et compte tenu de l'objet du litige (droit du travail e notamment un licenciement), la somme de 6
500
EUR. Le fait que la cour d'appel «
Pinto
» ait octroyé au requérant environ 23% de cette somme aboutit à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours «
Pinto
», la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l'arrêt
Cocchiarella c. Italie
(précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, alloue au requérant 1
450
EUR ainsi que 2
100
EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le versement de l'indemnisation «
Pinto
» (voir paragraphes 12 et 26 ci-dessus).
B.
Frais et dépens
32.
Le requérant demande le remboursement des frais et dépens encourus devant la Cour dans une mesure à fixer par celle-ci.
33.
Le Gouvernement n'a pas pris position à cet égard.
34.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, l'allocation des frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (
Can et autres c.
Turquie
, n
o
29189/02, du 24 janvier 2008, § 22). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple,
Beyeler c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
33202/96, § 27, 28 mai 2002
;
Sahin c. Allemagne
[GC],
n
o
35.
Dans le cas d'espèce, la Cour constate que le requérant a omis de fournir les justificatifs des frais et dépens exposés devant elle et décide partant de ne rien accorder.
C.
Intérêts moratoires
36.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 3
550
EUR (trois mille cinq cents cinquante euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 mars 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente