Bongiorno și alții împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 4514/07) împotriva Republicii Italiene, depusă de patru cetățeni ai acestui stat, doamnele Francesca, Rosa și Margherita Bongiorno („reclamantele") și dl. Daniele Saponaro („reclamantul"), care au sesizat Curtea pe 24 ianuarie 2007 în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de dl. A. Amenduni, avocat la Bari. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, doamna E. Spatafora, și coagentul acestuia, dl. N. Lettieri.

Pe 15 ianuarie 2009, președintele Secțiunii a doua a hotărât comunicarea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT I.

Pe 1 iunie 2001, din cauza suspiciunilor care cântăreau asupra lui S.B., tatăl reclamantelor și socrul reclamantului, care sugera că era membru al unei organizații criminale vizând traficul ilicit de produse din tutun, Parchetul din Brindisi a inițiat o procedură pentru aplicarea măsurilor de prevenție stabilite prin legea nr. 575 din 1965, așa cum a fost modificată prin legea nr. 646 din 13 septembrie 1982.

Prin ordonanță din 14 octombrie 2002, camera tribunalului din Brindisi specializată în aplicarea măsurilor de prevenție (în continuare „tribunalul") a dispus confiscarea multor bunuri. În lista bunurilor confiscate figurau patru imobile și patru autovehicule aparținând reclamanților.

Ulterior, procedura înaintea tribunalului s-a desfășurat în ședință privată. Reclamanții, asistați de un avocat de alegerea lor, au fost invitați să participe la procedură în calitate de terțe persoane afectate de măsură și au avut posibilitatea de a depune memorii și dovezi.

Prin ordonanță din 29 mai 2003, tribunalul a hotărât să supună S.B. unei măsuri de libertate sub control polițienesc cu obligația de a locui în comuna Fasano pentru o perioadă de doi ani. Tribunalul a dispus, de asemenea, confiscarea bunurilor anterior confiscate.

Tribunalul a afirmat că, în lumina multor indicii împotriva lui S.B., era justificat a concluziona privind participarea sa la activitățile asociației de malfacetori și pericolul social pe care îl reprezenta. Cu privire la poziția specifică a reclamanților, tribunalul a susținut că activitățile exercitate și veniturile declarate de aceștia nu puteau justifica achiziția bunurilor de care erau proprietari.

Reclamanții, precum și S.B., au contestat ordonanța din 29 mai 2003. Ei au susținut că tribunalul nu a stabilit în mod corespunzător originea ilicită a bunurilor lor confiscate. În particular, proprietatea imobilelor confiscate a trecut reclamantelor în urma decesului mamei lor, soția lui S.B. Reclamanții au participat la audiența înaintea curții de apel.

Prin ordonanță din 26 mai 2005, camera competentă a curții de apel Lecce a respins recursul reclamanților și a confirmat confiscarea bunurilor lor. Ea a afirmat că lipsea dovada originii legale a bunurilor confiscate și că, ținând seama de natura relațiilor reclamanților cu S.B., trebuia concluzionat că acesta din urmă putea dispune direct sau indirect de acestea.

Pe 24 octombrie 2005, reclamanții au înaintat cale de recurs în casație. Ei au contestat interpretarea pe care curța de apel o dăduse articolului 2 ter § 3 al legii nr. 575 din 1965 și au susținut că confiscarea bunurilor lor nu era justificată.

Prin hotărâre din 13 iunie 2006, al cărei text a fost depus la cancelarie pe 27 iulie 2006, Curtea de Casație, considerând că curta de apel Lecce motivase într-o manieră logică și corectă toate punctele controversate, a respins recursurile reclamanților. II.

Reclamanții se plâng de lipsa de publicitate a procedurii de aplicare a măsurilor de prevenție. Invocă art. 6 § 1 al Convenției care, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează: „Oricine are dreptul la o judecată echitabilă și publică (...), pronunțată de un tribunal independent și imparțial, instituit prin lege, care să se pronunțe (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de ordin civil (...). Sentința trebuie pronunțată în public, dar accesul în sala de judecată poate fi interzis presei și publicului pe tot parcursul procesului sau doar pe o parte din acesta în interesele moralei, ale ordinii publice sau ale securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților o impun, sau în măsura considerată strict necesară de tribunal, atunci când în circumstanțe speciale publicitatea ar putea afecta interesele justiției".

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Guvernul susține că reclamanții nu au insistat în cererea lor pe lipsa de publicitate a ședințelor, ci doar pe alegerea legiuitorului italian de a trata procedurile de aplicare a măsurilor de prevenție în ședință privată. Mai mult, susține că plângerea este inadmisibilă din cauză că interesații nu au solicitat o ședință publică autorităților naționale.

Reclamanții contestă aceste argumente.

Curtea observă de la început că, în cererea lor, interesații s-au plâns de desfășurarea în ședință privată a cauzei lor, ceea ce a dus la încălcarea dreptului lor la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 al Convenției.

Cu privire la orice altă considerație, ea reamintește că, fiind stăpână pe calificarea juridică a faptelor cauzei, Curtea nu se consideră legată de aceea atribuită de reclamanți sau de guverne. În virtutea principiului jura novit curia, ea a examinat din proprie inițiativă mai mult de o plângere sub unghiul unui articol sau paragraf pe care nu l-au invocat cei prezenți. O plângere se caracterizează prin faptele pe care le denunță și nu prin simplele argumente de drept invocate (Guerra și alții c. Italia, hotărâre din 19 februarie 1998, Recueil 1998-I, p. 223, § 44, și Berktay c. Turcia, nr. 22493/93, § 168, 1 martie 2001).

Cu privire la al doilea aspect al excepției Guvernului, Curtea reamintește că în cauza Bocellari și Rizza (hotărâre precitată, § 38) ea constatase că: „Desfășurarea în ședință privată a procedurilor vizând aplicarea măsurilor de prevenție, atât în primă instanță, cât și în apel, este prevăzută în mod expres de art. 4 al legii nr. 1423 din 1956 și părțile nu au posibilitatea de a solicita și de a obține o ședință publică. De altfel, chiar și Guvernul exprimă îndoieli privind șansele de succes ale unei posibile solicitări de dezbateri publice din partea părților". Ea nu vede niciun motiv de a se abate de la această concluzie privind posibilitatea reclamanților de a solicita și obține o ședință publică în procedura de aplicare a măsurilor de prevenție.

Din cele de mai sus, Curtea respinge excepțiile ridicate de Guvern. Ea constată, de asemenea, că această parte a cererii nu este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Reclamanții susțin că procedura litigiasă s-a desfășurat în ședință privată și deci în mod nepublic.

Guvernul susține că reclamanții au beneficiat de o procedură echitabilă. El susține că publicitatea dezbaterilor nu este întotdeauna un element esențial în aprecierea echității unei procedure. Dimpotrivă, ea are semnificație în sensul Convenției doar atunci când contribuie în mod real și efectiv la desfășurarea echitabilă a procedurii.

Pentru Guvern, procedura în ședință privată era, în caz, dorită datorită obiectului procedurii, esențial tehnic și contabil. Mai mult, elementele cauzei erau aceleași ca ale procedurii penale duse împotriva lui S.B., care s-a desfășurat în mod public.

Ținând cont de aceste elemente, Guvernul susține că o ședință orală permițând părților interesate să intervină și să-și prezinte argumentele, chiar fără dezbateri publice, satisfăcea condițiile impuse de art. 6 al Convenției.

Curtea observă că prezenta cauză este similară cu cauza Bocellari și Rizza precitată în care ea a examinat compatibilitatea procedurilor de aplicare a măsurilor de prevenție cu cerințele de proces echitabil prevăzute de art. 6 al Convenției (a se vedea, de asemenea, Perre și alții c. Italia, nr. 1905/05, 8 iulie 2008).

Curtea a observat că desfășurarea în ședință privată a procedurilor vizând aplicarea măsurilor de prevenție, atât în primă instanță, cât și în apel, este prevăzută în mod expres de art. 4 al legii nr. 1423 din 1956 și că părțile nu au posibilitatea de a solicita și de a obține o ședință publică.

De asemenea, acest tip de procedură vizează aplicarea unei măsuri de confiscare de bunuri și capital, ceea ce afectează direct și substanțial situația patrimonială a justiciabilului. În acest context, nu se poate pretinde că controlul publicului nu este o condiție necesară pentru a garanta respectarea drepturilor interesatului.

Deși recunoscând că interese superioare și gradul ridicat de complexitate tehnică pot fi uneori în joc în acest tip de procedure, Curtea a considerat esențial, ținând seama mai ales de importanța procedurilor de aplicare a măsurilor de prevenție și de efectele pe care sunt susceptibile să le producă asupra situației personale a persoanelor implicate, ca justiciabilii să li se ofere, cel puțin, posibilitatea de a solicita o ședință publică înaintea camerelor specializate ale tribunalelor și curților de apel.

Curtea consideră că prezenta cauză nu prezintă elemente susceptibile de a o distinge de cauza Bocellari și Rizza.

Ea concluzionează, prin urmare, că există o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Curtea reamintește mai întâi că art. 6 se aplică procedurilor de aplicare a măsurilor de prevenție sub aspectul civil, ținând seama în special de caracterul lor „patrimonial" (Arcuri c. Italia, precitat; Riela și alții c. Italia precitat; Bocellari și Rizza c. Italia (decizie), nr. 399/02, 28 octombrie 2004 și 16 martie 2006)

Ea reamintește, de asemenea, că nu îi revine să cunoască de erorile de fapt sau de drept pretinse a fi comise de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut afecta drepturile și libertățile protejate de Convenție (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). De asemenea, admisibilitatea dovezilor aparține în principal regulilor dreptului intern și revine în principiu jurisdicțiilor interne, și în special tribunalelor, să interpreteze această legislație (a se vedea, printre multe altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1997-VII, p. 2955, § 31). Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări (Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33).

În caz, reclamanții, reprezentați de un avocat de alegerea lor, au participat la procedură și au avut posibilitatea de a prezenta memorii și dovezi pe care le-au considerat necesare pentru a-și apăra interesele. Curtea constată că procedura privind aplicarea măsurilor de prevenție s-a desfășurat în mod contradictori înaintea a trei jurisdicții succesive.

Curtea observă, de asemenea, că jurisdicțiile italiene nu puteau baza deciziile pe simplă suspiciune. Trebuiau să stabilească și să evalueze în mod obiectiv faptele prezentate de părți și nimic din dosarul cauzei nu permite să se creadă că au apreciat arbitrar elementele care li s-au supus.

Judecatorii naționali s-au bazat pe informațiile strânse cu privire la S.B., tatăl reclamantelor și socrul reclamantului, din care rezulta că acesta era membru al unei asociații de malfacetori și dispunea de resurse financiare disproporționate în raport cu veniturile sale. Tribunalele naționale au analizat, de asemenea, situația financiară a reclamanților și natura relațiilor lor cu S.B. și au concluzionat că achiziția bunurilor confiscate nu a putut avea loc decât prin folosirea profiturilor ilicite ale acestuia, care le-a gestionat de facto. De plus, în conformitate cu art. 2 ter al legii din 1965, prezumția nu era irefragabilă, putând fi contrazisă prin dovada contrarie (a se vedea dreptul intern relevant).

Se impune ca acest motiv de plângere să fie respins ca evident nefondai în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. III.

Reclamanții susțin că procedura privind confiscarea bunurilor lor se constituie într-o sancțiune nedeterminată, disproporționată și contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Curtea constată că confiscarea litigioasă a constituit fără îndoială o ingerință în exercitarea dreptului reclamanților la respectarea bunurilor. Ea observă apoi că, chiar dacă măsura în cauză a dus la o privare de proprietate, aceasta cade sub reglementarea folosirii bunurilor în sensul alineatelor 2 al articolului 1 al Protocolului nr. 1, care lasă statelor dreptul de a adopta „legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general" (a se vedea Arcuri și trei alții c. Italia (decizie), nr. 52024/99, 5 iulie 2001; Riela și alții c. Italia (decizie), nr. 52439/99, 4 septembrie 2001).

Cu privire la respectarea condițiilor acestui alineat, Curtea constată de la început că confiscarea bunurilor reclamanților a fost dispusă în conformitate cu art. 2 ter al legii din 1965. Este deci o ingerință prevăzută de lege.

Curtea constată apoi că confiscarea litigioasă urmărește să prevină o folosire ilicită și periculoasă pentru societate a bunurilor ale căror origine legitimă nu a fost demonstrată. Ea consideră deci că ingerința care rezultă din aceasta urmărește un scop care corespunde interesului general (Arcuri și trei alții c. Italia precitat; Riela și alții c. Italia precitat; Raimondo c. Italia din 22 februarie 1994, seria A nr. 281-A, p. 17, § 30).

Rămâne totuși de verificat dacă această ingerință este proporțională cu scopul legitim urmărit. În acest sens, Curtea subliniază că măsura litigioasă se încadrează într-o politică de prevenție criminală și consideră că, în punerea în practică a unei asemenea politici, legiuitorul trebuie să se bucure de o mare latitudine pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public cerând o reglementare, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acesteia. Ea observă, de asemenea, că fenomenul criminalității organizate a atins, în Italia, proporții foarte îngrijorătoare. Profiturile disproporționate pe care asociațiile de tip mafiot le obțin din activitățile lor ilicite le dau un putere al cărui exercițiu contestă supremația legii în stat. Astfel, mijloacele adoptate pentru a combate acest putere economic, în special confiscarea litigioasă, pot apărea ca indispensabile pentru a lupta eficient împotriva acestor asociații (a se vedea Arcuri și trei alții c. Italia, precitat).

Din acest motiv, Curtea nu poate ignora circumstanțele specifice care au ghidat acțiunea legiuitorului italian. Totuși, îi revine să se asigure că drepturile garantate de Convenție sunt, în fiecare caz, respectate.

Curtea constată că în caz, art. 2 ter al legii din 1965 stabilește, în prezența „indiciilor suficiente", o prezumție că bunurile persoanei suspectate de a aparține unei asociații de malfacetori constituie profit al activităților ilicite sau reinvestirea acestora. Această aceeași dispoziție prevede în mod expres posibilitatea ca bunurile afectate de măsura de prevenție, deși sunt de fapt în disponibilitatea persoanei suspectate de a aparține asociației criminale, să aparțină formal unor terțe persoane.

Orice sistem juridic cunoaște prezumții de fapt sau de drept. Convenția nu se opune, desigur, în principiu acestora (a se vedea, mutatis mutandis, Salabiaku c. Franța, hotărâre din 7 octombrie 1988, seria A nr. 141-A, § 28). Dreptul reclamanților la respectarea bunurilor implică, totuși, existența unei garanții jurisdicționale efective.

În acest sens, Curtea constată că procedura de aplicare a măsurilor de prevenție s-a desfășurat în mod contradictori înaintea a trei jurisdicții succesive: tribunal, cură de apel și Curt de Casație. În particular, reclamanții au avut posibilitatea, prin intermediul avocatului de alegerea lor, de a ridica excepții și de a prezenta dovezi pe care le-au considerat necesare pentru a-și apăra interesele, ceea ce demonstrează că drepturile apărării au fost respectate. Curtea observă, de asemenea, că jurisdicțiile italiene nu puteau baza deciziile pe simplă suspiciune. Ele au stabilit și au evaluat în mod obiectiv faptele prezentate de părți și nimic din dosarul cauzei nu permite să se creadă că au apreciat arbitrar elementele care li s-au supus. Ele s-au bazat pe informațiile strânse cu privire la S.B. și au analizat situația financiară a reclamanților și natura relațiilor lor cu acesta.

De asemenea, Curtea observă că în apelul lor și recursul în casație, reclamanții contestaseră confiscarea bunurilor lor. Argumentele lor au fost deci examinate și de jurisdicțiile naționale.

În aceste circumstanțe, ținând seama de marja de apreciere care revine statelor când reglementează „folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general", în particular în cadrul unei politici criminale vizând combaterea fenomenului criminalității grave, Curtea concluzionează că ingerința în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor nu este disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit.

Se impune ca acest motiv de plângere să fie respins ca evident nefondai în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. IV.

Reclamanții cer aproximativ 406.000 EUR pentru daune materiale, și anume rambursarea valorii bunurilor confiscate, și 100.000 EUR pentru dauna morală pe care ar fi suferit-o.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu vede o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și dauna materială susținută și respinge această cerere. Cu privire la prejudiciul moral suferit de reclamanți, Curtea estimează că acesta este suficient reparabil prin constatarea încălcării articolului 6 § 1 al Convenției la care ajunge (a se vedea, printre numeroase altele, hotărârile Yvon c. Franța, din 24 aprilie 2003, nr. 44962/98, CEDO 2003-V și Bocellari, precitată, § 46). B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții solicitează, de asemenea, 30.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate înaintea jurisdicțiilor interne și, cu documente justificative, 23.000 EUR pentru cele suportate înaintea Curții.

Guvernul se opune și consideră excesive sumele solicitate.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În caz, Curtea consideră că nu trebuie rambursate reclamanților cheltuielile suportate înaintea jurisdicțiilor interne, deoarece nu au fost suportate pentru a remedia încălcarea constatată. De plus, niciun justificativ nu a fost prezentat de către interesați. Cu privire la cheltuielile și costurile aferente prezentei proceduri, Curtea consideră excesivă cererea reclamanților și hotărăște să le aloce, în comun, 3.000 EUR la acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit a calca rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind motiv de plângere derivat din art. 6 § 1, privind lipsa de publicitate a ședințelor, și inadmisibilă pentru restul; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în comun, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 3.000 EUR (trei mii euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată, de către reclamanți, ca impozit; b) că, după expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 5 ianuarie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefierul Președinta

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 4514/07) dirigée contre la République italienne et dont quatre ressortissants de cet Etat, M mes Francesca, Rosa et Margherita Bongiorno (« les requérantes ») et M. Daniele Saponaro (« le requérant »), ont saisi la Cour le 24 janvier 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e A. Amenduni, avocat à Bari. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora, et son coagent, M. N. Lettieri.

Le 15 janvier 2009, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 1 er juin 2001, en raison des soupçons qui pesaient sur S.B., père des requérantes et beau-père du requérant, donnant à penser qu'il était membre d'une organisation criminelle visant le trafic illicite de produits du tabac, le parquet de Brindisi entama une procédure en vue de l'application des mesures de prévention établies par la loi n o 575 de 1965, telle que modifiée par la loi n o 646 du 13 septembre 1982.

Par une ordonnance du 14 octobre 2002, la chambre du tribunal de Brindisi spécialisée dans l'application des mesures de prévention (ci-après « le tribunal ») ordonna la saisie de nombreux biens. Dans la liste des biens saisis figuraient quatre immeubles et quatre voitures appartenant aux requérants.

Par la suite, la procédure devant le tribunal se déroula en chambre du conseil. Les requérants, assistés par un avocat de leur choix, furent invités à participer à la procédure en qualité de tierces personnes touchées par la mesure et eurent la faculté de présenter des mémoires et des moyens de preuve.

Par une ordonnance du 29 mai 2003, le tribunal décida de soumettre S.B. à une mesure de liberté sous contrôle de police assortie de l'obligation de résider dans la commune de Fasano pour une durée de deux ans. Le tribunal ordonna en outre la confiscation des biens précédemment saisis.

Le tribunal affirma que, à la lumière des nombreux indices à la charge de S.B., il y avait lieu de constater sa participation aux activités de l'association de malfaiteurs et le danger social qu'il représentait. Quant à la position spécifique des requérants, le tribunal soutint que les activités exercées et les revenus déclarés par ceux-ci ne pouvaient pas justifier l'acquisition des biens dont ils étaient propriétaires.

Les requérants, ainsi que S.B., interjetèrent appel contre l'ordonnance du 29 mai 2003. Ils alléguèrent que le tribunal n'avait pas dûment établi la provenance illégitime de leurs biens confisqués. En particulier, la propriété des immeubles confisqués était passée aux requérantes suite au décès de leur mère, épouse de S.B. Les requérants participèrent à l'audience devant la cour d'appel.

Par une ordonnance du 26 mai 2005, la chambre compétente de la cour d'appel de Lecce rejeta le recours des requérants et confirma la confiscation de leurs biens. Elle affirma qu'il manquait la preuve de la provenance légale des biens confisqués et, qu'au vu de la nature des rapports des requérants avec S.B., il y avait lieu de conclure que ce dernier pouvait directement ou indirectement en disposer.

Le 24 octobre 2005, les requérants se pourvurent en cassation. Ils contestèrent l'interprétation que la cour d'appel avait donnée à l'article 2 ter § 3 de la loi n o 575 de 1965 et firent valoir que la confiscation de leurs biens n'était pas justifiée.

Par un arrêt du 13 juin 2006, dont le texte fut déposé au greffe le 27 juillet 2006, la Cour de cassation, estimant que la cour d'appel de Lecce avait motivé d'une façon logique et correcte tous les points controversés, débouta les requérants de leurs pourvois. II.

Les requérants se plaignent du manque de publicité de la procédure d'application des mesures de prévention. Ils invoquent l'article 6 § 1 de la Convention qui, dans ses parties pertinentes, se lit comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...), par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). Le jugement doit être rendu publiquement, mais l'accès de la salle d'audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès dans l'intérêt de la moralité, de l'ordre public ou de la sécurité nationale dans une société démocratique, lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès l'exigent, ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des circonstances spéciales la publicité serait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice ».

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement affirme que les requérants n'ont pas allégué dans leur requête le manque de publicité des audiences, mais seulement le choix du législateur italien de traiter les procédures d'application des mesures de prévention en chambre du Conseil. En outre, il soutient que le grief est irrecevable en raison du fait que les intéressés n'ont pas sollicité une audience publique auprès des autorités nationales.

Les requérants contestent ces arguments.

La Cour observe d'emblée que, dans leur requête, les intéressés se sont plaints du déroulement en chambre du conseil de leur cause, ayant entraîné une violation de leur droit à un procès équitable garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.

Abstraction faite de toute autre considération, elle rappelle que, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, la Cour ne se considère pas comme liée par celle que leur attribuent les requérants ou les gouvernements. En vertu du principe jura novit curia , elle a étudié d'office plus d'un grief sous l'angle d'un article ou paragraphe que n'avaient pas invoqué les comparants. Un grief se caractérise par les faits qu'il dénonce et non par les simples moyens ou arguments de droit invoqués ( Guerra et autres c. Italie, arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 223, § 44, et Berktay c. Turquie , n o 22493/93, § 168, 1 er mars 2001).

Quant au deuxième volet de l'exception du Gouvernement, la Cour rappelle que dans l'affaire Bocellari et Rizza (arrêt précité, § 38) elle avait constaté que : « Le déroulement en chambre du conseil des procédures visant l'application des mesures de prévention, tant en première instance qu'en appel, est expressément prévu par l'article 4 de la loi n o 1423 de 1956 et les parties n'ont pas la possibilité de demander et d'obtenir une audience publique. D'ailleurs, le Gouvernement lui-même exprime des doutes quant aux chances de succès d'une éventuelle demande de débats publics provenant des parties ». Elle ne voit aucune raison de s'écarter de cette conclusion quant à la possibilité pour les requérants de demander et d'obtenir une audience publique dans la procédure d'application des mesures de prévention.

Au vu de ce qui précède, la Cour rejette les exceptions soulevées par le Gouvernement. Elle constate par ailleurs que cette partie de la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Les requérants allèguent que la procédure litigieuse s'est déroulée en chambre du conseil, et donc de façon non publique.

Le Gouvernement affirme que les requérants ont bénéficié d'une procédure équitable. Il fait valoir que la publicité des débats n'est pas toujours un élément crucial dans l'appréciation de l'équité d'une procédure. Au contraire, elle ne revêt de l'importance sous le terrain de la Convention que lorsqu'elle contribue de manière réelle et effective au déroulement équitable de la procédure.

Pour le Gouvernement, la procédure en chambre du conseil était, en l'espèce, souhaitable en raison de l'objet de la procédure, essentiellement technique et comptable. En outre, les éléments de l'affaire étaient les mêmes que ceux de la procédure pénale menée à l'encontre de S.B., qui s'était déroulée de façon publique.

Compte tenu de ces éléments, le Gouvernement soutient qu'une audience orale permettant aux parties intéressées d'intervenir et d'exposer leurs arguments, même sans débats publics, satisfaisait aux conditions requises par l'article 6 de la Convention.

La Cour observe que la présente espèce est similaire à l'affaire Bocellari et Rizza précitée dans laquelle elle a examiné la compatibilité des procédures d'application des mesures de prévention avec les exigences du procès équitable prévues par l'article 6 de la Convention (voir également, Perre et autres c. Italie , n o 1905/05, 8 juillet 2008).

La Cour a observé que le déroulement en chambre du conseil des procédures visant l'application des mesures de prévention, tant en première instance qu'en appel, est expressément prévu par l'article 4 de la loi n o 1423 de 1956 et que les parties n'ont pas la possibilité de demander et d'obtenir une audience publique.

Par ailleurs, ce genre de procédure vise l'application d'une mesure de confiscation de biens et de capitaux, ce qui met directement et substantiellement en cause la situation patrimoniale du justiciable. Dans ce contexte, on ne saurait prétendre que le contrôle du public ne soit pas une condition nécessaire à la garantie du respect des droits de l'intéressé.

Tout en admettant que des intérêts supérieurs et le degré élevé de technicité peuvent parfois entrer en jeu dans ce genre de procédures, la Cour a jugé essentiel, compte tenu notamment de l'enjeu des procédures d'application des mesures de prévention et des effets qu'elles sont susceptibles de produire sur la situation personnelle des personnes impliquées, que les justiciables se voient pour le moins offrir la possibilité de solliciter une audience publique devant les chambres spécialisées des tribunaux et des cours d'appel.

La Cour considère que la présente affaire ne présente pas d'éléments susceptibles de la distinguer de l'affaire Bocellari et Rizza .

Elle conclut, par conséquent, à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour rappelle tout d'abord que l'article 6 s'applique aux procédures d'application des mesures de prévention sous son volet civil, compte tenu notamment de leur objet « patrimonial » ( Arcuri c. Italie, précitée ; Riela et autres c. Italie précitée ; Bocellari et Rizza c. Italie (déc.), n o 399/02, 28 octobre 2004 et 16 mars 2006)

Elle rappelle ensuite qu'il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). De plus, la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit national, et il revient en principe aux juridictions internes, et notamment aux tribunaux, d'interpréter cette législation (voir, parmi beaucoup d'autres, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII, p. 2955, § 31). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation ( Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33).

En l'espèce, les requérants, représentés par un avocat de leur choix, participèrent à la procédure et eurent la possibilité de présenter des mémoires et des moyens de preuve qu'ils ont estimés nécessaires pour sauvegarder leurs intérêts. La Cour relève que la procédure concernant l'application des mesures de prévention s'est déroulée de manière contradictoire devant trois juridictions successives.

La Cour observe en outre que les juridictions italiennes ne pouvaient pas se fonder sur de simples soupçons. Elles devaient établir et évaluer objectivement les faits exposés par les parties et rien dans le dossier ne permet de croire qu'elles aient apprécié de façon arbitraire les éléments qui leur ont été soumis.

Les juges nationaux se sont fondés sur les informations recueillies sur S.B., le père des requérantes et beau-père du requérant, d'où il ressortait que celui-ci était membre d'une association de malfaiteurs et disposait de ressources financières disproportionnées par rapport à ses revenus. Les tribunaux nationaux ont en outre analysé la situation financière des requérants et la nature de leurs relations avec S.B. et ont conclu que l'acquisition des biens confisqués n'avait pu avoir lieu que par l'emploi de profits illicites de celui-ci, qui les gérait de facto . De plus, conformément à l'article 2 ter de la loi de 1965, la présomption n'était pas irréfragable, pouvant être contredite par la preuve du contraire (voir droit interne pertinent).

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Les requérants considèrent que la mesure de prévention de la confiscation a porté atteinte à leur droit au respect des biens, tel qu'il est garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Cette disposition se lit ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Les requérants allèguent que la procédure portant sur la confiscation de leurs biens s'analyse en une sanction indéterminée, disproportionnée et contraire à l'article 1 du Protocole n o 1.

La Cour constate que la confiscation litigieuse a constitué sans nul doute une ingérence dans la jouissance du droit des requérants au respect de leurs biens. Elle note ensuite que, même si la mesure en question a entraîné une privation de propriété, celle-ci relève d'une réglementation de l'usage des biens au sens du second alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1, qui laisse aux Etats le droit d'adopter « les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général » (voir Arcuri et trois autres c. Italie (déc.), n o 52024/99, 5 juillet 2001 ; Riela et autres c. Italie (déc.), n o 52439/99, 4 septembre 2001).

En ce qui concerne le respect des conditions de cet alinéa, la Cour constate d'emblée que la confiscation des biens des requérants a été ordonnée conformément à l'article 2 ter de la loi de 1965. Il s'agit donc d'une ingérence prévue par la loi.

La Cour constate ensuite que la confiscation litigieuse tend à empêcher un usage illicite et dangereux pour la société de biens dont la provenance légitime n'a pas été démontrée. Elle considère donc que l'ingérence qui en résulte vise un but qui correspond à l'intérêt général ( Arcuri et trois autres c. Italie précitée ; Riela et autres c. Italie précitée ; Raimondo c. Italie du 22 février 1994, série A n o 281-A, p. 17, § 30).

Il reste néanmoins à vérifier si cette ingérence est proportionnée au but légitime poursuivi. A cet égard, la Cour souligne que la mesure litigieuse s'inscrit dans le cadre d'une politique de prévention criminelle et considère que, dans la mise en œuvre d'une telle politique, le législateur doit jouir d'une grande latitude pour se prononcer tant sur l'existence d'un problème d'intérêt public appelant une réglementation que sur le choix des modalités d'application de cette dernière. Elle observe par ailleurs que le phénomène de la criminalité organisée a atteint, en Italie, des proportions fort préoccupantes. Les profits démesurés que les associations de type mafieux tirent de leurs activités illicites leur donnent un pouvoir dont l'existence remet en cause la primauté du droit dans l'Etat. Ainsi, les moyens adoptés pour combattre ce pouvoir économique, notamment la confiscation litigieuse, peuvent apparaître comme indispensables pour lutter efficacement contre lesdites associations (voir Arcuri et trois autres c. Italie , précitée).

De ce fait, la Cour ne saurait méconnaître les circonstances spécifiques qui ont guidé l'action du législateur italien. Il lui incombe toutefois de s'assurer que les droits garantis par la Convention sont, dans chaque cas, respectés.

La Cour constate qu'en l'espèce, l'article 2 ter de la loi de 1965 établit, en présence d'« indices suffisants », une présomption que les biens de la personne soupçonnée d'appartenir à une association de malfaiteurs constituent le profit d'activités illicites ou son remploi. Cette même disposition prévoit expressément la possibilité que les biens touchés par la mesure de prévention, tout en étant en réalité dans la disponibilité de la personne suspectée d'appartenir à l'association criminelle, appartiennent formellement à des tierces personnes.

Tout système juridique connaît des présomptions de fait ou de droit. La Convention n'y fait évidemment pas obstacle en principe (voir, mutatis mutandis , Salabiaku c. France , arrêt du 7 octobre 1988, série A n o 141-A, § 28). Le droit des requérants au respect de leurs biens implique, cependant, l'existence d'une garantie juridictionnelle effective.

A cet égard, la Cour constate que la procédure pour l'application des mesures de prévention s'est déroulée de manière contradictoire devant trois juridictions successives : tribunal, cour d'appel et Cour de cassation. En particulier, les requérants ont eu la possibilité, par l'intermédiaire de l'avocat de leur choix, de soulever les exceptions et de présenter les moyens de preuve qu'ils ont estimé nécessaires pour sauvegarder leurs intérêts, ce qui démontre que les droits de la défense ont été respectés. La Cour observe en outre que les juridictions italiennes ne pouvaient pas se fonder sur de simples soupçons. Elles ont établi et évalué objectivement les faits exposés par les parties et rien dans le dossier ne permet de croire qu'elles aient apprécié de façon arbitraire les éléments qui leur ont été soumis. Elles se sont fondées sur les informations recueillies sur S.B. et ont analysé la situation financière des requérants et la nature de leurs relations avec celui-ci.

Par ailleurs, la Cour observe que dans leur appel et leur pourvoi en cassation, les requérants avaient contesté la confiscation de leurs biens. Leurs arguments ont donc été également examinés par les juridictions nationales.

Dans ces circonstances, compte tenu de la marge d'appréciation qui revient aux États lorsqu'ils réglementent « l'usage des biens conformément à l'intérêt général », en particulier dans le cadre d'une politique criminelle visant à combattre le phénomène de la grande criminalité, la Cour conclut que l'ingérence dans le droit des requérants au respect de leurs biens n'est pas disproportionnée par rapport au but légitime poursuivi.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Les requérants réclament 406 000 EUR environ au titre du préjudice matériel, à savoir le remboursement de la valeur des biens confisqués, et 100 000 EUR pour le dommage moral qu'ils auraient subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. Quant au préjudice moral subi par les requérants, la Cour estime qu'il se trouve suffisamment réparé par le constat de violation de l'article 6 § 1 de la Convention auquel elle parvient (voir, parmi de nombreux autres, les arrêts Yvon c. France , du 24 avril 2003, n o 44962/98, CEDH 2003-V et Bocellari , précité, § 46). B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 30 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et, justificatifs à l'appui, 23 000 EUR pour ceux engagés devant la Cour.

Le Gouvernement s'y oppose et considère excessifs les montants demandés.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, la Cour considère qu'il n'y a pas lieu de rembourser aux requérants les frais encourus devant les juridictions internes, car ils n'ont pas été exposés pour remédier à la violation constatée. De plus, aucun justificatif n'a été produit par les intéressés. Pour ce qui est des frais et dépens se rapportant à la présente procédure, la Cour juge excessive la demande des requérants et décide de leur allouer, conjointement, 3 000 EUR à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1, quant au défaut de publicité des audiences, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser aux requérants, conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû, par les requérants, à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 janvier 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente