AFFAIRE TANGREDI ET IULIANO c. ITALIE

La originea cauzei se află două cereri (nr. 6604/03 și 16769/03) îndreptate împotriva Republicii Italiene și prin care doi resortisanți ai acestui Stat, dl Luigi Tangredi și dl Pellegrino Iuliano („reclamanții"), au sesizat Curtea la 8 decembrie 1999 și, respectiv, 16 februarie 2001, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de av. A. Nardone și T. Verrilli, avocați în Benevento. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de fostul său agent, dl I.M. Braguglia, și co-agentul său, dl N. Lettieri.

La 30 august 2006 (nr. 6604/03) și 27 noiembrie 2006 (nr. 16769/03), Curtea a decis să comunice cererile Guvernului. Astfel cum permitea paragraful 3 al art. 29 din Convenție, în vigoare la acea epocă, aceasta decisese, în plus, ca admisibilitatea și fondul cererilor să fie examinate în același timp. ÎN FAPT

Faptele esențiale ale cererilor reies din informațiile cuprinse în tabelul anexat la prezenta hotărâre.

Guvernul se opune acestei teze.

Art. 6 § 1 din Convenție este astfel formulat: „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)" A. Cu privire la admisibilitate 1. Neepuizarea căilor de recurs interne

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne. Acesta afirmă că Curtea ar fi suspendat examinarea cererilor în urma deciziei reclamanților de a se prevala de calea de atac introdusă prin Legea „Pinto", intrată în vigoare între timp, creând astfel o inegalitate de tratament în raport cu alte cereri introduse înainte de adoptarea legii menționate și respinse de Curte pentru neepuizarea căilor de recurs interne, pe motiv că reclamanții nu utilizaseră calea de atac „Pinto" (inter alia, Brusco c. Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX).

Curtea observă că, spre deosebire de cauza Brusco, în care reclamantul indicase că nu dorea să se prevaleze de calea de atac oferită de Legea „Pinto" și invitase Curtea să-i înregistreze cererea, reclamanții, în speță, au comunicat Curții intenția lor de a introduce calea de atac „Pinto", ceea ce au făcut ulterior, fără a renunța la cererile lor. Căile de recurs interne fiind epuizate (a se vedea Di Sante c. Italiei (dec.), nr. 56079/00, 24 iunie 2004), Curtea consideră că este cazul să respingă excepția (a se vedea, mutatis mutandis, Luigi Serino c. Italiei, nr. 679/03, §§ 15-16, 19 februarie 2008). 2. Tardivitatea cererilor

Guvernul ridică o excepție de tardivitate, în măsura în care reclamanții ar fi cerut Curții să reia examinarea cererilor lor la mai mult de un an după închiderea procedurilor „Pinto" aferente. Acest lucru ar antrena încălcarea unui principiu general care ar impune unui reclamant să furnizeze informații cu privire la cererea sa într-un termen de un an de la suspendare.

Independent de orice altă considerație, Curtea constată că reiese din dosarele cererilor că reclamanții nu au întrerupt niciodată corespondența lor cu aceasta pentru perioade care să poată demonstra o lipsă de interes în menținerea cererilor lor și că au informat în special Curtea cu privire la rezultatul procedurilor „Pinto", respectiv, la 31 martie 2003 (nr. 6604/03) și 24 aprilie 2003 (nr. 16769/03). În consecință, aceasta consideră că este cazul să respingă excepția. 3. Calitatea de „victimă" în cererea nr. 16769/03

Guvernul susține că reclamantul, Pellegrino Iuliano, nu se mai poate pretinde „victimă" a încălcării art. 6 § 1, deoarece a obținut de la curtea de apel „Pinto" o constatare a încălcării și o redresare adecvată și suficientă, având în vedere în special miza litigiului.

Curtea, după ce a examinat toate faptele cauzelor și argumentele părților, consideră că redresarea s-a dovedit insuficientă (a se vedea Delle Cave și Corrado c. Italiei, nr. 14626/03, §§ 26-31, 5 iunie 2007; Cocchiarella citată anterior, §§ 69-98) și că indemnizația „Pinto" nu a fost plătită în șase luni de la momentul în care decizia curții de apel „Pinto" a devenit executorie (Cocchiarella citată anterior, § 89). Prin urmare, cel interesat se mai poate pretinde „victimă", în sensul art. 34 din Convenție. 4. Concluzie

Curtea constată că cererile nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate înscris la art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, le declară admisibile. B. Pe fond

Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridicau probleme similare celor din prezenta speță și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Frydlender c. Franței, [MC], nr. 30979/96, CEDO 2000-VII).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în speță. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurilor litigioase este excesivă și nu răspunde exigenței „termenului rezonabil". Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței Delle Cave și Corrado (nr. 14626/03, §§ 43-46, CEDO 2007-VI) și Simaldone c. Italiei (nr. 22644/03, §§ 71-72, CEDO 2009-... (extrase)), insuficiența indemnizației „Pinto" nu pune în discuție efectivitatea acestei căi de recurs. Prin urmare, este cazul să se declare acest capăt de cerere inadmisibil pentru lipsă vădită de fundament în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanții se plâng, de asemenea, de încălcarea art. 14, 17 și 34 din Convenție, pe motiv că ar fi fost victimele unei discriminări bazate pe avere, având în vedere cheltuielile suportate pentru a intenta procedurile „Pinto".

Curtea consideră că este cazul să examineze aceste capete de cerere din perspectiva dreptului la un tribunal în temeiul art. 6 din Convenție. Aceasta observă că, deși un individ poate fi admis, conform legii italiene, la beneficiul asistenței judiciare gratuite în materie civilă, reclamanții nu au cerut asistență judiciară. Mai relevă, în plus, că au putut sesiza instanțele competente în temeiul Legii „Pinto" și că curțile de apel au admis în parte cererile lor. Nu se poate vorbi, prin urmare, de piedici în exercitarea dreptului la un tribunal atunci când o parte, reprezentată de un avocat, sesizează liber instanța competentă și prezintă în fața acesteia argumentele sale. Nicio aparență de încălcare neputând fi detectată, Curtea declară capătul de cerere privind cheltuielile de procedură inadmisibil deoarece vădit nefondat, în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție (Nicoletti c. Italiei (dec.), nr. 31332/96, 10 aprilie 1997).

Reclamanții se plâng, în cele din urmă, sub aspectul art. 6 din Convenție, de lipsa de echitate a procedurilor „Pinto". Instanțele „Pinto" nu ar fi imparțiale pe motiv că judecători exercită un control asupra conducerii altor colegi și că Curtea de Conturi este obligată să inițieze o procedură de responsabilitate împotriva acestora din urmă, în cazul în care durata unei proceduri interne le-ar fi imputabilă.

Curtea reamintește că imparțialitatea unui judecător trebuie apreciată conform unei abordări subiective, încercând să se determine convingerea personală a unui anumit judecător în acea anumită ocazie, și, de asemenea, conform unei abordări obiective care duce la a se asigura că oferea garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă. În ceea ce o privește pe prima, imparțialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la proba contrară. Or, niciun element al dosarului nu permite să se creadă că instanțele „Pinto" aveau prejudecăți. În ceea ce o privește pe cea de-a doua, aceasta duce la a se întreba dacă, independent de comportamentul judecătorului, anumite fapte verificabile autorizează suspectarea imparțialității acestuia din urmă.

În speță, teama unei lipse de imparțialitate ținea de faptul că curțile de apel ar fi putut respinge cererile reclamanților în numele unui „spirit de corp" care i-ar fi determinat pe judecătorii „Pinto" să respingă sistematic cererile de satisfacție echitabilă pentru a apăra comportamentul altor judecători. Or, pe de o parte, Curtea constată că curțile de apel „Pinto" au admis în parte cererile reclamanților. Pe de altă parte, alegațiile reclamanților sunt vagi și nesusținute. Curtea respinge deci aceste capete de cerere deoarece, în ansamblu, sunt vădit nefondate, în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție (Padovani c. Italiei, hotărâre din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, §§ 25-28).

Reclamanții solicită, respectiv, 13.000 EUR (nr. 6604/03) și 253.000 EUR (nr. 16769/03) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul consideră că primul reclamant nu a suferit niciun prejudiciu din cauza duratei procedurii naționale și că al doilea a fost despăgubit în mod adecvat și suficient.

Având în vedere soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella (citată anterior, §§ 139-142 și 146) și statuând în echitate, Curtea acordă reclamanților suma indicată în tabelul de mai jos, comparată cu sumele pe care le-ar fi acordat în absența căilor de recurs interne, având în vedere obiectul fiecăruia dintre litigii. Nr. cerere Suma pe care Curtea ar fi acordat-o în absența căilor de recurs interne Procentajul acordat de instanța „Pinto" Suma acordată pentru daune morale 1. 6604/03 10.000 EUR 0% 4.500 EUR 2. 16769/03 7.800 EUR 38% 510 EUR precum și 1.800 EUR (întârziere plată indemnizație „Pinto") B. Cheltuieli de judecată

Cu note de onorarii ca dovezi, reclamanții solicită, respectiv, 7.818,31 EUR (nr. 6604/03) și 7.250,21 EUR (nr. 16769/03) cu titlu de cheltuieli de judecată referitoare la procedura „Pinto" și cele angajate în fața Curții. În cererea nr. 6604/03, partea reclamantă cere, de asemenea, 1.991,91 EUR, corespunzând sumei pe care ar fi plătit-o ministerului pârât în urma condamnării la cheltuieli de judecată în fața instanțelor „Pinto".

Guvernul nu s-a pronunțat asupra acestui punct.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, acordarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 41 presupune stabilirea realității, necesității și caracterului rezonabil al ratei lor (Can și alții c. Turciei, nr. 29189/02, § 22, 24 ianuarie 2008). În plus, cheltuielile de justiție nu sunt recuperabile decât în măsura în care se referă la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italiei (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002; Sahin c. Germaniei [MC], nr. 30943/96, § 105, CEDO 2003-VIII).

În speță și având în vedere documentele de care dispune și criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde 1.500 EUR fiecărui reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată. În plus, în ceea ce privește cererea nr. 6604/03, reiese din dosar că curtea de apel „Pinto", în urma respingerii recursului reclamantului, l-a condamnat pe acesta din urmă la plata a 1.084,56 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată. Aceasta consideră, prin urmare, rezonabil să acorde 1.000 EUR suplimentari părții reclamante în această cauză. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat să modeleze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Decide să conexeze cererile și să le examineze împreună într-o singură hotărâre; 2. Declară cererile admisibile în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe durata excesivă a procedurilor (art. 6 § 1 din Convenție) și inadmisibile pentru surplus; 3. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. cererea nr. 6604/03: 4.500 EUR (patru mii cinci sute euro) pentru daune morale, plus orice impozit ce ar putea fi datorat, și 2.500 EUR (două mii cinci sute euro) pentru cheltuieli de judecată, plus orice impozit ce ar putea fi datorat de reclamant; ii. cererea nr. 16769/03: 2.310 EUR (două mii trei sute zece euro) pentru daune morale, plus orice impozit ce ar putea fi datorat, și 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru cheltuieli de judecată, plus orice impozit ce ar putea fi datorat de reclamant; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 9 noiembrie 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președintă ANEXĂ Nr. cerere și data introducerii Detalii reclamant(ți) Procedura principală și procedura „Pinto" aferentă 1. nr. 6604/03 introdusă la 8 decembrie 1999 Luigi TANGREDI resortisant italian, născut în 1959, având reședința în Benevento Procedura principală Obiect: opoziție la un ordin de plată. Prima instanță: tribunalul din Avellino (RG nr. 4055/95), de la 18 ianuarie 1995 la 12 februarie 2003 (ultima informație furnizată de reclamantă). Procedura „Pinto" Curtea de apel din Roma, recurs introdus la 6 septembrie 2001, suma cerută 14.000.000 lire [7.230,40 euro (EUR)] cu titlu de daune morale. Decizia din 13 decembrie 2001, depusă la 23 ianuarie 2002: constatarea depășirii unui termen rezonabil; nicio indemnizație având în vedere miza litigiului. Curtea de Casație: Decizie: din 30 septembrie 2002, depusă la 3 ianuarie 2003; respingerea recursului. Data comunicării Curții a rezultatului procedurii naționale: 12 februarie 2003. 2. nr. 16769/03 introdusă la 16 februarie 2001 Pellegrino IULIANO resortisant italian, născut în 1960, având reședința în Ceppaloni (Benevento) Procedura principală Obiect: opoziție la declararea falimentului Prima instanță: tribunalul din Benevento (RG nr. 772/93), de la 11 octombrie 1993 la 25 noiembrie 1999. Procedura „Pinto" Autoritate sesizată: curtea de apel din Roma, recurs introdus la 18 octombrie 2001, suma cerută 500.000.000 lire [258.228,45 euro (EUR)] cu titlu de daune morale. Decizie: 3 iunie 2002, depusă la 29 iulie 2002; constatarea depășirii unui termen rezonabil; 3.000 EUR pentru daune morale și 1.700 EUR pentru cheltuieli de judecată. Data comunicării Curții a rezultatului procedurii naționale: 24 aprilie 2003. Data plății indemnizației „Pinto": neplătită încă la 20 septembrie 2004 (ultima informație furnizată de partea reclamantă).

A l'origine de l'affaire se trouvent deux requêtes (n os 6604/03 et 16769/03) dirigées contre la République italienne et dont et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Luigi Tangredi et Pellegrino Iuliano (« les requérants »), ont saisi la Cour les 8 décembre 1999 et 16 février 2001 respectivement en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es A. Nardone et T. Verrilli, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son ancien agent, M. I.M. Braguglia et son coagent, M. N. Lettieri.

Les 30 août 2006 (n o 6604/03) et 27 novembre 2006 (n o 16769/03), la Cour a décidé de communiquer les requêtes au Gouvernement. Comme le permettait le paragraphe 3 de l'article 29 de la Convention, en vigueur à l'époque, elle avait en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond des requêtes. EN FAIT

Les faits essentiels des requêtes ressortent des informations contenues dans le tableau en annexe au présent arrêt. II.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

L'article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Sur la recevabilité 1. Non-épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes. Il affirme que la Cour aurait suspendu l'examen des requêtes à la suite de la décision des requérants de se prévaloir du remède introduit par la loi « Pinto », entrée en vigueur entre-temps, créant ainsi une disparité de traitement par rapport à d'autres requêtes introduites avant l'adoption de ladite loi et rejetées par la Cour pour non-épuisement des voies de recours internes, au motif que les requérants n'avaient pas usé du recours « Pinto » ( inter alia , Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001 ‑ IX).

La Cour observe que, contrairement à l'affaire Brusco , où le requérant avait indiqué qu'il ne souhaitait pas se prévaloir du remède offert par la loi « Pinto » et avait invité la Cour à enregistrer sa requête, les requérants, en l'espèce, ont communiqué à la Cour leur intention d'introduire le recours « Pinto », ce qu'ils ont fait ensuite, sans renoncer à leurs requêtes. Les voies de recours internes ayant été épuisées (voir Di Sante c. Italie (déc.), n o 56079/00, 24 juin 2004), la Cour estime qu'il y a lieu de rejeter l'exception (voir, mutatis mutandis , Luigi Serino c. Italie , n o 679/03, §§ 15-16, 19 février 2008). 2. Tardiveté des requêtes

Le Gouvernement soulève une exception de tardiveté, dans la mesure où les requérants auraient demandé à la Cour de reprendre l'examen de leurs requêtes plus d'un an après la clôture des procédures « Pinto » y relatives. Cela entraînerait la violation d'un principe général qui imposerait à un requérant de fournir des renseignements sur sa requête dans un délai d'un an à compter de la suspension.

Indépendamment de toute autre considération, la Cour constate qu'il ressort des dossiers des requêtes que les requérants n'ont jamais interrompu leur correspondance avec elle pour des périodes pouvant démontrer un manque d'intérêt dans le maintien de leurs requêtes et qu'ils ont notamment informé la Cour du résultat des procédures « Pinto », respectivement, les 31 mars 2003 (n o 6604/03) et 24 avril 2003 (n o 16769/03). Par conséquent, elle estime qu'il y a lieu de rejeter l'exception. 3. Qualité de « victime » dans la requête n o 16769/03

Le Gouvernement soutient que le requérant, Pellegrino Iuliano, ne peut plus se prétendre « victime » de la violation de l'article 6 § 1 car il a obtenu de la cour d'appel « Pinto » un constat de violation et un redressement approprié et suffisant, compte tenu notamment de l'enjeu du litige.

La Cour, après avoir examiné l'ensemble des faits des causes et les arguments des parties, considère que le redressement s'est révélé insuffisant (voir Delle Cave et Corrado c. Italie , n o 14626/03, §§ 26-31, 5 juin 2007 ; Cocchiarella précité , §§ 69-98) et que l'indemnisation « Pinto » n'a pas été versée dans les six mois à partir du moment où la décision de la cour d'appel « Pinto » devint exécutoire ( Cocchiarella précité, § 89). Partant, l'interessé peut toujours se prétendre « victime », au sens de l'article 34 de la Convention. 4. Conclusion

La Cour constate que les requêtes ne se heurtent à aucun autre des motifs d'irrecevabilité inscrits à l'article 35 § 3 de la Convention. Aussi, les déclare-t-elle recevables. B. Sur le fond

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle des cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender c. France , [GC], n o 30979/96, CEDH 2000-VII).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente en l'occurrence. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la durée des procédures litigieuses est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. III.

La Cour rappelle que, selon la jurisprudence Delle Cave et Corrado (n o 14626/03, §§ 43-46, CEDH 2007 ‑ VI) et Simaldone c. Italie (n o 22644/03, §§ 71-72, CEDH 2009 ‑ ... (extraits)) l'insuffisance de l'indemnisation « Pinto » ne remet pas en cause l'effectivité de cette voie de recours. Partant, il y a lieu de déclarer ce grief irrecevable pour défaut manifeste de fondement au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Les requérants se plaignent également de la violation des articles 14, 17 et 34 de la Convention, au motif qu'ils auraient été victimes d'une discrimination fondée sur la fortune, compte tenu des frais encourus pour intenter les procédures « Pinto ».

La Cour estime qu'il y a lieu d'examiner ces griefs sous l'angle du droit à un tribunal au regard de l'article 6 de la Convention. Elle observe que bien qu'un individu puisse être admis, d'après la loi italienne, au bénéfice de l'assistance judiciaire gratuite en matière civile, les requérants n'ont pas demandé l'aide judiciaire. Elle relève, en outre, qu'ils ont pu saisir les juridictions compétentes aux termes de la loi « Pinto » et que les cours d'appel ont fait en partie droit à leur demandes. On ne saurait, partant, parler d'entraves à l'exercice du droit à un tribunal lorsqu'une partie, représentée par un avocat, saisit librement la juridiction compétente et présente devant elle ses arguments. Aucune apparence de violation ne pouvant être décelée, la Cour déclare le grief portant sur les frais de procédure irrecevable car manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention ( Nicoletti c. Italie (déc.), n o 31332/96, 10 avril 1997).

Les requérants se plaignent enfin, sous l'angle de l'article 6 de la Convention, du manque d'équité des procédures « Pinto ». Les juridictions « Pinto » ne seraient pas impartiales au motif que des juges exercent un contrôle sur la conduite d'autres collègues et que la Cour des comptes est tenue d'entamer une procédure en responsabilité à l'encontre de ces derniers, au cas où la longueur d'une procédure interne leur serait imputable.

La Cour rappelle que l'impartialité d'un juge doit s'apprécier selon une démarche subjective, essayant de déterminer la conviction personnelle de tel juge en telle occasion, et aussi selon une démarche objective amenant à s'assurer qu'il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime. Quant à la première, l'impartialité personnelle d'un magistrat se présume jusqu'à la preuve du contraire. Or, aucun élément du dossier ne donne à penser que les juridictions « Pinto » avaient des préjugés. Quant à la seconde, elle conduit à se demander si, indépendamment de la conduite du juge, certains faits vérifiables autorisent à suspecter l'impartialité de ce dernier.

En l'espèce, la crainte d'un défaut d'impartialité tenait au fait que les cours d'appel auraient pu débouter les requérants au nom d'un « esprit de corps » qui amènerait les juges « Pinto » à rejeter systématiquement les demandes de satisfaction équitable pour défendre la conduite d'autres juges. Or, d'une part la Cour constate que les cours d'appel « Pinto » ont fait en partie droit aux demandes des requérants. D'autre part, les allégations des requérants sont vagues et non étayées. La Cour rejette donc ces griefs car globalement manifestement mal fondés, au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention ( Padovani c. Italie , arrêt du 26 février 1993, série A no 257 ‑ B, §§ 25-28). IV.

Les requérants réclament respectivement 13 000 EUR (n o 6604/03) et 253 000 EUR (n o 16769/03) au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi.

Le Gouvernement considère que le premier requérant n'a subi aucun dommage du fait de la longueur de la procédure nationale et que le second été indemnisé de manière appropriée et suffisante.

Compte tenu de la solution adoptée dans l'arrêt Cocchiarella (précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, la Cour alloue aux requérants la somme indiquée dans le tableau ci-dessous, comparée aux montants qu'elle aurait octroyés en l'absence de voies de recours internes, au vu de l'objet de chacun des litiges. N o requête Somme que la Cour aurait accordé en l'absence de voies de recours internes Pourcentage alloué par la juridiction « Pinto » Somme accordée pour dommage moral 1. 6604/03 10 000 EUR 0 % 4 500 EUR 2. 16769/03 7 800 EUR 38 % 510 EUR ainsi que 1 800 EUR (retard paiement indemnisation « Pinto ») B. Frais et dépens

Notes d'honoraires à l'appui, les requérants demandent respectivement 7 818,31 EUR (n o 6604/03) et 7 250,21 EUR (n o 16769/03) au titre des frais et dépens relatifs à la procédure « Pinto » et de ceux engagés devant la Cour. Dans la requête n o 6604/03, la partie requérante demande également 1991,91 EUR, correspondant à la somme qu'elle aurait payée au ministère défendeur suite à la condamnation aux frais et dépens devant les juridictions « Pinto ».

Le Gouvernement ne s'est pas prononcé sur ce point.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, l'allocation des frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Can et autres c. Turquie , n o 29189/02, § 22, 24 janvier 2008). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple, Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002 ; Sahin c. Allemagne [GC], n o 30943/96, § 105, CEDH 2003 ‑ VIII).

En l'espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d'allouer 1 500 EUR à chaque requérant au titre des frais et dépens. En outre, pour ce qui est de la requête n o 6604/03, il ressort du dossier que la cour d'appel « Pinto », suite au rejet du recours du requérant, a condamné ce dernier à payer 1084,56 EUR à titre de frais et dépens. Elle estime partant raisonnable d'accorder 1 000 EUR supplémentaires à la partie requérante dans cette affaire. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre les requêtes et de les examiner conjointement dans un seul arrêt ; 2. Déclare les requêtes recevables quant aux griefs tirés de la durée excessive des procédures (article 6 § 1 de la Convention) et irrecevables pour le surplus ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l'État défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. requête n o 6604/03 : 4 500 EUR (quatre mille cinq cents euros) pour dommage moral, plus tout impôt pouvant être dû, et 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout impôt pouvant être dû par le requérant ; ii . requête n o 16769/03 : 2 310 EUR (deux mille trois cent dix euros) pour dommage moral, plus tout impôt pouvant être dû, et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout impôt pouvant être dû par le requérant ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants sont à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Françoise Tulkens Greffier Présidente ANNEXE N o de requête et date d'introduction Détails requérant(s) Procédure principale et procédure « Pinto » y relative 1. n o 6604/03 introduite le 8 décembre 1999 Luigi TANGREDI ressortissant italien, né en 1959, résidant à Bénévent Procédure principale Objet : opposition à un ordre de paiement. Première instance : tribunal d'Avellino (RG n o 4055/95), du 18 janvier 1995 au 12 février 2003 (dernière information fournie par la requérante). Procédure « Pinto » Cour d'appel de Rome, recours introduit le 6 septembre 2001, somme demandée 14 000 000 lires [7 230,40 euros (EUR)] à titre de dommage moral. Décision du 13 décembre 2001, déposée le 23 janvier 2002 : constat du dépassement d'une durée raisonnable ; aucune indemnisation compte tenu de l'enjeu du litige. Cour de cassation : Décision : du 30 septembre 2002, déposée le 3 janvier 2003 ; rejet du pourvoi. Date communication à la Cour du résultat de la procédure nationale : 12 février 2003. 2. n o 16769/03 introduite le 16 février 2001 Pellegrino IULIANO ressortissant italien, né en 1960, résidant à Ceppaloni (Bénévent) Procédure principale Objet : opposition à la déclaration de faillite Première instance : tribunal de Bénévent (RG n o 772/93), du 11 octobre 1993 au 25 novembre 1999. Procédure « Pinto » Autorité saisie : cour d'appel de Rome, recours introduit le 18 octobre 2001, somme demandée 500 000 000 lires [258 228,45 euros (EUR)] à titre de dommage moral. Décision : 3 juin 2002, déposée le 29 juillet 2002 ; constat du dépassement d'une durée raisonnable ; 3 000 EUR pour dommage moral et 1 700 EUR pour frais et dépens. Date communication à la Cour du résultat de la procédure nationale : 24 avril 2003. Date paiement indemnisation « Pinto » : non encore payée au 20 septembre 2004 (dernière information fournie par la partie requérante).