AFFAIRE TANGREDI ET IULIANO c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1
AFFAIRE TANGREDI ET IULIANO c. ITALIE (CtEDO, 2010)
SECȚIA A DOUA
CAUZA TANGREDI ȘI IULIANO c. ITALIEI
(Cererile nr. 6604/03 și 16769/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 noiembrie 2010
DEFINITIVĂ
09/02/2011
Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Tangredi și Iuliano c. Italiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), reunită într-o cameră compusă din:
Françoise Tulkens, președintă,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Guido Raimondi, judecători,
și Stanley Naismith, grefier de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 20 octombrie 2010,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află două cereri (nr. 6604/03 și 16769/03) îndreptate împotriva Republicii Italiene și prin care doi resortisanți ai acestui Stat, dl Luigi Tangredi și dl Pellegrino Iuliano („reclamanții"), au sesizat Curtea la 8 decembrie 1999 și, respectiv, 16 februarie 2001, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamanții sunt reprezentați de av. A. Nardone și T. Verrilli, avocați în Benevento. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de fostul său agent, dl I.M. Braguglia, și co-agentul său, dl N. Lettieri.
La 30 august 2006 (nr. 6604/03) și 27 noiembrie 2006 (nr. 16769/03), Curtea a decis să comunice cererile Guvernului. Astfel cum permitea paragraful 3 al art. 29 din Convenție, în vigoare la acea epocă, aceasta decisese, în plus, ca admisibilitatea și fondul cererilor să fie examinate în același timp.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
Reclamanții, părți la proceduri judiciare, au sesizat instanțele competente în sensul Legii „Pinto" pentru a se plânge de durata acestor proceduri.
Faptele esențiale ale cererilor reies din informațiile cuprinse în tabelul anexat la prezenta hotărâre.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
Dreptul și practica interne pertinente referitoare la Legea nr. 89 din 24 martie 2001, denumită „Legea Pinto", figurează în hotărârea Cocchiarella c. Italiei ([MC], nr. 64886/01, §§ 23-31, CEDO 2006-V).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA CONEXAREA CERERILOR
Având în vedere similitudinea cererilor în ceea ce privește faptele și problema de fond pe care o ridică, Curtea consideră necesar să le conexeze și decide să le examineze împreună într-o singură hotărâre.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurilor principale și de respingerea cererii de indemnizație în temeiul Legii „Pinto" (nr. 6604/03) sau de insuficiența indemnizației obținute (nr. 16769/03), plătite, în plus, cu întârziere.
Guvernul se opune acestei teze.
Art. 6 § 1 din Convenție este astfel formulat:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)"
A. Cu privire la admisibilitate
Neepuizarea căilor de recurs interne
Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne. Acesta afirmă că Curtea ar fi suspendat examinarea cererilor în urma deciziei reclamanților de a se prevala de calea de atac introdusă prin Legea „Pinto", intrată în vigoare între timp, creând astfel o inegalitate de tratament în raport cu alte cereri introduse înainte de adoptarea legii menționate și respinse de Curte pentru neepuizarea căilor de recurs interne, pe motiv că reclamanții nu utilizaseră calea de atac „Pinto" (inter alia, Brusco c. Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX).
Curtea observă că, spre deosebire de cauza Brusco, în care reclamantul indicase că nu dorea să se prevaleze de calea de atac oferită de Legea „Pinto" și invitase Curtea să-i înregistreze cererea, reclamanții, în speță, au comunicat Curții intenția lor de a introduce calea de atac „Pinto", ceea ce au făcut ulterior, fără a renunța la cererile lor. Căile de recurs interne fiind epuizate (a se vedea Di Sante c. Italiei (dec.), nr. 56079/00, 24 iunie 2004), Curtea consideră că este cazul să respingă excepția (a se vedea, mutatis mutandis, Luigi Serino c. Italiei, nr. 679/03, §§ 15-16, 19 februarie 2008).
Tardivitatea cererilor
Guvernul ridică o excepție de tardivitate, în măsura în care reclamanții ar fi cerut Curții să reia examinarea cererilor lor la mai mult de un an după închiderea procedurilor „Pinto" aferente. Acest lucru ar antrena încălcarea unui principiu general care ar impune unui reclamant să furnizeze informații cu privire la cererea sa într-un termen de un an de la suspendare.
Independent de orice altă considerație, Curtea constată că reiese din dosarele cererilor că reclamanții nu au întrerupt niciodată corespondența lor cu aceasta pentru perioade care să poată demonstra o lipsă de interes în menținerea cererilor lor și că au informat în special Curtea cu privire la rezultatul procedurilor „Pinto", respectiv, la 31 martie 2003 (nr. 6604/03) și 24 aprilie 2003 (nr. 16769/03). În consecință, aceasta consideră că este cazul să respingă excepția.
Calitatea de „victimă" în cererea nr. 16769/03
Guvernul susține că reclamantul, Pellegrino Iuliano, nu se mai poate pretinde „victimă" a încălcării art. 6 § 1, deoarece a obținut de la curtea de apel „Pinto" o constatare a încălcării și o redresare adecvată și suficientă, având în vedere în special miza litigiului.
Curtea, după ce a examinat toate faptele cauzelor și argumentele părților, consideră că redresarea s-a dovedit insuficientă (a se vedea Delle Cave și Corrado c. Italiei, nr. 14626/03, §§ 26-31, 5 iunie 2007; Cocchiarella citată anterior, §§ 69-98) și că indemnizația „Pinto" nu a fost plătită în șase luni de la momentul în care decizia curții de apel „Pinto" a devenit executorie (Cocchiarella citată anterior, § 89). Prin urmare, cel interesat se mai poate pretinde „victimă", în sensul art. 34 din Convenție.
Concluzie
Curtea constată că cererile nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate înscris la art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, le declară admisibile.
B. Pe fond
Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridicau probleme similare celor din prezenta speță și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Frydlender c. Franței, [MC], nr. 30979/96, CEDO 2000-VII).
După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în speță. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurilor litigioase este excesivă și nu răspunde exigenței „termenului rezonabil".
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1.
III. CU PRIVIRE LA ALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng de ineficacitatea căii de atac „Pinto" din cauza insuficienței reparației acordate de curțile de apel „Pinto".
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței Delle Cave și Corrado (nr. 14626/03, §§ 43-46, CEDO 2007-VI) și Simaldone c. Italiei (nr. 22644/03, §§ 71-72, CEDO 2009-... (extrase)), insuficiența indemnizației „Pinto" nu pune în discuție efectivitatea acestei căi de recurs. Prin urmare, este cazul să se declare acest capăt de cerere inadmisibil pentru lipsă vădită de fundament în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Reclamanții se plâng, de asemenea, de încălcarea art. 14, 17 și 34 din Convenție, pe motiv că ar fi fost victimele unei discriminări bazate pe avere, având în vedere cheltuielile suportate pentru a intenta procedurile „Pinto".
Curtea consideră că este cazul să examineze aceste capete de cerere din perspectiva dreptului la un tribunal în temeiul art. 6 din Convenție. Aceasta observă că, deși un individ poate fi admis, conform legii italiene, la beneficiul asistenței judiciare gratuite în materie civilă, reclamanții nu au cerut asistență judiciară. Mai relevă, în plus, că au putut sesiza instanțele competente în temeiul Legii „Pinto" și că curțile de apel au admis în parte cererile lor. Nu se poate vorbi, prin urmare, de piedici în exercitarea dreptului la un tribunal atunci când o parte, reprezentată de un avocat, sesizează liber instanța competentă și prezintă în fața acesteia argumentele sale. Nicio aparență de încălcare neputând fi detectată, Curtea declară capătul de cerere privind cheltuielile de procedură inadmisibil deoarece vădit nefondat, în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție (Nicoletti c. Italiei (dec.), nr. 31332/96, 10 aprilie 1997).
Reclamanții se plâng, în cele din urmă, sub aspectul art. 6 din Convenție, de lipsa de echitate a procedurilor „Pinto". Instanțele „Pinto" nu ar fi imparțiale pe motiv că judecători exercită un control asupra conducerii altor colegi și că Curtea de Conturi este obligată să inițieze o procedură de responsabilitate împotriva acestora din urmă, în cazul în care durata unei proceduri interne le-ar fi imputabilă.
Curtea reamintește că imparțialitatea unui judecător trebuie apreciată conform unei abordări subiective, încercând să se determine convingerea personală a unui anumit judecător în acea anumită ocazie, și, de asemenea, conform unei abordări obiective care duce la a se asigura că oferea garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă. În ceea ce o privește pe prima, imparțialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la proba contrară. Or, niciun element al dosarului nu permite să se creadă că instanțele „Pinto" aveau prejudecăți. În ceea ce o privește pe cea de-a doua, aceasta duce la a se întreba dacă, independent de comportamentul judecătorului, anumite fapte verificabile autorizează suspectarea imparțialității acestuia din urmă.
În speță, teama unei lipse de imparțialitate ținea de faptul că curțile de apel ar fi putut respinge cererile reclamanților în numele unui „spirit de corp" care i-ar fi determinat pe judecătorii „Pinto" să respingă sistematic cererile de satisfacție echitabilă pentru a apăra comportamentul altor judecători. Or, pe de o parte, Curtea constată că curțile de apel „Pinto" au admis în parte cererile reclamanților. Pe de altă parte, alegațiile reclamanților sunt vagi și nesusținute. Curtea respinge deci aceste capete de cerere deoarece, în ansamblu, sunt vădit nefondate, în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție (Padovani c. Italiei, hotărâre din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, §§ 25-28).
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
În conformitate cu art. 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante permite doar ștergerea imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamanții solicită, respectiv, 13.000 EUR (nr. 6604/03) și 253.000 EUR (nr. 16769/03) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.
Guvernul consideră că primul reclamant nu a suferit niciun prejudiciu din cauza duratei procedurii naționale și că al doilea a fost despăgubit în mod adecvat și suficient.
Având în vedere soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella (citată anterior, §§ 139-142 și 146) și statuând în echitate, Curtea acordă reclamanților suma indicată în tabelul de mai jos, comparată cu sumele pe care le-ar fi acordat în absența căilor de recurs interne, având în vedere obiectul fiecăruia dintre litigii.
Nr. cerere
Suma pe care Curtea ar fi acordat-o în absența căilor de recurs interne
Procentajul acordat de instanța „Pinto"
Suma acordată pentru daune morale
6604/03
10.000 EUR
0%
4.500 EUR
16769/03
7.800 EUR
38%
510 EUR
precum și
1.800 EUR
(întârziere plată indemnizație „Pinto")
B. Cheltuieli de judecată
Cu note de onorarii ca dovezi, reclamanții solicită, respectiv, 7.818,31 EUR (nr. 6604/03) și 7.250,21 EUR (nr. 16769/03) cu titlu de cheltuieli de judecată referitoare la procedura „Pinto" și cele angajate în fața Curții. În cererea nr. 6604/03, partea reclamantă cere, de asemenea, 1.991,91 EUR, corespunzând sumei pe care ar fi plătit-o ministerului pârât în urma condamnării la cheltuieli de judecată în fața instanțelor „Pinto".
Guvernul nu s-a pronunțat asupra acestui punct.
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, acordarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 41 presupune stabilirea realității, necesității și caracterului rezonabil al ratei lor (Can și alții c. Turciei, nr. 29189/02, § 22, 24 ianuarie 2008). În plus, cheltuielile de justiție nu sunt recuperabile decât în măsura în care se referă la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italiei (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002; Sahin c. Germaniei [MC], nr. 30943/96, § 105, CEDO 2003-VIII).
În speță și având în vedere documentele de care dispune și criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde 1.500 EUR fiecărui reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată. În plus, în ceea ce privește cererea nr. 6604/03, reiese din dosar că curtea de apel „Pinto", în urma respingerii recursului reclamantului, l-a condamnat pe acesta din urmă la plata a 1.084,56 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată. Aceasta consideră, prin urmare, rezonabil să acorde 1.000 EUR suplimentari părții reclamante în această cauză.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră adecvat să modeleze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Decide să conexeze cererile și să le examineze împreună într-o singură hotărâre;
Declară cererile admisibile în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe durata excesivă a procedurilor (art. 6 § 1 din Convenție) și inadmisibile pentru surplus;
Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume:
i. cererea nr. 6604/03: 4.500 EUR (patru mii cinci sute euro) pentru daune morale, plus orice impozit ce ar putea fi datorat, și 2.500 EUR (două mii cinci sute euro) pentru cheltuieli de judecată, plus orice impozit ce ar putea fi datorat de reclamant;
ii. cererea nr. 16769/03: 2.310 EUR (două mii trei sute zece euro) pentru daune morale, plus orice impozit ce ar putea fi datorat, și 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru cheltuieli de judecată, plus orice impozit ce ar putea fi datorat de reclamant;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 9 noiembrie 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Grefier
Președintă
ANEXĂ
Nr. cerere și data introducerii
Detalii reclamant(ți)
Procedura principală și procedura „Pinto" aferentă
nr. 6604/03
introdusă la 8 decembrie 1999
Luigi TANGREDI
resortisant italian, născut în 1959, având reședința în Benevento
Procedura principală
Obiect: opoziție la un ordin de plată.
Prima instanță: tribunalul din Avellino (RG nr. 4055/95), de la 18 ianuarie 1995 la 12 februarie 2003 (ultima informație furnizată de reclamantă).
Procedura „Pinto"
Curtea de apel din Roma, recurs introdus la 6 septembrie 2001, suma cerută 14.000.000 lire [7.230,40 euro (EUR)] cu titlu de daune morale.
Decizia din 13 decembrie 2001, depusă la 23 ianuarie 2002: constatarea depășirii unui termen rezonabil; nicio indemnizație având în vedere miza litigiului.
Curtea de Casație:
Decizie: din 30 septembrie 2002, depusă la 3 ianuarie 2003; respingerea recursului.
Data comunicării Curții a rezultatului procedurii naționale: 12 februarie 2003.
nr. 16769/03
introdusă la 16 februarie 2001
Pellegrino IULIANO
resortisant italian, născut în 1960, având reședința în Ceppaloni (Benevento)
Procedura principală
Obiect: opoziție la declararea falimentului
Prima instanță: tribunalul din Benevento (RG nr. 772/93), de la 11 octombrie 1993 la 25 noiembrie 1999.
Procedura „Pinto"
Autoritate sesizată: curtea de apel din Roma, recurs introdus la 18 octombrie 2001, suma cerută 500.000.000 lire [258.228,45 euro (EUR)] cu titlu de daune morale.
Decizie: 3 iunie 2002, depusă la 29 iulie 2002; constatarea depășirii unui termen rezonabil; 3.000 EUR pentru daune morale și 1.700 EUR pentru cheltuieli de judecată.
Data comunicării Curții a rezultatului procedurii naționale: 24 aprilie 2003.
Data plății indemnizației „Pinto": neplătită încă la 20 septembrie 2004 (ultima informație furnizată de partea reclamantă).