SECȚIUNEA A DOUA CAUZA NATALĂ c. ITALIA Cerere nr 25872/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 martie 2010 DEFINITIVF 16/06/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Natale c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjuvant de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 februarie 2010, Renunță hotărârea care a fost adoptată la această dată de procedură La originea cauzei (n 25872/02) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Erminia Natale ( A fost reprezentat de agentul său, dl I.M. Braguglia, co-agentul său, dl Crisafolli, și co-adjunctul său, dl Lettieri. La 7 septembrie 2004, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Recurenta s-a născut în 1965 și își are reședința în Crisian (Tarante). Procedura principală din 20 martie 1996, recurenta a atribuit compania de asigurări S. și dl V.M. în fața Tribunalului din Tarante care a solicitat repararea daunelor suferite în urma unui accident de circulație (RG nr. 754/96). Noiembrie 2003, patru au fost trimise din oficiu, ședința de prezentare a concluziilor a fost stabilită la 8 iunie 2004. În observațiile sale ca răspuns la observațiile guvernului, fără a furniza documente, recurenta susține că procedura în litigiu s-a încheiat printr-o hotărâre depusă la 30 noiembrie 2005. La 12 octombrie 2001, recurenta sesizează Curtea de Apel de la Potenza în sensul Legii privind despăgubirile pentru prejudiciile materiale și morale suferite ca urmare a duratei procedurii principale. 10. Printr-o decizie din 28 decembrie 2001, depusă la 4 ianuarie 2002, Curtea de Apel a constatat depășirea unei perioade rezonabile de timp. Ea a respins cererea privind prejudiciul material pentru lipsa de probe și a acordat 1 549,37 EUR pentru daune morale și 1 007,09 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. 11. Notificată la Ministerul Justiției la 21 martie 2002, această decizie a devenit definitivă la 20 mai 2002. 12. Prin scrisoarea din 7 iunie 2002, recurenta a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și a rugat-o să reia examinarea cererii sale. 13. Sumele acordate în vederea executării deciziei 64886/01, §§ 23-31, CEDO 2006 V). ÎN DREPTUL NORMIC LIMINAR 15. Guvernul se opune deciziei Curții de a examina împreună admisibilitatea cererii și fondul acesteia, astfel cum se prevede la art. 29 alineatul (3) din Convenție. El consideră că cererea nu este pregătită pentru o astfel de abordare, din cauza particularităților legate de caracteristicile căii de atac Pe de o parte, Curtea arată că guvernul nu și-a justificat argumentul întemeiat pe particularitățile cererii. Pe de altă parte, Curtea constată că procedura de examinare comună în cauză nu împiedică o examinare atentă a chestiunilor ridicate și a argumentelor invocate de guvern (a se vedea mutatis mutandis Leo Zappia c. Italia, 77744/01, § 12-14, 29 septembrie 2005). Prin urmare, nu este necesar să se acorde dreptul la cererea guvernului. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 17. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata procedurii principale și de insuficiența despăgubirii Pinto În acest sens, art. 6 alineatul (1) din Convenție este formulat în art. 6 alin. (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la admisibilitate 20. Guvernul excită neobosirea căilor de atac interne, în măsura în care reclamanta nu a atacat decizia Curții de Apel Pinto În ceea ce privește neobosirea căilor de atac interne, Curtea arată că decizia Curții a Uniunii Europene (Pinto) În lumina jurisprudenței sale (Sante Italia (dec.), nr 56079/00, 24 iunie 2004), Comisia respinge această excepție. 22. În ceea ce privește calitatea de victimă a reclamantei, Curtea, după examinarea tuturor faptelor cauzei și a argumentelor părților, consideră că redresarea s-a dovedit insuficientă (a se vedea Delle Cave și Corrado c. Italia, 14626/03, §§ 26-31, CEDH 2007 Cocchiarella Italia , citată anterior, 69-98) și că suma Pinto nu a fost plătită în termen de șase luni de la data la care hotărârea Curții de Apel a devenit executorie (Cocchiarella c. Italia, citată anterior, § 89). Curtea constată că cererea nu se opune niciunui alt motiv de inadmisibilitate, înscriși la art. 35 alineatul (3) din convenție. Prin urmare, o declară admisibilă. Pe fond 24. Curtea constată că procedura principală, care a început la 20 martie 1996, a durat la 28 decembrie 2001, data deciziei În plus, din dosar reiese că procedura principală s-a prelungit cel puțin până la 8 iunie 2004 (reclamanta nu a furnizat documente care să demonstreze că procedura s-a încheiat la 30 noiembrie 2005, după cum susține aceasta). Această perioadă suplimentară de doi ani și cinci luni, care nu a putut fi luată în considerare de către Curtea de Apel Pinto În sine, nu a fost suficientă pentru a constitui o a doua încălcare în cadrul aceleiași proceduri (a se vedea, a contrario Rotondi Italia, n 38113/97, §§ 14-16, 27 aprilie 2000 și S.A.GE.MA S.n.c. Italia, n 40184/98, §§ 12-14, 27 aprilie 2000).În consecință, Curtea apreciază că, din moment ce recurenta se poate adresa în scris victimei În ceea ce privește durata procedurii, Comisia poate lua în considerare întreaga procedură națională pe fond și nu numai cea deja examinată de Curtea de Apel (a se vedea Cocchiarella c. Italia, citată anterior, § 115-116 Cappuccitti Italia, n 34466/03, § 22-23, 29 iulie 2008 Gardisan Italia, n 35772/03, §§ 16-17, 29 iulie 2008 26). Curtea constată, de asemenea, că suma acordată de instanța judecătorească Pinto a fost plătită la 25 octombrie 2002, adică la mai mult de nouă luni de la depunerea la grefa deciziei Curții de Apel (4 ianuarie 2002). 27. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat o necunoaștere a cerinței termenului rezonabil Având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa bine stabilită în acest domeniu (a se vedea, în primul rând, Cocchiarella c. Italia, citată anterior). Nu există dovezi care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea consideră că trebuie să se constate o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, din aceleași motive. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 28. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 1 500 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit până la data deciziei de inițiere a procedurii, precum și 5 000 EUR pentru prejudiciul moral care rezultă din durata procedurii principale după decizia de inițiere a procedurii. Guvernul contestă această pretenție. 31. Curtea consideră că ar fi putut acorda recurentei pentru încălcarea articolului 6 alineatul (1) în absența unor căi de atac interne suma de 5 000 EUR (la data deciziei Prin urmare, având în vedere caracteristicile căii de atac mai mici de 30% din această sumă, Curtea, având în vedere soluția adoptată în Hotărârea Cocchiarella c. Italia (citată anterior, §§ 139-142 și 146) și hotărând în echitate, alocată recurentei 2 950 EUR, sumă care include o despăgubire pentru perioada suplimentară suferită de recurentă după constatarea încălcării de către instanța judecătorească Fără a prezenta documente justificative, avocatul recurentei solicită 2 698 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 33. Guvernul nu a luat poziție în această privință. 34. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor ( Can și alte c. Turcia, nr. 29189/02, din 24 ianuarie 2008, § 22.35. În cazul de față, Curtea constată că nu există dovezi ale cheltuielilor și cheltuielilor de judecată prezentate în fața sa și decide, prin urmare, să nu acorde nimic. Interese moratori 36. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declara cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția menționată că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 3 250 EUR (trei mii două sute cincizeci EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 martie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
NATALE c. ITALIE
(
Requête n
o
25872/02)
ARRÊT
16 mars 2010
16/06/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Natale c. Italie,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 février 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
25872/02) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Erminia Natale («
la requérante
»), a saisi la Cour le 20 février 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M.
I.M. Braguglia, son coagent, M.
F.
Crisafulli, et son coagent adjoint, M.
N.
Lettieri.
3.
Le 7 septembre 2004, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
La requérante est née en 1965 et réside à Crispiano (Tarante).
A.
La procédure principale
5.
Le 20 mars 1996, la requérante assigna la compagnie d'assurances S. et M. V.M. devant le tribunal de Tarante demandant la réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation (RG n
o
754/96).
6.
Des quinze audiences fixées entre le 19 décembre 1996 et le 25
novembre 2003, quatre furent renvoyées d'office.
7.
L'audience de présentation des conclusions fut fixée au 8
juin
2004.
8.
Dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement, sans fournir de documents, la requérante affirme que la procédure litigieuse s'est terminée par un arrêt déposé le 30 novembre 2005.
B.
La procédure «
Pinto
»
9.
Le 12 octobre 2001, la requérante saisit la cour d'appel de Potenza au sens de la loi «
Pinto
» demandant la réparation des préjudices matériels et moraux subis du fait de la durée de la procédure principale.
10.
Par une décision du 28 décembre 2001, déposée le 4 janvier 2002, la cour d'appel constata le dépassement d'une durée raisonnable. Elle rejeta la demande relative au dommage matériel pour défaut de preuve et accorda 1
549,37 EUR pour dommage moral et 1
007,09 EUR pour frais et dépens.
11.
Notifiée au ministère de la Justice le 21 mars 2002, cette décision devint définitive le 20 mai 2002.
12.
Par une lettre du 7 juin 2002, la requérante informa la Cour du résultat de la procédure nationale et la pria de reprendre l'examen de sa requête.
13.
Les sommes accordées en exécution de la décision «
Pinto
» furent payées le 25 octobre 2002.
II.
14.
Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l'arrêt
Cocchiarella c.
Italie
([GC], n
o
‑
V).
I.
15.
Le Gouvernement s'oppose à la décision de la Cour d'examiner conjointement la recevabilité de la requête et le fond de celle-ci, comme prévu à l'article 29 § 3 de la Convention. Il estime que la requête ne se prête pas à pareille approche, en raison des particularités liées aux caractéristiques de la voie de recours «
Pinto
» et à la date de dépôt de la décision «
Pinto
».
16.
La Cour relève d'une part que le Gouvernement n'a pas étayé son argument tiré des particularités de la requête. Elle observe, d'autre part, que la procédure d'examen conjoint en question n'empêche pas un examen attentif des questions soulevées et des arguments invoqués par le Gouvernement (voir,
mutatis mutandis
,
Leo Zappia c. Italie
, n
o
77744/01, §§
12-14, 29 septembre 2005). Dès lors, il n'y pas lieu de faire droit à la demande du Gouvernement.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
17.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure principale et de l'insuffisance de l'indemnisation «
Pinto
», en soulignant que la procédure principale s'est prolongée même après la décision de la cour d'appel «
Pinto
» et en demandant à la Cour de prendre en compte cette durée supplémentaire.
18.
Le Gouvernement s'oppose à ces arguments.
19.
L'article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
A.
Sur la recevabilité
20.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, en ce que la requérante n'a pas attaqué la décision de la cour d'appel «
Pinto
» devant la Cour de cassation. Il affirme aussi que la requérante ne peut plus se prétendre «
victime
» de la violation de l'article
6
1.de la Convention, car elle a obtenu un redressement approprié et suffisant dans le cadre du remède «
Pinto
».
21.
En ce qui concerne le non-épuisement des voies de recours internes, la Cour relève que la décision de la cour d'appel «
Pinto
» est devenue définitive le 20 mai 2002. A la lumière de sa jurisprudence (
Di
Sante
c.
Italie
(déc.), n
o
56079/00, 24 juin 2004), elle rejette cette exception.
22.
Quant à la qualité de «
victime
» de la requérante, la Cour, après avoir examiné l'ensemble des faits de la cause et les arguments des parties, considère que le redressement s'est révélé insuffisant (voir
Delle Cave et Corrado c. Italie
, n
o
‑
VI
;
Cocchiarella
c.
Italie
, précité,
§§
69-98) et que la somme «
Pinto
» n'a pas été versée dans les six mois à partir du moment où la décision de la cour d'appel devint exécutoire (
Cocchiarella c. Italie,
précité, § 89). Partant, la requérante peut toujours se prétendre «
victime
», au sens de l'article
34 de la Convention.
23.
La Cour constate que la requête ne se heurte à aucun autre des motifs d'irrecevabilité inscrits à l'article 35 § 3 de la Convention. Aussi, la déclare
‑
t-elle recevable.
B.
Sur le fond
24.
La Cour constate que la procédure principale, qui a débuté le 20
mars 1996, avait duré au 28 décembre 2001, date de la décision «
Pinto
», cinq ans et neuf mois pour un degré de juridiction.
25.
En outre, il ressort du dossier que la procédure principale s'est prolongée au moins jusqu'au 8 juin 2004 (la requérante n'a pas fourni de documents démontrant que la procédure s'est terminée le 30
novembre
2005, comme elle l'affirme). Cette durée supplémentaire de deux ans et cinq mois, qui n'a pas pu être prise en compte par la cour d'appel «
Pinto
», n'était en soi pas suffisante pour constituer une seconde violation dans le cadre de la même procédure (voir,
a contrario
,
Rotondi
c.
Italie
, n
o
38113/97, §§ 14-16, 27
avril 2000, et
S.A.GE.MA S.n.c. c.
Italie
, n
o
40184/98, §§ 12-14, 27 avril 2000). Partant, la Cour estime que puisque la requérante peut se prétendre «
victime
» de la durée de la procédure, elle peut prendre en considération toute la procédure nationale sur le fond et pas seulement celle déjà examinée par la cour d'appel (voir
Cocchiarella c. Italie
, précité, §§ 115-116
;
Cappuccitti
c.
Italie
, n
o
34646/03, §§ 22-23, 29 juillet 2008
;
Gardisan
c.
Italie
, n
o
35772/03, §§
16-17, 29 juillet 2008).
26.
La Cour note également que la somme octroyée par la juridiction «
Pinto
» a été versée le 25 octobre 2002, soit plus de neuf mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d'appel (4 janvier 2002).
27.
La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté une méconnaissance de l'exigence du «
délai raisonnable
», compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, en premier lieu,
Cocchiarella
c. Italie
, précité). N'apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu'il y a lieu de constater une violation de l'article 6 § 1 de la Convention, pour les mêmes motifs.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
28.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
29.
La requérante réclame 1
500 euros (EUR) pour le préjudice moral qu'elle aurait subi jusqu'à la date de la décision «
Pinto
», ainsi que 5
000
EUR pour le préjudice moral découlant de la durée de la procédure principale postérieure à la décision «
Pinto
».
30.
Le Gouvernement conteste cette prétention.
31.
La Cour estime qu'elle aurait pu accorder à la requérante pour la violation de l'article 6 § 1, en l'absence de voies de recours internes, la somme de 5
000
EUR (à la date de la décision «
Pinto
»). Le fait que la cour d'appel «
Pinto
» ait octroyé à la requérante environ 30% de cette somme aboutit à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours «
Pinto
», la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l'arrêt
Cocchiarella c. Italie
(précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, alloue à la requérante 2
950
EUR, somme englobant une indemnisation au titre de la durée supplémentaire subie par la requérante après le constat de violation par la juridiction «
Pinto
», ainsi que 300
EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le versement de l'indemnisation «
Pinto
» (voir paragraphes 13 et 26 ci-dessus).
B.
Frais et dépens
32.
Sans présenter de justificatifs, l'avocat de la requérante demande 2
698 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.
33.
Le Gouvernement n'a pas pris position à cet égard.
34.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, l'allocation des frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (
Can et autres c.
Turquie
, n
o
29189/02, du 24 janvier 2008, § 22).
35.
Dans le cas d'espèce, la Cour constate l'absence de justificatifs des frais et dépens exposés devant elle et décide partant de ne rien accorder.
C.
Intérêts moratoires
36.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l'Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 3
250
EUR (trois mille deux cent cinquante euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 mars 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente