BORTESI et AUTRES contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 71399/01 prezentate de Antonio BORTESI și alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 1 aprilie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner Insuranceyev, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 18 mai 2000, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie FAȚĂ reclamanților, Antonio Bortesi, Giorgio Bortesi și Severina Bevilacqua, sunt cetățeni italieni, născuți în 1950, 1953 și 1910 și reședința la Felino (Parma) și Parma. Ei sunt moștenitorii dlui Aristide Bortesi ( Decedat la 2 noiembrie 1999. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul A. Span La 23 aprilie 1980, municipalitatea Parma a aprobat un plan de urbanism, declarat de utilitate publică, care viza crearea unui centru de activități și a unui drum pe terenul A.B. La 6 noiembrie 1980, municipalitatea Parma a oferit A.B. un avans de 451 113 750 ITL cu privire la indemnizația de expropriere calculată în temeiul legislației 385 din 1980) - care deroga de la Legea privind exproprierea nr. 2359 din 1865 - sub rezerva stabilirii despăgubirii definitive după intrarea în vigoare a legii de stabilire a noilor criterii de despăgubire pentru terenurile construibile. La 27 noiembrie 1980, A. B. a acceptat oferta municipalității și, la o dată nespecificată, a încasat avansul. 223 din 1983, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională Legea nr. 385 din 1980 pe motiv că aceasta condiționa despăgubirea pentru adoptarea unei legi viitoare. Ca urmare a acestei hotărâri, Legea nr. 2359 din 1865, care prevedea că indemnizația de expropriere a unui teren zidibil trebuia să corespundă valorii de piață a terenului, a fost din nou în vigoare. La 21 aprilie 1988, A.B. a introdus o acțiune în fața Tribunalului din Parma, solicitând, printre altele, plata unei indemnizații de expropriere a unei sume egale cu valoarea de piață a terenului, în sensul Legii nr. 2359 din 1865. În cursul procedurii, o expertiză ordonată de instanță a declarat natura constructivă a terenului și a stabilit valoarea sa de piață în 6 213 000 000 ITL. Prin hotărârea din 8 iulie 1993, Tribunalul din Parma a condamnat administrația municipală să plătească către A.B. o sumă egală cu valoarea de piață a terenului cu titlu de indemnizație de expropriere, și anume 6 213 000 000 000 ITL, din care a trebuit să se excludă avansul de 451 113 750 ITL deja plătit. La 6 iunie 1994, A.B. a solicitat judecarea Tribunalului din Parma, pe motiv că Tribunalul nu a indexat în ziua pronunțării suma recunoscută și nu a recunoscut nici un interes. Administraia municipală a interjetat, de asemenea, apelul la hotărâre, care contesta în special cuantumul indemnizaiei de expropriere recunoscute la A.B. și care solicita aplicarea în cazul de speță a legii nr. 359 din 1992 a intrat în vigoare între timp. O expertiză ordonată de Curtea de Apel a stabilit valoarea de piață a terenului în 3 661 140 000 ITL și valoarea compensației de expropriere, calculată în conformitate cu Legea nr 359 din 1992, în 1 839 706 000 ITL. Din această ultimă sumă, suma de 451 113 ar fi trebuit să fie redusă. 750 ITL, plătit deja ca avans. Prin urmare, potrivit expertului, suma datorată către A.B. cu titlu de indemnizație de expropriere era de 1 388 592 250 ITL. Prin hotărârea din 24 mai 1999, depusă la grefă la 16 iunie 1999, Curtea de Apel de la Bologna a declarat că A.B. avea dreptul la o indemnizație de expropriere în sensul articolului 5a din Legea nr. 359 din 1992 și, prin urmare, a condamnat administrația municipală să-i plătească suma de 1 388 592 250 ITL plus dobândă. Această hotărâre a devenit definitivă la 24 noiembrie 1999. La 12 octombrie 2001, reclamanții au introdus o acțiune în sensul Legii Pinto în fața Curții de Apel din Ancona, care se plângea de durata procedurii. Curtea de Apel din Ancona a respins recursul pentru informații, dat fiind că acesta fusese introdus prin trimiterea poștală și nu prin depunerea la grefă. Reclamanții nu s-au ocupat de casare. GRIEFS 1. invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. 2. invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, precum și dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de valoarea indemnizației de expropriere, care a fost puternic redusă ca urmare a aplicării retroactive în cazul de față a Legii bugetare nr 359 din 1992. Reclamanții se plâng de durata procedurii. Ele reduc încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanții au epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac care le erau deschise în dreptul italian. Curtea constată că Curtea de Apel din Ancona a respins acțiunea introdusă de solicitanți pe motiv că a fost introdusă prin trimitere poștală și nu prin depunere la grefa în sensul Legii Pinto. Curtea amintește că căile de atac interne nu au fost epuizate atunci când acțiunea a fost declarată inadmisibilă ca urmare a unei informări săvârșite de autorul acțiunii (a se vedea Ferrari c. Italia (dec.), nr. 43472/98, 15 decembrie 1998 și Rodriguez Valin c. Spania, nr 47792/99, 11 octombrie 2001). În plus, Curtea constată că reclamanții nu s-au ocupat de casation. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. 1 și art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de valoarea indemnizației de expropriere, ca urmare a aplicării în cazul unei astfel de legi nr 359 din 1992. art. 1 din Protocolul nr 1 se citește astfel: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. art. 6 alineatul (1) din Convenție, în părțile sale relevante, se citește astfel: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților trase din art. 1 din protocol 1 și art. 6 alin. (1) din Convenție (echitatea procedurii); Se declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

71399/01

présentée par Antonio BORTESI et autres

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 1

er

avril 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

G.

Bonello

,

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

E.

Steiner

,

M.

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 18 mai 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, Antonio Bortesi, Giorgio Bortesi et Severina Bevilacqua, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1950, 1953 et 1910 et résidant à Felino (Parme) et Parme. Ils sont les héritiers de M. Aristide Bortesi («

A.B.

»), décédé le 2 novembre 1999. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

A. Spanò et M

e

G. Spanò, avocats à Parme.

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

A.B. était propriétaire d'un terrain constructible sis à Parme.

Le 23 avril 1980, la municipalité de Parme approuva un plan d'urbanisme, déclaré d'utilité publique, visant à la création d'un pôle d'activités et d'une route sur le terrain d'A.B.

Le 6 novembre 1980, la municipalité de Parme offrit à A.B. un acompte de 451

113

750 ITL sur l'indemnité d'expropriation calculée aux termes de la législation «

provisoire

» (loi n

o

385 de 1980) - qui dérogeait à la loi sur l'expropriation n

o

2359 de 1865 - sous réserve de fixer l'indemnisation définitive une fois entrée en vigueur la loi établissant les nouveaux critères d'indemnisation pour les terrains constructibles.

Le 27 novembre 1980,

A. B. accepta l'offre de la municipalité et, à une date non précisée, il encaissa l'acompte.

Par l'arrêt n

o

223 de 1983, la Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnelle la loi n

o

385 de 1980 au motif que celle-ci conditionnait l'indemnisation à l'adoption d'une loi future. Par effet de cet arrêt, la loi n

o

2359 de 1865, prévoyant que l'indemnité d'expropriation d'un terrain constructible devait correspondre à la valeur vénale du terrain, fut à nouveau en vigueur.

Le 21 avril 1988, A.B. introduisit une action devant le tribunal de Parme, demandant notamment le versement au titre d'indemnité d'expropriation d'une somme égale à la valeur vénale du terrain, au sens de la loi n

o

2359 de 1865.

Au cours de la procédure, une expertise ordonnée par le tribunal affirma la nature constructible du terrain et détermina sa valeur vénale en 6

213

000

000 ITL.

Par un jugement du 8 juillet 1993, le tribunal de Parme condamna l'administration municipale à verser à A.B. une somme égale à la valeur vénale du terrain au titre d'indemnité d'expropriation, à savoir 6

213

000

000 ITL, de laquelle il fallait soustraire l'acompte de 451

113

750 ITL déjà versé.

Le 6 juin 1994, A.B. interjeta appel du jugement du tribunal de Parme, au motif que le tribunal n'avait pas indexé au jour du prononcé la somme reconnue et n'avait pas non plus reconnu d'intérêts. L'administration municipale interjeta également appel du jugement, contestant notamment le montant de l'indemnité d'expropriation reconnue à A.B. et demandant l'application au cas d'espèce de la loi n

o

359 de 1992, entre-temps entrée en vigueur.

Une expertise ordonnée par la cour d'appel détermina la valeur vénale du terrain en 3

661

140

000 ITL et le montant de l'indemnité d'expropriation, calculé aux termes de la loi n

o

359 de 1992,

en 1

839

706

000 ITL. De ce dernier montant, il fallait soustraire la somme de 451

113

750 ITL, déjà versée au titre d'acompte. Par conséquent, selon l'expert, la somme due à A.B. au titre d'indemnité d'expropriation était de 1

388

592

250 ITL.

Par un arrêt du 24 mai 1999, déposé au greffe le 16 juin 1999, la cour d'appel de Bologne déclara que A.B. avait droit à une indemnité d'expropriation au sens de l'article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992 et, par conséquent, condamna l'administration municipale à lui verser le montant de 1

388

592

250 ITL, plus intérêts. Cet arrêt devint définitif le 24

novembre 1999.

Le 12 octobre 2001, les requérants introduisirent un recours au sens de la loi Pinto devant la cour d'appel d'Ancône, se plaignant de la durée de la procédure.

La cour d'appel d'Ancône rejeta le recours pour informalité, étant donné qu'il avait été introduit par envoi postal et non pas par dépôt auprès du greffe. Les requérants ne se sont pas pourvus en cassation.

GRIEFS

o

1, ainsi que le droit à un procès équitable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent du montant de l'indemnité d'expropriation, qui a été fortement réduit en raison de l'application rétroactive au cas d'espèce de la loi budgétaire n

o

359 de 1992.

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent de la durée de la procédure. Ils allèguent la violation de l'article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour doit d'abord déterminer si les requérants ont épuisé, conformément à l'article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui leur étaient ouvertes en droit italien.

La Cour note que la cour d'appel d'Ancône a rejeté le recours introduit par les requérants au motif qu'il avait été introduit par envoi postal et non pas par dépôt auprès du greffe au sens de la loi Pinto.

La Cour rappelle que les voies de recours internes n'ont pas été épuisées lorsque le recours a été déclaré irrecevable par la suite d'une informalité commise par l'auteur du recours (voir

Ferrari c. Italie

(déc.), n

o

43472/98, 15 décembre 1998 et

Rodriguez Valin c.

Espagne

, n

o

47792/99, 11

octobre

2001). En outre, la Cour constate que les requérants ne se sont pas pourvus en cassation.

Compte tenu de ces éléments, la Cour estime que les requérants n'ont pas épuisé les voies de recours internes. Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

o

1 et l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent du montant de l'indemnité d'expropriation, à la suite de l'application au cas d'espèce de loi n

o

359 de 1992.

L'article 1 du Protocole n

o

1 se lit ainsi

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

L'article 6 § 1 de la Convention, dans ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Ajourne

l'examen des griefs des requérants tirés de l'article 1 du Protocole

n

o

1 et de l'article 6 § 1 de la Convention (équité de la procédure);

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président