SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ATZEI c. ITALIA Cerere n 11978/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 martie 2010 DEFINITIVF 16/06/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Atzei c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjuvant de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 februarie 2010, Renunță hotărârea care a fost adoptată la această dată de procedură La originea cauzei (n 11978/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, Mario Atzei (atzei) a sesizat Curtea la 25 martie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( A fost reprezentat de agentul său, dl I.M. Braguglia și co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 29 august 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Reclamantul s-a născut în 1934 și își are reședința în Olbia. Procedura principală la 15 octombrie 1986, reclamantul a atribuit dnii F.C. și C.G. și societatea I. în fața Tribunalului Tempio Pausania pentru a obține plata pentru activitatea sa de mediator în momentul vânzării unui teren (RG nr. 761/86). 1992, patru au fost trimise la cererea părților, una la cererea reclamantului, trei din oficiu. În ședința din 17 decembrie 1992, judecătorul de punere în funcțiune a decretat suspendarea procedurii, societatea I. nefiind interesată să acționeze. La 23 ianuarie 1993, reclamantul a reluat procedura. Din cele șaisprezece ședințe stabilite între 3 iunie 1993 și 13 iunie 2002, cinci au fost trimise la cererea părților sau din cauza absenței acestora și una din cauza faptului că reclamantul și-a schimbat avocatul. printr-o hotărâre depusă la 19 august 2003, Tribunalul a respins cererea reclamantului. La o dată nespecificată în 2004, acesta din urmă sesizează Curtea de Apel din Cagliari (RG 78/04), care l-a decăzut printr-o hotărâre depusă la 10 decembrie 2008. 10. La 24 aprilie 2009, reclamantul se ocupa de casare. 11. Conform informațiilor furnizate de reclamant la 18 iunie 2009, procedura era încă în curs de desfășurare în fața Curții de Casație. La 6 septembrie 2001, reclamantul sesizează Curtea de Apel din Palermo în sensul Legii 500 EUR în mod echitabil ca despăgubire pentru prejudiciul moral și 995 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Această decizie a devenit definitivă până la 7 ianuarie 2004. 14. Sumele acordate în temeiul Deciziei Pinto au fost plătite la 16 septembrie 2003 în temeiul dreptului privind violarea prevăzută la art. 6 alineatul (1) din Convenție 15. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii principale și de insuficiența procedurii de soluționare a litigiilor, care a fost, de asemenea, plătită în întârziere. 16. Guvernul se opune acestei teze. 17. Astfel, art. 6 alineatul (1) din Convenție este formulat. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitatea tardivă a cererii 18. Guvernul exclude întârzierea cererii în măsura în care reclamantul ar fi omis să sesizeze Curtea în termen de șase luni de la decizia internă contestată. 19. Curtea arată că decizia internă definitivă, în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, este decizia Curții de Apel din 23 noiembrie 2002, care a trecut în forță de lucru judecat la 7 ianuarie 2002 2004, fie după data depunerii acestei cereri, și anume 25 martie 2003. Aceasta respinge, prin urmare, excepția. Calitatea de victimă 20. Guvernul susține că reclamantul nu mai poate să se retragă din acuzația de încălcare a articolului 6 alineatul (1) deoarece a obținut de la instanța de apel Pinto o constatare a încălcării și o redresare adecvată și suficientă. 21. El susține că instanța de apel mai întâi Pinto a încheiat cazul în conformitate cu criteriile de despăgubire prevăzute de jurisprudența Curții, care a fost disponibilă la momentul procedurii . El subliniază că ar fi nepotrivit să se aprecieze evaluarea Curții de Apel, efectuată la câteva luni de la intrarea în vigoare a legii. Pe baza criteriilor introduse de Curte în Hotărârea Marii Camere din 29 martie 2006 (ex pluribus Cocchiarella c. Italia [GC], n 64886/01, CEDH 2006 V). Potrivit guvernului, compensațiile care ar rezulta din aplicarea în cazuri din trecut Aceste criterii, concepute pentru epoca actuală, ar fi cel puțin duble și uneori triple față de cele acordate în cererile italiene de durată formulate anterior de Curte. 22. Potrivit guvernului, criteriile stabilite de Marea Cameră ar duce la rezultate iraționale, nedrepte și incompatibile cu spiritul și obiectivele Convenției. Despăgubirile pe care Curtea le acordă în cererile italiene de durată în aplicarea acestor criterii ar fi duble sau triple în raport cu cele acordate anterior în cauze similare altor țări care nu ar dispune nici măcar de un remediu intern împotriva duratei excesive a procedurilor. 23. Guvernul precizează, în sfârșit, că, în conformitate cu legea Pinto Cu toate acestea, Curtea amintește că, pentru a stabili cuantumul despăgubirii care urmează să fie acordată de Curtea de Apel, a respins deja argumentele guvernului în Hotărârile Aragosa c. Italia 20191/03, § 17-24, 18 decembrie 2007) și Simaldone c. Italia 22644/03, §§19-33, CEDH 2009 ... (extrageri)). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluziile sale anterioare și, prin urmare, respinge această excepție. 25. Curtea, după examinarea tuturor faptelor cauzei și a argumentelor părților, consideră că redresarea s-a dovedit insuficientă (a se vedea Delle Cave și Corrado c. Italia, n 14626/03, §§ 26-31, 5 iunie 2007 Cocchiarella c. Italia, citată anterior, 69-98) și că suma mai sus Pinto nu a fost plătită în termen de șase luni de la data la care hotărârea Curții de Apel a devenit executorie (Cocchiarella c. Italia, citată anterior, § 89). Curtea constată că cererea nu se opune niciunui alt motiv de inadmisibilitate, înscriși la art. 35 alineatul (3) din convenție. Prin urmare, o declară admisibilă. Pe fond 27. Curtea constată că procedura, care a început la 15 octombrie 1986, a durat până la 14 noiembrie 2002, data deciziei În plus, suma acordată de instanța judecătorească Pinto a fost plătită la 16 septembrie 2003, adică la mai mult de 11 luni după depunerea la grefa hotărârii Curții de Apel (23 noiembrie 2002). 28. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat o necunoaștere a cerinței de termen rezonabil, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa bine stabilită în acest domeniu (a se vedea în primul rând Cocchiarella c. Italia Curtea consideră că este necesar să se constate și o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, din același motiv. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 30. Curtea constată că, în formularul de cerere, reclamantul solicita o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, precum și rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată ale procedurii în fața Curții. 31. Cu toate acestea, reclamantul a omis să își prezinte cererile de satisfacție echitabilă în termenul stabilit de Curte, și anume la 9 martie. 2007 deși a continuat să informeze Curtea cu privire la evoluțiile procedurii principale ulterioare comunicării cererii către guvern. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde o sumă în temeiul articolului 41. PE CESAR, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă menționată că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 martie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
ATZEI c. ITALIE
(
Requête n
o
11978/03)
ARRÊT
16 mars 2010
16/06/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Atzei c. Italie,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 février 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
11978/03) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Mario
Atzei («
le requérant
»), a saisi la Cour le 25 mars 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M.
I.M. Braguglia et son coagent adjoint, M.
3.
Le 29 août 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1934 et réside à Olbia.
A.
La procédure principale
5.
Le 15 octobre 1986, le requérant assigna MM. F.C. et C.G. et la société I. devant le tribunal de Tempio Pausania afin d'obtenir le paiement pour son activité de médiateur lors de la vente d'un terrain (RG n
o
761/86).
6.
Des dix-sept audiences fixées entre 19 janvier 1987 et le 21
mai
1992, quatre furent renvoyées à la demande des parties, une à la demande du requérant, trois d'office. À l'audience du 17 décembre 1992, le juge de la mise en état décréta la suspension de la procédure, la société I. n'ayant plus d'intérêt à agir.
7.
Le 23 janvier 1993, le requérant reprit la procédure. Des seize audiences fixées entre le 3 juin 1993 et le 13 juin 2002, cinq furent renvoyées à la demande des parties ou en raison de leur absence et une du fait que le requérant avait changé d'avocat.
8.
Par un jugement déposé le 19
août 2003, le tribunal rejeta la demande du requérant.
9.
À une date non précisée en 2004, ce dernier saisit la cour d'appel de Cagliari (RG
n
o
78/04), qui le débouta par un arrêt déposé le 10
décembre
2008.
10.
Le 24 avril 2009, le requérant se pourvut en cassation.
11.
Selon les informations fournies par le requérant le 18 juin 2009, la procédure était encore, à cette date, pendante devant la Cour de cassation.
B.
La procédure «
Pinto
»
12.
Le 6 septembre 2001, le requérant saisit la cour d'appel de Palerme au sens de la loi «
Pinto
», demandant 16
900 euros (EUR) à titre de dommage moral pour la durée excessive de la procédure.
13.
Par une décision du 14 novembre 2002, déposée le 23
novembre
2002, la cour d'appel constata le dépassement d'une durée raisonnable. Elle accorda 1
500 EUR en équité comme réparation du dommage moral et 995 EUR pour frais et dépens. Cette décision devint définitive au plus tard le 7 janvier 2004.
14.
Les sommes accordées en exécution de la décision Pinto furent payées le 16 septembre 2003.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
15.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure principale et de l'insuffisance de l'indemnisation «
Pinto
», qui a été par ailleurs versée en retard.
16.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
17.
L'article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
A.
Sur la recevabilité
1.
Tardiveté de la requête
18.
Le Gouvernement excipe de la tardiveté de la requête en ce que le requérant aurait omis de saisir la Cour dans les six mois suivant la décision interne contestée.
19.
La Cour relève que la décision interne définitive, au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, est la décision de la cour d'appel «
Pinto
» déposée le 23 novembre 2002, qui est passée en force de chose jugée le 7
janvier
2004, soit après la date d'introduction de cette requête, à savoir le 25 mars 2003. Elle rejette partant l'exception.
2.
Qualité de «
victime
»
20.
Le Gouvernement soutient que le requérant ne peut plus se prétendre «
victime
» de la violation de l'article 6 § 1 car il a obtenu de la cour d'appel «
Pinto
» un constat de violation et un redressement approprié et suffisant.
21.
Il affirme que la cour d'appel «
Pinto
» a tranché l'affaire en conformité avec les critères d'indemnisation dégagés de la jurisprudence de la Cour disponible à l'époque de la procédure «
Pinto
». Il souligne qu'il serait inapproprié d'apprécier l'évaluation de la cour d'appel, faite quelques mois après l'entrée en vigueur de la loi «
Pinto
», sur la base des critères introduits par la Cour dans ses arrêts de Grande Chambre du 29
mars
2006 (
ex pluribus
,
Cocchiarella c.
Italie
[GC], n
o
2006
‑
V). Selon le Gouvernement, les indemnisations qui résulteraient de l'application à des «
affaires du passé
» de ces critères, conçus pour l'époque actuelle, seraient au moins doubles et parfois triples par rapport à celles accordées dans des requêtes italiennes de durée tranchées par la Cour auparavant.
22.
Selon le Gouvernement, les critères établis par la Grande Chambre aboutiraient à des résultats déraisonnables, injustes et incompatibles avec l'esprit et les buts de la Convention. Les indemnisations que la Cour octroie dans les requêtes italiennes de durée en application de ces critères seraient doubles ou triples par rapport à celles accordées auparavant dans des affaires similaires d'autres pays qui ne disposeraient même pas d'un remède interne contre la durée excessive des procédures.
23.
Le Gouvernement précise enfin qu'aux termes de la loi «
Pinto
», ce ne sont que les années dépassant la durée «
raisonnable
» qui peuvent être prises en compte pour déterminer le montant de l'indemnisation à octroyer par la cour d'appel.
24.
La Cour rappelle avoir déjà rejeté les arguments du Gouvernement dans les arrêts
Aragosa c. Italie
(n
o
20191/03, §
décembre
2007) et
Simaldone c. Italie
(n
o
‑
... (extraits)). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à ses précédentes conclusions et rejette donc cette exception.
25.
La Cour, après avoir examiné l'ensemble des faits de la cause et les arguments des parties, considère que le redressement s'est révélé insuffisant (voir
Delle
Cave et Corrado c. Italie
, n
o
14626/03, §§ 26-31, 5
juin
2007
;
Cocchiarella c.
Italie
, précité,
§§
69-98) et que la somme «
Pinto
» n'a pas été versée dans les six mois à partir du moment où la décision de la cour d'appel devint exécutoire (
Cocchiarella c. Italie,
précité, § 89). Partant, le requérant peut toujours se prétendre «
victime
», au sens de l'article
34
de la Convention.
3.
Conclusion
26.
La Cour constate que la requête ne se heurte à aucun autre des motifs d'irrecevabilité inscrits à l'article 35 § 3 de la Convention. Aussi, la déclare-t-elle recevable.
B.
Sur le fond
27.
La Cour constate que la procédure, qui a débuté le 15
octobre
1986, avait duré au 14 novembre 2002, date de la décision «
Pinto
», seize ans et un mois pour un degré de juridiction. En outre, la somme octroyée par la juridiction «
Pinto
» a été versée le 16
septembre
2003, soit plus de onze mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d'appel (23
novembre
2002).
28.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté une méconnaissance de l'exigence du «
délai raisonnable
», compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, en premier lieu,
Cocchiarella
c. Italie
, précité). N'apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu'il y a également lieu de constater une violation de l'article 6 § 1 de la Convention, pour le même motif.
IV.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
29.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
30.
La Cour constate que, dans le formulaire de requête, le requérant réclamait un dédommagement pour le préjudice moral subi ainsi que le remboursement des frais et dépens de la procédure devant la Cour.
31.
Le requérant a toutefois omis de présenter ses demandes de satisfaction équitable dans le délai imparti par la Cour, à savoir le 9
mars
2007, bien qu'il ait continué d'informer la Cour sur les développements de la procédure principale postérieurs à la communication de la requête au Gouvernement. Partant, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'octroyer de somme au titre de l'article 41.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 mars 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente