SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL TANGREDI c. ITALIA Cerere n 3277/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2007 DEFINITIVF 11/03/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Tangredi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din F. Tulkens, președintă, dnii I. Cabral Barreto, R. Türmen, V. Zagrebelsky, dnii mei A. Mularoni, D. Jočienė, dnii D. Popović, judecători, dl Ugrekhelidze, judecător supleant, și dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2007, Rend Hotărârea pe care o prezentați, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 32747/02) îndreptat împotriva Republicii Italiene și al cărui resortisant al acestui stat, dl Luigi Tangredi ( La 24 mai 2004, Curtea a decis să comunice cererea guvernului.
În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și temeiniciei cauzei. Procedura principală la 18 noiembrie 1994, reclamantul a fost desemnat de către societatea domnului judecător de la Avellino pentru a obține înlocuirea unei mărfuri defectuoase (RG nr. 4004/95). Din cele treisprezece audieri stabilite între 9 mai 1995 și 9 octombrie 2000, una a fost trimisă înapoi la cererea părților. Printr-o hotărâre din 16 octombrie 2000, al cărei text a fost depus la gref în aceeași zi, judecătorul de pace, devenit competent între timp, a respins cererea societății domnului Procedura 6 alin. (1) din Convenție (durata excesivă a procedurii) și în special 6 713,93 EUR (EUR) ca daune morale.
Prin decizia din 27 decembrie 2001, al cărei text a fost depus la grefă la 18 ianuarie 2002, Curtea de Apel a constatat depășirea unei perioade rezonabile și a acordat 1 032,91 EUR în echitate ca despăgubire pentru prejudiciul moral, precum și 1 807,59 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, din care 1 032,91 EUR pentru procedura în fața Curții de la Strasbourg. Notificat la Ministerul Justiției la 6 martie 2002, această decizie a dobândit autoritatea de lucru judecat la 5 mai 2002. 10. Sumele acordate în vederea executării deciziei Pinto au fost plătite la data de 12 II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 11. Dreptul și practica internă relevantă figurează în Hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, § 23-31, CEDO 2006-...).
ÎN DREPTUL LA VIOLAȚII ALE ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) ȘI (13) DIN CONVENȚIA 12. Reclamantul se plânge de durata procedurii civile. Pinto, consideră că suma acordată de Curtea de Apel ca daune morale nu este suficientă pentru a remedia prejudiciul cauzat de încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În plus, acesta afirmă că procedura Art. 6 alin. (1) și 13 din Convenție sunt astfel formulate Art. 6 alin. (1) Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
Cu privire la admisibilitatea Neobosită a căilor de atac interne 15. Guvernul ridică o excepție de neobosire a căilor de atac interne, susținând că reclamantul nu s-a ocupat de casare și că a omis să inițieze o procedură de executare. 16. Curtea amintește că a respins excepții similare în cauza Delle Cave și Corrado c. Italia 14626/03, §§ 17-24, 5 iunie 2007). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluziile sale anterioare și, prin urmare, respinge excepția guvernului. Calitatea de victimă 17. Pentru a afla dacă un reclamant poate pretinde că este o victimă. În sensul articolului 34 din convenție, trebuie să se analizeze dacă autoritățile naționale au recunoscut și au reparat în mod corespunzător și suficient încălcarea în litigiu (a se vedea, printre altele, Delle Cave și Corrado c. Italia, citată anterior, §§ Cocchiarella c. Italia, citată anterior, §§ 69-98).
Curtea, după examinarea tuturor faptelor cauzei și a argumentelor părților, consideră că redresarea s-a dovedit insuficientă și că reclamantul poate oricând să își asume răspunderea în temeiul articolului 34 din convenție. Curtea constată că aceste obiecțiuni nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Pe fond 20. Curtea amintește că a examinat obiecțiuni identice cu cele prezentate de reclamant și că a concluzionat, pe de o parte, încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție, dar, pe de altă parte, neviolarea articolului 13 (a se vedea Delle Cave și Corrado c. Italia, citată anterior, §§ 35-39 și § 46 21. În ceea ce privește durata procedurii, Curtea consideră că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 18 noiembrie 1994, odată cu atribuirea reclamantului de către societatea domnului în fața judecătorului de judecată de la Avellino, până la 16 octombrie 2000, data depunerii la grefa judecătorului de pace, între timp devenit competent și, prin urmare, a durat mai mult de cinci ani și zece luni pentru un grad de jurisdicție.
22. După examinarea faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în cazul de față, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (23). Pe de altă parte, reclamantul a dispus de o cale de atac eficientă pentru a expune încălcările Convenției pe care o susținea (Delle Cave și Corrado c. Italia), citată anterior. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a art. 13 din Convenție. Reclamantul se plânge, de asemenea, de încălcarea articolelor 14, 17 și 34 din convenție, pe motiv că ar fi fost victima unei discriminări bazate pe bogăție, având în vedere costurile avansate pentru a iniția procedura, precum și riscul de a fi condamnat la plata cheltuielilor de procedură în caz de respingere a acțiunii sale.
25. Curtea consideră că este necesar să se examineze aceste obiecțiuni din punctul de vedere al dreptului de acces la o instanță în temeiul articolului 6 din convenție și constată că, deși un individ poate fi admis, potrivit legii italiene, în beneficiul asistenței judiciare gratuite în materie civilă, reclamantul nu a solicitat asistență judiciară. În plus, Curtea de Apel arată că a putut sesiza instanțele competente în temeiul legii precum și că Curtea de Apel a acceptat cererea sa, i-a acordat o sumă cu titlu de cheltuieli de procedură. Or, nu se pot vorbi de obstacole în calea accesului la o instanță atunci când o parte reprezentată de un avocat sesizează în mod liber instanța competentă și prezintă în fața acesteia argumentele sale.
Prin urmare, nu se poate constata nicio încălcare, Curtea declară inadmisibile aceste obiecțiuni, deoarece în mod evident greșit întemeiate ( Nicoletti c. Italia (dec.), nr 31332/96, 10 aprilie 1997). 26. Reclamantul se plânge în sfârșit de lipsa de echitate a procedurii Nu ar reprezenta un tribunal imparțial pe motiv că judecătorii exercită un control asupra conduitei altor colegi și că Curtea de Conturi este obligată să inițieze o procedură în răspundere împotriva acestora din urmă, în cazul în care durata unei proceduri interne le este atribuită.
27. Curtea constată în primul rând că Curtea de Apel de la Roma a admis cererea reclamantului și că acesta nu s-a ocupat de casarea împotriva deciziei □ Pinto În plus, Comisia reamintește că imparțialitatea unui judecător trebuie apreciată printr-o abordare subiectivă, încercând să determine convingerea personală a unui astfel de judecător în această ocazie și, de asemenea, printr-o abordare obiectivă care să asigure faptul că acesta oferă suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință. În primul rând, imparțialitatea personală a unui magistrat se presupune până la proba contrarie. Or, nici un element din dosar nu sugerează că instanța de apel Pinto În al doilea rând, ea conduce la întrebarea dacă, indiferent de conduita judecătorului, anumite fapte verificabile permit să se suspecteze imparțialitatea acestuia din urmă.
În acest caz, teama de o lipsă de imparțialitate depindea de faptul că instanța de apel ar fi putut deturna pe reclamant în numele unui spirit de corp Curtea respinge sistematic cererile de satisfacție echitabilă pentru a apăra conduita altor judecători. Având în vedere acuzațiile vagi și neîntemeiate ale reclamantului, Curtea respinge acest aspect deoarece în general, în mod vădit nefondat (Padovani c. Italia, Hotărârea din 26 februarie 1993, seria A n 257 B, § 25-28). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 28. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
032,91 EUR acordate de Curtea de Apel Pinto 30. Guvernul se bazează pe înțelepciunea Curții. 31. Curtea consideră că ar fi putut acorda reclamantului, în absența unor căi de atac interne și ținând cont de provocarea litigiului, suma de 4 000 EUR. Faptul că Curtea de Apel din Roma i-a acordat reclamantului 25,8 Prin urmare, având în vedere caracteristicile căii de atac, Pinto, și faptul că aceasta a ajuns totuși la o constatare de încălcare, Curtea, ținând seama de soluția adoptată în Hotărârea Cocchiarella c. Italia (citată la punctul 139-142 și 146) și hotărând în echitate, alocă reclamantului 800 EUR, precum și 1 100 EUR, EUR pentru frustrarea suplimentară ca urmare a întârzierii în plata sumei de 1 032,91 EUR, intervenită numai la 12 iunie 2003, adică la mai mult de 17 luni după depunerea la grefă a deciziei Curții de Apel.
Reclamantul solicită rambursarea sumei de 198,32 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată legate de procedura de judecată și se supune înțelepciunii Curții pentru cele care îi sunt efectuate în fața sa. 33. Guvernul se bazează pe înțelepciunea Curții. 34. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În plus, cheltuielile de judecată nu pot fi recuperate decât în măsura în care se referă la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], n 33202/96, § 27, 28 mai 2002 Sahin c. Germania [GC], 30943/96, § 105, CEDO 2003 VIII.
În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată în fața Curții de Apel de la Roma, Curtea consideră rezonabilă suma alocată de către instanța internă, având în vedere durata și complexitatea procedurii, Pinto. Prin urmare, respinge cererea. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile suportate în fața acesteia, Curtea constată că nu există dovezi în această privință și decide să nu acorde nimic. Interese moratoriu 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PE CES MOTIVE, CURȚII, LA UNANIMITATE, Se precizează cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile întemeiate pe durata excesivă a procedurii și pe eficacitatea remeditării că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că nu a existat nicio încălcare a articolului 13 din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 1 900 EUR (o mie nouă sute) EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe sumele respective decât de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză, apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2007, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle F. Tulkens Grefier Președinte
AFFAIRE TANGREDI c. ITALIE ( Requête n o 32747/02) ARRÊT STRASBOURG 11 décembre 2007 DÉFINITIF 11/03/2008 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Tangredi c. Italie, La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : M me F. Tulkens, présidente, MM. I. Cabral Barreto, R. Türmen, V. Zagrebelsky, M mes A. Mularoni, D. Jočienė, MM. D. Popović, juges, M. Ugrekhelidze, juge suppléant, et de M me S. Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2007, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 32747/02) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Luigi Tangredi (« le requérant »), a saisi la Cour le 25 octobre 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant est représenté par M es A. Nardone et T. Verrilli, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, son coagent, M. F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.
3.Le 24 mai 2004, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.
4. Le requérant est né en 1959 et réside à Montesarchio (Bénévent). A. La procédure principale
5.Le 18 novembre 1994, le requérant fut assigné par la société M. devant le juge d'instance d'Avellino afin d'obtenir le remplacement d'une marchandise défectueuse (RG n o 4004/95).
6.Des treize audiences fixées entre le 9 mai 1995 et le 9 octobre 2000, une fut renvoyée à la demande des parties.
7.Par un jugement du 16 octobre 2000, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le juge de paix, entre-temps devenu compétent, rejeta la demande de la société M. B. La procédure « Pinto »
8.En 2001, le requérant saisit la cour d'appel de Rome au sens de la loi « Pinto » et demanda la constatation d'une violation de l'article 6 § 1 de la Convention (durée excessive de la procédure) et notamment 6 713,93 euros (EUR) à titre de dommage moral.
9.Par une décision du 27 décembre 2001, dont le texte fut déposé au greffe le 18 janvier 2002, la cour d'appel constata le dépassement d'une durée raisonnable et accorda 1 032,91 EUR en équité comme réparation du dommage moral ainsi que 1 807,59 EUR pour frais et dépens, dont 1 032,91 EUR pour la procédure devant la Cour de Strasbourg. Notifiée au ministère de la Justice le 6 mars 2002, cette décision acquit l'autorité de la chose jugée le 5 mai 2002.
10.Les sommes accordées en exécution de la décision « Pinto » furent payées le 12 juin 2003, à la suite d'une saisie. II.
11. Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l'arrêt Cocchiarella c. Italie ([GC], n o 64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006-...). EN DROIT I.
12. Le requérant se plaint de la durée de la procédure civile. Après avoir tenté la procédure « Pinto », il considère que le montant accordé par la cour d'appel à titre de dommage moral n'est pas suffisant pour réparer le dommage causé par la violation de l'article 6 § 1 de la Convention. En outre, il affirme que la procédure « Pinto » n'est pas un remède effectif, comme l'exige l'article 13 de la Convention.
13.Le Gouvernement s'oppose à ces thèses.
14.Les articles 6 § 1 et 13 de la Convention sont ainsi libellé : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. » A. Sur la recevabilité 1. Non-épuisement des voies de recours internes
15.Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes en affirmant que le requérant ne s'est pas pourvu en cassation et qu'il a omis d'entamer une procédure d'exécution.
16.La Cour rappelle qu'elle a rejeté des exceptions semblables dans l'affaire Delle Cave et Corrado c. Italie (n o 14626/03, §§ 17-24, 5 juin 2007). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à ses précédentes conclusions et rejette donc l'exception du Gouvernement. 2. Qualité de « victime »
17.Afin de savoir si un requérant peut se prétendre « victime » au sens de l'article 34 de la Convention, il y a lieu d'examiner si les autorités nationales ont reconnu puis réparé de manière appropriée et suffisante la violation litigieuse (voir, entre autres, Delle Cave et Corrado c. Italie , précité, §§ 25 ‑ 31 ; Cocchiarella c. Italie, précité, §§ 69-98).
18.La Cour, après avoir examiné l'ensemble des faits de la cause et les arguments des parties, considère que le redressement s'est révélé insuffisant et que le requérant peut toujours se prétendre « victime » au sens de l'article 34 de la Convention. 3. Conclusion
19.La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond
20.La Cour rappelle avoir examiné des griefs identiques à ceux présentés par le requérant et avoir conclu, d'une part, à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention mais, d'autre part, à la non-violation de l'article 13 (voir Delle Cave et Corrado c. Italie , précité, §§ 35-39 et §§ 43 ‑ 46).
21.Quant à la durée de la procédure, la Cour estime que la période à considérer a commencé le 18 novembre 1994, avec l'assignation du requérant par la société M. devant le juge d'instance d'Avellino, pour s'achever le 16 octobre 2000, date du dépôt au greffe du juge de paix, entre ‑ temps devenu compétent. Elle a donc duré plus de cinq ans et dix mois pour un degré de juridiction.
22.Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
23.Par contre, le requérant a disposé d'un recours effectif pour exposer les violations de la Convention qu'il alléguait ( Delle Cave et Corrado c. Italie , précité). Par conséquent, il n'y a pas eu violation de l'article 13 de la Convention. II.
24. Le requérant se plaint également de la violation des articles 14, 17 et 34 de la Convention, au motif qu'il aurait été victime d'une discrimination fondée sur la richesse, compte tenu des frais avancés pour intenter la procédure « Pinto » ainsi que du risque d'être condamné à payer les frais de procédure en cas de rejet de son recours.
25.La Cour estime qu'il y a lieu d'examiner ces griefs sous l'angle du droit d'accès à un tribunal au regard de l'article 6 de la Convention. Elle observe que bien qu'un individu puisse être admis, d'après la loi italienne, au bénéfice de l'assistance judiciaire gratuite en matière civile, le requérant n'a pas demandé l'aide judiciaire. Elle relève, en outre, qu'il a pu saisir les juridictions compétentes aux termes de la loi « Pinto » et que la cour d'appel a fait droit à sa demande, lui accordant une somme au titre des frais de procédure. Or, on ne saurait pas parler d'entraves à l'accès à un tribunal lorsqu'une partie, représentée par un avocat, saisit librement la juridiction compétente et présente devant elle ses arguments. Partant, aucune apparence de violation ne pouvant être décelée, la Cour déclare ces griefs irrecevables car manifestement mal fondés ( Nicoletti c. Italie (déc.), n o 31332/96, 10 avril 1997).
26.Le requérant se plaint enfin du manque d'équité de la procédure « Pinto » sous l'angle de l'article 6 de la Convention. Les cours d'appels « Pinto » ne représenteraient pas un tribunal impartial au motif que des juges exercent un contrôle sur la conduite d'autres collègues et que la Cour des comptes est tenue d'entamer une procédure en responsabilité à l'encontre de ces derniers, au cas où la longueur d'une procédure interne leur serait imputable.
27.La Cour constate d'abord que la cour d'appel de Rome a fait droit à la demande du requérant et que celui-ci ne s'est pas pourvu en cassation contre la décision « Pinto ». De surcroît, elle rappelle que l'impartialité d'un juge doit s'apprécier selon une démarche subjective, essayant de déterminer la conviction personnelle de tel juge en telle occasion, et aussi selon une démarche objective amenant à s'assurer qu'il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime. Quant à la première, l'impartialité personnelle d'un magistrat se présume jusqu'à la preuve du contraire. Or, aucun élément du dossier ne donne à penser que la cour d'appel « Pinto » avait des préjugés. Quant à la seconde, elle conduit à se demander si, indépendamment de la conduite du juge, certains faits vérifiables autorisent à suspecter l'impartialité de ce dernier. En l'espèce, la crainte d'un défaut d'impartialité tenait au fait que la cour d'appel aurait pu débouter le requérant au nom d'un « esprit de corps » qui amènerait les juges « Pinto » à rejeter systématiquement les demandes de satisfaction équitable pour défendre la conduite d'autres juges. Vu les allégations vagues et non étayées du requérant, la Cour rejette ce grief car globalement manifestement mal fondé ( Padovani c. Italie , arrêt du 26 février 1993, série A n o 257 ‑ B, §§ 25-28). III.
28. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
29.Le requérant réclame à titre de préjudice moral 7 230,40 EUR, moins 1 032,91 EUR accordés par la cour d'appel « Pinto ».
30.Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.
31.La Cour estime qu'elle aurait pu accorder au requérant, en l'absence de voies de recours internes et compte tenu de l'enjeu du litige, la somme de 4 000 EUR. Le fait que la cour d'appel de Rome ait octroyé au requérant 25,8 % de cette somme aboutit à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours « Pinto » et au fait qu'elle soit tout de même parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l'arrêt Cocchiarella c. Italie (précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, alloue au requérant 800 EUR ainsi que 1 100 EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le versement des 1 032,91 EUR, intervenu seulement le 12 juin 2003 , soit plus de dix-sept mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d'appel. B. Frais et dépens
32.Le requérant demande le remboursement de 198,32 EUR pour frais et dépens relatifs à la procédure « Pinto » et s'en remet à la sagesse de la Cour pour ceux encourus devant elle.
33.Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.
34.La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, l'allocation des frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple, Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002 ; Sahin c. Allemagne [GC], n o 30943/96, § 105, CEDH 2003 ‑ VIII). Quant aux frais et dépens devant la cour d'appel de Rome, la Cour estime raisonnable la somme allouée par l'instance interne, compte tenu de la durée et de la complexité de la procédure « Pinto ». Elle rejette donc la demande. Quant aux frais et dépens encourus devant elle, la Cour constate l'absence de justificatifs à cet égard et décide partant de ne rien accorder. C. Intérêts moratoires
35.La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée excessive de la procédure et de l'effectivité du remède « Pinto » et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 1 900 EUR (mille neuf cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente