MORENO GOMEZ contre l'ESPAGNE

MORENO GOMEZ contre l'ESPAGNE (CtEDO, 2004)

SECȚIA A PATRULEA

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

cererii nr. 4143/02

prezentată de Pilar MORENO GÓMEZ

împotriva Spaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patrulea), ședind la 29 iunie 2004 în ședință, compusă din:

Sir Nicolas Bratza,

președinte,

Dnnii M. Pellonpää,

J. Casadevall,

S. Pavlovschi,

J. Borrego Borrego,

Doamnele E. Fura-Sandström,

L. Mijović,

judecători,

și din doamna F. Elens-Passos,

grefier adjunct de secție,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 22 noiembrie 2001,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele în răspuns prezentate de reclamantă,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

FAPTELE

Reclamanta, Pilar Moreno Gómez, este cetățeană spaniolă, născută în 1948 și locuind la Valencia. Este reprezentată în fața Curții de doamna avocat Andrés Morey Navarro, din Valencia. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl. Ignacio Blasco Lozano, șef al serviciului juridic al drepturilor omului la Ministerul Justiției.

A.

Circumstanțele cazului

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

1.

Antecedentele cauzei

Reclamanta locuiește de la 1970 un apartament într-o zonă rezidențială a comună Valencia.

Din 1974, primăria Valencia a autorizat deschiderea, în apropierea apartamentului reclamantei, a discotecilor cum ar fi baruri, puburi și discoteci, care au făcut imposibil repausul persoanelor care locuiesc în sector.

Înainte de 1980, vecinii protestaseră deja din cauza degradării și zgomotului din această cartier.

Având în vedere problemele generate de zgomot, primăria Valencia a decis, la 22 decembrie 1983, să nu mai acorde licențe pentru deschiderea de cabaret în sector. Dar această decizie a rămas fără efect și au fost acordate noi licențe.

În 1993, primăria Valencia a solicitat o periție, care a stabilit că nivelurile sonore erau inacceptabile și depășeau limitele admise; nivelul sonor, sâmbătă la ora 3:35, era superior la 100 dBA Leq (decibeli), situând se între 101 și 115,9 dBA Leq.

Într-un raport din 31 ianuarie 1995, poliția autonomă a informat primăria Valencia că localurile muzicale situate în sectorul locuit de reclamantă nu respectau sistematic orele de închidere. A semnalat că a putut constata că plângerile vecinilor au fost întemeiate.

La 28 iunie 1996, primăria Valencia a aprobat o nouă ordonanță municipală privind zgomotele și vibrațiile, publicată la 23 iulie 1996 în Jurnalul Oficial al Provinciei Valencia. Conform articolului 8 al acestei ordonanțe, într-o zonă rezidențială multifamilială, cum este cea a reclamantei, mediul exterior nu trebuie să depășească nivelele acustice de 45 dBA Leq între ora 22:00 și 8:00. De asemenea, conform articolului 30 al acestei ordonanțe, sunt definite ca zone acustic saturate, zonele sau locurile din comună care suferă un impact sonor ridicat datorită existenței multor stabilimente, activității persoanelor care le utilizează și zgomotului generat de vehicule care tranzitează aceste zone, ceea ce constituie o sursă importantă de agresiune pentru locuitori.

În sfârșit, au fost stabilite în ordonanță condițiile pentru a proceda la declarația de zonă acustic saturată (Zona Acústicamente Saturada) precum și efectele unei asemenea declarații, printre altele, interzicerea instalării de activități care sunt originea acestei saturații, cum ar fi discotecile, discotecile, etc.

Prin decizie a primăriei Valencia din 27 decembrie 1996 (Acuerdo) redată în ședință plenară, publicată la 27 ianuarie 1997 în Jurnalul Oficial al Provinciei Valencia, cartierul a fost declarat zonă acustic saturată.

Cu toate acestea, la 30 ianuarie 1997, primăria Valencia a acordat o licență de deschidere pentru o activitate de discotecă în același imobil în care locuiește reclamanta. Mai târziu, această licență a fost anulată printr-o hotărâre a Tribunalului Suprem din 17 octombrie 2001.

În cadrul dosarului de declarare a zonei acustic saturate, primăria Valencia a realizat mai multe studii sonometrice din cauza monitorizării poluării acustice în acest sector. În toate rapoartele, serviciul laboratorului municipal a semnalat că nivelurile perturbării acustice depășeau limitele prevăzute în ordonanța municipală.

2.

Procedurile

Reclamanta era exasperată de această situație care o împiedica să doarmă, să se odihnească, i se cauza insomnie și sérioase probleme de sănătate. La 21 august 1997, a prezentat o reclamație prealabilă la primăria Valencia, invocând articolele 15 (drept la viață și integritate fizică) și 18 § 2 (drept la intimitate și inviolabilitate domiciliu) ale Constituției. A solicitat, de asemenea, 3.907 euro (650.000 peseta) pentru daune și instalarea geamurilor duble.

În fața tăcerii administrației și, în conformitate cu legea 62/1978 privind protecția Drepturilor Fundamentale, la 25 noiembrie 1997, reclamanta a prezentat o acțiune administrativă contențioasă la Tribunalul Superior de Justiție al Valenciei, invocând încălcarea articolelor 15 și 18 § 2 ale Constituției.

La 2 octombrie 1997, primăria Valencia a prezentat alegerile sale scrise în care a semnalat caracterul prematur al acțiunii, observând că primăria ar putea s-o rezolve încă, și solicitând inadmisibilitatea acțiunii. Prin decizie din 27 octombrie 1997, această excepție de inadmisibilitate a fost respinsă.

La 11 decembrie 1997, ministerul public a prezentat alegerile sale și s-a pronunțat în favoarea reclamantei; estimat că a existat încălcarea articolelor 15 și 18 § 2 ale Constituției și că daunele și prejudiciile cerute de reclamantă au fost justificate.

Prin hotărâre litigioasă din 21 iulie 1998, redată după ținerea unei ședințe publice, Tribunalul Superior de Justiție al Valenciei a respins cererea reclamantei considerând că dovada care a fost ridicată, nu în domiciliul reclamantei, ci în holul de intrare al imobilului, nu putea duce la încălcarea articolelor 15 și 18 § 2 ale Constituției, și că expertiza medicală menționa doar că reclamanta primise tratament pentru insomnie de mai mulți ani, fără a preciza durata sau motivul acestui tratament.

Împotriva acestei sentințe, la 9 octombrie 1998, reclamanta a format un recurs de amparo în fața Tribunalului Constituțional. Invocând pe de o parte articolele 14 (egalitate) și 24 (drept la proces echitabil) ale Constituției, se plângea de lipsa de motivare a deciziei și aprecierii dovezilor făcută de hotărârea atacată. Invocând pe de altă parte articolele 15 și 18 § 2 ale Constituției, se plângea de încălcarea dreptului la viață, la integritate fizică și morală, la intimitate personală și la inviolabilitate domiciliu.

Prin decizie din 29 mai 2000, Tribunalul Constituțional a declarat recursul de amparo admisibil și a invitat reclamanta, ministerul public și primăria Valencia să prezinte observațiile lor. În aceeași zi, Tribunalul Constituțional a convocat părțile procedurii pe fond pentru 16 mai 2001.

La ședința din 16 mai 2001, la care au participat toate părțile, reclamanta a reafirmat faptele și fundamentele invocate în cererile anterioare, insistând pe încălcarea drepturilor sale fundamentale.

Primăria Valencia a ridicat cu titlu preliminar mai multe cauze de inadmisibilitate. De plus, a estimat că s-a confruntat cu un recurs care atacă doar decizia Tribunalului Superior de Justiție al Valenciei. Cu privire la presupusa încălcare a articolelor 15 și 18 § 2 ale Constituției, primăria a susținut, mai întâi, lipsa de dovezi cu privire la nivelurile sonore în interiorul domiciliului reclamantei și, pe de altă parte, că așa-numitele zgomote suferite nu erau imputabile doar administrației puse în cauză, aceasta având facultăți de acțiune foarte limitate în fața invaziei de zgomot.

Ministerul public împărtășea punctul de vedere al reclamantei cu privire la încălcarea articolelor 15 și 18 § 2 ale Constituției. Estimat că recursul de amparo trebuia calificat ca „mixt", adică, pe de o parte, atacă primăria Valencia pentru pasivitatea sa în protejarea drepturilor fundamentale ale articolelor 15 și 18 ale Constituției și că, pe de altă parte, recursul ataca decizia Tribunalului Superior de Justiție al Valenciei, alegând, de asemenea, încălcarea articolelor 14 și 24 ale Constituției.

Cu privire la încălcarea articolelor 15 și 18 § 2 ale Constituției, ministerul public considera că, în cazul de față, a existat încălcarea dreptului la inviolabilitate domiciliu, făcând mediul impropriu pentru viața zilnică în domiciliu, la lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și, în special, în cauzele López Ostra c. Spania și X și Y c. Olanda. Pe baza acestei jurisprudențe, ministerul public a solicitat extinderea conceptului constituțional de „domiciliu".

Prin hotărâre din 29 mai 2001, notificată la 31 mai 2001, instituția superioară a respins recursul după ce a respins excepțiile de inadmisibilitate invocate de primăria Valencia. Instituția superioară a estimat a se confrunta cu un recurs de amparo de caracter „mixt", adică, formulat împotriva primăriei Valencia pentru încălcarea articolelor 15 și 18 § 2 ale Constituției, și împotriva hotărârii Tribunalului Superior de Justiție al Valenciei pentru încălcarea articolelor 14 și 24 ale Constituției.

Cu privire la încălcarea articolelor 14 și 24 ale Constituției, instituția superioară a reamintit, mai întâi, că nu intra în atribuțiile sale de a substitui aprecierea dovezilor cu cea realizată de organele judiciare. În ceea ce privește lipsa de motivare pretinsă de reclamantă, a observat că decizia redată de Tribunalul Superior de Justiție al Valenciei nu putea fi considerată ca fiind viciere de arbitrar sau ca fiind nerezonabilă. De altfel, a constat că reclamanta nu comunicase decizii pe care o fundaseiza pretinsa discriminare. Prin urmare, nu putea fi detectată nicio încălcare a articolelor 14 și 24 ale Constituției.

Cu privire la încălcarea articolelor 15 (drept la viață și integritate fizică) și 18 § 2 (drept la intimitate și inviolabilitate domiciliu) ale Constituției, instituția superioară s-a referit la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conform căreia, în cazuri de gravitate excepțională, mai mulți damagii asupra mediului, chiar fără pericol pentru sănătatea persoanelor, pot incălca dreptul la respect privat și viață familială, conform articolului 8 § 1 al Convenției. Tribunalul Constituțional a estimat, cu toate acestea, că:

„(...) nu poate exista încălcare a articolului 15 al Constituției decât dacă nivelul de saturație acustică suferit de o persoană, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a puterilor publice, afectează grav și imediat sănătatea sa."

Instituția superioară a estimat că, nu era cazul în cauza de față, și a semnalat că:

„(...) chiar dacă reclamanta susține că nivelul sonor pe care-l suferit a făcut-o insomniacă, ea nu a depus în dosar decât un simplu certificat de spitalizare și consultație în care nu figurau nici durata tulburărilor somnului nici cauza acestora. (...)"

Conform instituției superioare, reclamanta nu a dovedit existența unei legături directe între zgomot și damagiul suferit.

Cât privește pretinsa încălcare a articolului 18 al Constituției, Tribunalul Constituțional a considerat că reclamanta nu demonstrase nici existența unei pagube în interiorul domiciliului care să dea naștere încălcării dispozițiilor constituționale. Potrivit instituției superioare:

„(...) reclamanta s-a limitat pur și simplu la a se plânge într-o manieră generală semnalând că zgomotul avea o origine difuză, nelimitată la o singură sursă de producție și că saturația acustică era rezultatul unei acumulări de zgomote. (...) Dimpotrivă, toată argumentația sa se bazează pe ceva studii sonometrice realizate în interiorul domiciliului, care dau rezultate disparate (...) nepermiteau concluzionare încălcării dreptului invocat. (...)"

Pentru a concluziona, Tribunalul Constituțional a respins cererea de amparo pe motiv că:

„În consecință, trebuie respinge amparo-ul cu privire la presupusa încălcare a drepturilor invocate, din lipsa reclamantei de a dovedi existența unei pagube reale și efective a drepturilor fundamentale imputabilă primăriei Valencia."

Această hotărâre a fost redată de Tribunalul Constituțional în ședință plenară. Cu toate acestea, doi magistrați expresar o opinie concurentă. Potrivit unuia dintre ei, hotărârea limita dezvoltarea liberă a personalității în domiciliu; în cazul de față, considera că condițiile necesare pentru a aprecia încălcarea drepturilor fundamentale erau excesive, și apăra necesitatea de a vorbi despre o scară triplă de protecție constituțională, care ar trebui să meargă de la dreptul la integritate fizică și morală (art. 15 CE) la un mediu adecvat pentru dezvoltarea persoanei (art. 45 § 1 CE), trecând prin dreptul la intimitate domiciliu (art. 18 § 2 CE). Cu privire la art. 15 al Constituției, opinia concurentă se citea după cum urmează:

„1. (...) este necesar de revendicat conținutul sau componenta subiectivă a articolului 45 § 1 CE, pentru că dreptul evoluează către obținerea mai multor cote de bunăstare și libertate, mai ales având în vedere efortul cetățenilor care încearcă să-și afirme drepturile în fața pasivității administrației.

(...)

Nu sunt de acord cu ideea că încălcarea articolului 15 CE necesită un pericol grav și imediat pentru sănătatea persoanelor, cum spune hotărârea. Eu înțeleg că existența oricărui efect nociv este suficientă (...)

3.

(...) Zgomotul ca fenomen unitar are efecte nocive asupra sănătății, independent de locul în care apare și de persoana care-l suferă.

Opinia mea este că, în cazurile în care invazia acustică pune în pericol sănătatea persoanelor, în mod continuu, există încălcare a dreptului la integritate fizică și morală (art. 15 CE) (...) independent de faptul că paguba are loc în incinta chiar a domiciliului."

Acest magistrat a concluzionat după cum urmează:

„(...) De fapt, saturația acustică cauzează damagii ființilor umane, cu presupusă încălcare a dreptului la integritate fizică și morală (art. 15 CE). Saturația acustică poate presupune o încălcare a domiciliu, ca mediu rezervat intimității personale și familiale, combinată cu încălcarea articolului 18 § 2 CE. (...)"

Al doilea magistrat a semnalat, în opinia sa concurentă, că există o chestiune preliminară care nu a fost suficient abordată, și anume până la ce punct administrația necesară este obligată să dispenseze protecția solicitată. Această obligație preliminară este condiția necesară pentru a admite sau nega existența unei legături de cauzalitate între inactivitate administrației și presupusa încălcare. Potrivit acestuia, acest putere al administrației devine obligatorie când leziunea drepturilor fundamentale atinge un anumit nivel de gravitate.

B.

Dreptul intern relevant

1.

Constituția

art. 10 § 2

„Dispozițiile referitoare la drepturile fundamentale și la libertăți recunoscute de Constituție vor fi interpretate în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu tratatele și acordurile internaționale ratificate în acest domeniu de Spania."

art. 15

„Toți au dreptul la viață și la integritate fizică și morală, (...)"

art. 18 § 2

„Domiciliul este inviolabil. (...)"

art. 53 § 2

„Orice cetățean poate cere protecția libertăților și drepturilor recunoscute la art. 14 și la prima secțiune a capitolului doi în fața tribunalelor ordinare printr-o acțiune bazată pe principiile de prioritate și procedură sumară și, după caz, prin recursul individual de protecție în fața Tribunalului Constituțional. (...)"

2.

Legea 62/1978 de Protecție a Drepturilor Fundamentale

art. 6

(abrogat de legea 29/1998, din 13 iulie 1998, ce reglementează jurisdicția administrativă contențioasă)

„Împotriva actelor administrației publice, supuse dreptului administrativ, care ar putea afecta exercitarea drepturilor fundamentale ale persoanei, (...) o acțiune administrativă contențioasă ar putea fi intentată în conformitate cu regulile de procedură stabilite în această secțiune (...)"

3.

Legea Organică a Tribunalului Constituțional

art. 44 - 1c

„1. Încălcările drepturilor și garanțiilor susceptibile de protecție constituțională (...) nu vor putea face obiectul recursului de amparo decât:

(...)

c) dacă presupusa încălcare a fost invocată formal în procedura în cauză, o dată ce încălcarea s-a produs și a fost cunoscută."

4.

Ordonanța municipală privind zgomotele și vibrațiile primăriei Valencia, din 28 iunie 1986

art. 8 § 1

În mediul exterior, este interzis să se depășească nivelele acustice de recepție care, în funcție de utilizarea dominantă a fiecărei zone marcate pe Planul de Amenajare Urbană, se stabilesc după cum urmează:

Niveluri de recepție extreme:

(...)

Rezidență multifamilială:

Zi (de la 8h la 22h): 55 dB (A)

Noapte (de la 22h la 8h): 45 dB (A)

(...)

art. 30

1.

Sunt numite zone acustic saturate prin efecte suplimentare, zonele sau locurile din comună care suferă impact sonor ridicat din cauza existenței multor stabilimente (...) a activității persoanelor care le utilizează și a zgomotului generat de vehicule care tranzitează aceste zone, ceea ce constituie o sursă importantă de agresiune pentru locuitori.

2.

Vor putea fi declarate zone acustic saturate (Zas) zonele în care, chiar atunci când fiecare activitate luată individual respectă nivelurile stabilite în această ordonanță, nivelurile perturbării datorite zgomotelor mediului exterior așa cum sunt stabilite la art. 8 sunt depășite de două ori pe săptămână în manieră consecutivă, sau de trei ori în manieră discontinuă, în spațiul de 35 zile și depășesc 20 dB (A).

5.

Extrase din raportul de periție al dlui X, profesor de fizică aplicată:

Rezultatele obținute prin măsurători realizate de laboratorul de acustică al Universității Valencia pentru mai mulți ani în acea zonă urbană, precum și cele obținute de alte instituții, arată că nivelurile de zgomot ambiant în această zonă, în particular în orele nocturne în weekend (și mai ales între ora 1 și 3 dimineața) sunt extrem de ridicate. În zona în cauză și în perioadele menționate mai sus, valorile orare ale nivelelor de zgomot echivalente (Leq) depășesc frecvent 70 dB (A), și nivelurile maxime corespunzătoare depășesc 80 dB (A).

Ca urmare a acestei situații, se poate afirma că nivelurile de zgomot în interiorul locuințelor existente în această zonă urbană sunt intolerabil de ridicate în orele nocturne și, prin urmare, afectează în mod negativ sănătatea și bunăstarea locuitorilor.

Această concluzie se sprijină pe faptul că, chiar și cu ferestre ale locuințelor închise (inclusiv în mijlocul verii), nivelurile de zgomot în interior sunt foarte ridicate. Trebuie ținut seama că, potrivit reglementării în vigoare (Standardul de construcție NBE-CA-88), cerința izolării minime a fațadelor este 30 dB (A). Constatăm că, în practică, această valoare nu este niciodată atinsă, ci izolarea reală a unei fațade este în general de ordinul 15 până la 20 dB (A).

În consecință, în condițiile citate mai sus, se poate estima că nivelurile de zgomot noaptea în interiorul locuințelor, de exemplu într-o cameră care se deschide la fațadă, vor fi de ordinul 50 dB (A), cu niveluri maxime de ordinul 60 dB (A). Semnalăm că această estimare este de natură generală și poate fi formulată fără a fi necesare măsurători specifice în interiorul locuințelor în cauză.

Pare oportun să precizez aici că diferența între 50 sau 60 dB (A) și 30 dB (A) este enormă. Astfel, atunci când trecem de la 30 la 33 dB (A), nu este vorba despre „puțin mai mult" zgomot (cum ar putea crede o persoană nespecialistă), ci reprezintă dublul intensității zgomotului corespunzător. Interpretarea corectă a acestui raport nu este posibilă decât dacă se înțelege bine semnificația unității „decibel" care a fost folosit aici.

MOTIVE

Reclamanta se plânge de pasivitatea autorităților locale din Valencia, mai ales a primarului care nu ar fi pus capăt incidentelor de zgomot nocturnal; susține că invazia de zgomot care rezultă din aceasta încalcă art. 8 al Convenției și, mai ales, dreptul să-și respecte domiciliul.

ÎN DREPT

Reclamanta susține încălcarea articolului 8 al Convenției din cauza incidentelor de zgomot nocturnal provocate de discoteci; ea impută responsabilitatea pasivității autorităților locale. art. 8 § 1 al Convenției se citește după cum urmează:

art. 8

„1. Orice persoană are dreptul la respect pentru viața sa privată și familială, domiciliul și corespondența sa.

Guvernul consideră că zgomotele la care se referă reclamanta provin din activități private și că, prin urmare, nu există ingerință directă a puterii publice în dreptul la intimitate domiciliu și viață privată și familială. Observă, de altfel, că primăria Valencia a efectuat anumite demersuri pentru a corecta problema poluării acustice în zona locuită de reclamantă, cum ar fi elaborarea și aprobarea unei ordonanțe municipale complete și riguroase, declararea de zonă acustic saturată precum și aplicarea sancțiunilor, revocarea de licențe și condamnări penale.

Guvernul susține că, chiar și în cazul în care reclamanta suferit, mai mult sau mai puțin ocazional, niveluri de poluare acustică, și ar putea dovedi impactul acestor zgomote în cadrul domiciliul, autoritățile relevante adoptaseră deja măsuri suficiente pentru corecta această situație.

Guvernul observă, de altfel, că instituțiile judiciare, în deciziile lor judiciare, constatat că reclamanta nu dovedi că suferi zgomote în interior domiciliu din cauza zgomotului nocturnal și că oricum, protecția articolului 8 se limitează domiciliul, dar nu poate aplica când este în cauză o pagubă din afara domiciliu. Prin urmare, Guvernul estimă că nu ingerință nu poate constate în dreptul reclamantei la respect domiciliu.

Reclamanta refuza, pentru partea sa, teza guvernului. Ea estimează că guvernul nu a adus niciun element cu privire la pasivitate pe care o denuță administrației puse în cauză. Mai întâi, ea susține că, deși primăria Valencia nu este autoarea directă a poluării sonore, ea este cauza acestei saturații acustice din faptul că a eliberat licențe în mod nelimitat, fără a lua măsuri pentru a se conforma legii. Reclamanta reamintește apoi jurisprudența în cauza Lopez Ostra c. Spania (hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-C, § 51) în privința efectelor poluării provocate în afara domiciliu, dar privind cadrul drepturilor fundamentale, în special domiciliu. De plus, conform ordonanței municipale, zgomotele provenind dintr-o sursă externă trebuie măsurate la nivelul fațadei imobilului locuinței în cauză.

Curtea estimează că, la lumina criteriilor decurg din jurisprudența organelor Convenției (a se vedea Hatton și alții c. Regatul Unit [GC], nr. 36022/97, § 96, CEDH 2003-VIII și jurisprudența citată) și ținând seama de totalitatea elementelor în posesia sa, întrebarea dacă autoritățile spaniole au asigurat în cazul de față un respect suficient al drepturilor de care beneficiază reclamanta conform articolului 8 al Convenției, ridică probleme complexe de fapt și drept care nu ar putea fi decise în stadiul admisibilității și necesită examinare fondului.

Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,

Declară

cererea admisibilă, cu rezerva tuturor mijloacelor de fond.

Françoise Elens-Passos

Nicolas Bratza

Grefier Adjunct

Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

4143/02

présentée par Pilar MORENO GÓMEZ

contre l’Espagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 29 juin 2004 en une chambre composée de

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

J.

Casadevall

,

S.

Pavlovschi

,

J.

Borrego Borrego

,

M

mes

E.

Fura-Sandström,

L. Mijović,

juges

,

et

de M

me

F. Elens-Passos

,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 22 novembre 2001,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles en réponse présentées par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Pilar Moreno Gómez, est une ressortissante espagnole, née en 1948 et résidant à Valence. Elle est représentée devant la Cour par M

e

Andrés Morey Navarro, avocat à Valence. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. Ignacio Blasco Lozano, chef du service juridique des droits de l’homme au ministère de la Justice.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

Précédents de l’affaire

La requérante habite depuis 1970 un appartement dans une zone résidentielle de la commune de Valence.

A partir de 1974, la mairie de Valence autorisa l’ouverture, à proximité de l’appartement de la requérante, de boîtes de nuit tels que bars, pubs et discothèques, qui rendirent impossible le repos des personnes habitant dans le secteur.

Avant 1980, des voisins avaient déjà protesté en raison de la dégradation et des bruits dans ce quartier.

Étant donné les problèmes engendrés par le bruit, la mairie de Valence décida, le 22 décembre 1983, de ne plus octroyer de licences pour l’ouverture de cabarets dans le secteur. Mais cette décision resta sans effet et de nouvelles licences furent octroyées.

En 1993, la mairie de Valence sollicita une expertise, laquelle établit que les niveaux sonores étaient inadmissibles et dépassaient les limites consenties

; le niveau sonore, les samedis à 3 h 35, était supérieur à 100

dBA Leq (décibels), se situant entre 101 et 115,9

dBA Leq.

Dans un rapport du 31 janvier 1995, la police autonome informa la mairie de Valence que les locaux musicaux situés dans le secteur habité par la requérante ne respectaient pas de façon systématique les horaires de clôture. Elle signala qu’elle avait pu constater que les plaintes des voisins étaient fondées.

Le 28 juin 1996, la mairie de Valence approuva une nouvelle ordonnance municipale sur les bruits et les vibrations, publiée le 23 juillet 1996 au Journal officiel de la Province de Valence. Conformément à l’article 8 de ladite ordonnance, dans une zone résidentielle multifamiliale, telle que celle de la requérante, l’environnement extérieur ne doit pas dépasser les niveaux acoustiques de 45 dBA Leq entre 22 heures et 8 heures. De même, selon l’article 30 de cette ordonnance, sont définies comme zones acoustiquement saturées, les zones ou lieux de la commune qui subissent un impact sonore élevé en raison de l’existence de nombreux établissements, de l’activité des personnes qui les utilisent et du bruit engendré par les véhicules qui transitent par ces zones, ce qui constitue une source d’agression importante pour les habitants.

Enfin, étaient fixées dans l’ordonnance les conditions pour procéder à la déclaration de zone acoustique saturée (

Zona Acústicamente Saturada

) ainsi que les effets d’une telle déclaration, entre autres, l’interdiction d’installer des activités à l’origine de cette saturation, telles que boites de nuit, discothèques, etc.

Par une décision de la mairie de Valence du 27 décembre 1996 (

Acuerdo

) rendue en séance plénière, publiée le 27 janvier 1997 au Journal officiel de la Province de Valence, le quartier fut déclaré zone acoustique saturée.

Toutefois, le 30 janvier 1997, la mairie de Valence octroya une licence d’ouverture pour une activité de discothèque dans le même immeuble que celui habité par la requérante. Plus tard, cette licence fut annulée par un arrêt du Tribunal suprême du 17 octobre 2001.

Dans le cadre du dossier de déclaration de zone acoustique saturée, la mairie de Valence procéda à plusieurs études sonométriques en raison de la surveillance de la pollution acoustique dans ce secteur. Dans tous les rapports, le service du laboratoire municipal signala que les niveaux de perturbation acoustique étaient supérieurs aux limites prévues dans l’ordonnance municipale.

2.

Les procédures

La requérante était exaspérée par cette situation qui l’empêchait de dormir, de se reposer,

lui causait des insomnies ainsi que de sérieux problèmes de santé. Le 21 août 1997, elle présenta une réclamation préalable auprès de la mairie de Valence, invoquant les articles

15 (droit à la vie et à l’intégrité physique) et 18 § 2 (droit à l’intimité et à l’inviolabilité du domicile) de la Constitution. Elle sollicita, en outre, 3

907 euros (650

000 pesetas) pour dommages et pour l’installation du double vitrage.

Face au silence de l’administration et, conformément à la loi 62/1978 sur la protection des Droits fondamentaux, le 25 novembre 1997, la requérante présenta un recours contentieux-administratif auprès du Tribunal supérieur de justice de Valence, invoquant la violation des articles 15 et 18 § 2 de la Constitution.

Le 2 octobre 1997, la mairie de Valence présenta ses allégations écrites dans lesquelles elle signalait le caractère prématuré du recours, notant que la mairie pouvait encore le résoudre, et sollicitant l’irrecevabilité du recours. Par une décision du 27 octobre 1997, cette exception d’irrecevabilité fut rejetée.

Le 11 décembre 1997, le ministère public présenta ses allégations et se prononça en faveur de la requérante

; il estimait qu’il y avait eu violation des articles 15 et 18 § 2 de la Constitution et que les dommages et intérêts réclamés par la requérante étaient justifiés.

Par un arrêt contradictoire du 21 juillet 1998, rendu après la tenue d’une audience publique, le Tribunal supérieur de justice de Valence rejeta la demande de la requérante considérant que la preuve qui avait été relevée, non pas au domicile de la requérante mais dans le hall d’entrée de l’immeuble, ne pouvait entraîner la violation des article 15 et 18 § 2 de la Constitution, et que l’expertise médicale mentionnait seulement que la requérante avait suivi un traitement contre l’insomnie pendant plusieurs années, sans préciser la durée ni la raison dudit traitement.

Contre ce jugement, le 9 octobre 1998, la requérante forma un recours d’

amparo

devant le Tribunal constitutionnel. Invoquant d’une part les articles 14 (égalité) et 24 (droit à un procès équitable) de la Constitution, elle se plaignait du manque de motivation de la décision et de l’appréciation des preuves faite par l’arrêt attaqué. Invoquant d’autre part les articles 15 et 18 § 2 de la Constitution, elle se plaignait de la violation du droit à la vie, à l’intégrité physique et morale, à l’intimité personnelle et à l’inviolabilité du domicile.

Par une décision du 29 mai 2000, le Tribunal constitutionnel déclara le recours d’

amparo

recevable et invita la requérante, le ministère public ainsi que la mairie de Valence à présenter leurs observations. Le jour même, le Tribunal constitutionnel convoqua les parties à la procédure au fond pour le

16 mai 2001.

Lors de l’audience du 16 mai 2001, à laquelle comparurent toutes les parties, la requérante réitéra les faits et fondements invoqués dans ses demandes précédentes, insistant sur la violation de ses droits fondamentaux.

La mairie de Valence souleva à titre préliminaire plusieurs causes d’irrecevabilité. De plus, elle estima qu’il s’agissait d’un recours attaquant uniquement la décision du Tribunal supérieur de justice de Valence. Par rapport à l’infraction présumée des articles 15 et 18 § 2 de la Constitution, la mairie allégua, d’abord, le manque de preuves eu égard aux niveaux sonores à l’intérieur du domicile de la requérante et, ensuite, que les soi-disant bruits subis n’étaient pas seulement imputables à l’administration mise en cause, celle-ci ayant des facultés d’agir très limitées face à l’envahissement par le bruit.

Le ministère public partageait le point de vue de la requérante concernant la violation des articles 15 et 18 § 2 de la Constitution. Il estimait que le recours d’

amparo

devait être qualifié de «

mixte

», c’est-à-dire, que d’un côté, il attaquait la mairie de Valence pour sa passivité face à la défense des droits fondamentaux des articles 15 et 18 de la Constitution et que, d’un autre côté, le recours attaquait la décision du Tribunal supérieur de justice de Valence, alléguant aussi la violation des article 14 et 24 de la Constitution.

Sur la violation des articles 15 et 18 § 2 de la Constitution, le ministère public considérait que, dans le cas d’espèce, il y avait eu violation du droit à l’inviolabilité du domicile, rendant l’environnement impropre à la vie quotidienne au sein du domicile, à la lumière de la jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme et, en particulier, dans les affaires

López

Ostra c. Espagne

et

X et Y c. Hollande

. Sur la base de cette jurisprudence, le ministère public sollicita l’élargissement du concept constitutionnel de «

domicile

».

Par un arrêt du 29 mai 2001, notifié le 31 mai 2001, la haute juridiction rejeta le recours après avoir repoussé les exceptions d’irrecevabilité invoquées par la mairie de Valence. La haute juridiction estima être en face d’un recours d’

amparo

de caractère «

mixte

», c’est-à-dire, formulé contre la mairie de Valence pour violation des articles 15 et 18 § 2 de la Constitution, et contre l’arrêt du Tribunal supérieur de justice de Valence pour violation des articles 14 et 24 de la Constitution.

Pour ce qui est de la violation des articles 14 et 24 de la Constitution, la haute juridiction rappela, tout d’abord, qu’il ne rentrait dans ses attributions de substituer son appréciation des preuves à celle opérée par les organes juridictionnels. En ce qui concerne le manque de motivation allégué par la requérante, elle nota que la décision rendue par le Tribunal supérieur de justice de Valence ne pouvait être considérée comme entachée d’arbitraire ou comme déraisonnable. Par ailleurs, elle constata que la requérante n’avait pas communiqué de décisions sur lesquelles elle fondait la prétendue discrimination. Ainsi, aucune violation des articles

14 et 24 de la Constitution ne pouvait être décelée.

Pour ce qui est de la violation des articles 15 (droit à la vie et à l’intégrité physique) et 18 § 2 (droit à l’intimité et à l’inviolabilité du domicile) de la Constitution, la haute juridiction se référa à la jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme selon laquelle, dans les cas de gravité exceptionnelle, plusieurs dommages sur l’environnement, même sans danger pour la santé des personnes, peuvent attenter au droit au respect de la vie privé et familiale, selon l’article 8 § 1 de la Convention. Le Tribunal constitutionnel estima cependant que

:

«

(...) il ne peut y avoir violation de l’article 15 de la Constitution que si le niveau de saturation acoustique subi par une personne, comme conséquence d’une action ou omission des pouvoirs publics, nuit gravement et immédiatement à sa santé.

»

La haute juridiction estima que, tel n’était pas le cas en l’occurrence, et signala que

:

«

(...) même si la requérante soutient que le niveau sonore qu’elle a subi l’a rendue insomniaque, elle n’a déposé au dossier qu’un simple certificat d’hospitalisation et de consultation dans lequel ne figurait ni la durée de ses troubles du sommeil

ni la cause de ceux-ci. (...)

».

Selon la haute juridiction, la requérante n’a pas prouvé l’existence d’un lien direct entre le bruit et le dommage subi.

Quant à l’allégation de violation de l’article

18 de la Constitution, le Tribunal constitutionnel considéra que la requérante n’avait pas non plus démontré l’existence d’une nuisance à l’intérieur de son domicile emportant violation de la disposition

constitutionnelle. D’après la haute juridiction

:

«

(...) la requérante s’est limitée tout simplement à se plaindre d’une façon générale en signalant que le bruit avait une origine diffuse, non limitée à une seule source de production et que la saturation acoustique était le résultat d’une accumulation de bruits. (...) Au contraire, toute son argumentation est basée sur quelques études sono métriques réalisées à l’intérieur de son domicile, qui ont donné des résultats disparates (...) n’ayant pas permis de conclure à la violation du droit invoqué. (...)

»

Pour conclure, le Tribunal constitutionnel rejeta la demande d’

amparo

au motif suivant

:

«

En conséquence, il y a lieu de rejeter l’

amparo

pour ce qui est de la violation présumée des droits invoqués, faute pour la requérante d’avoir prouvé l’existence d’une nuisance réelle et effective des droits fondamentaux imputable à la mairie de Valence.

»

Cet arrêt fut rendu par le Tribunal constitutionnel réuni en séance plénière. Cependant, deux magistrats exprimèrent une opinion concurrente. Selon l’un d’eux, l’arrêt limitait le libre développement de la personnalité au domicile; en l’espèce, il considérait que les conditions exigées pour apprécier la violation des droits fondamentaux étaient excessives, et il défendait la nécessité de parler d’une triple échelle de protection constitutionnelle, laquelle devrait aller du droit à l’intégrité physique et morale (article 15 CE) à un environnement adéquat pour le développement de la personne (article 45 § 1 CE), en passant par le droit à l’intimité du domicile (art. 18 § 2 CE). Concernant l’article 15 de la Constitution, l’opinion concurrente se lisait comme suit

:

«

1.

(...) il est nécessaire de revendiquer le contenu ou composant subjectif de l’article 45 § 1 CE, car le droit évolue vers l’obtention de plus de quotas de bien-être et de liberté, surtout eu égard à l’effort des citoyens qui essaient de faire valoir leurs droits face à la passivité de l’administration.

(...)

2.

D’après moi, la lésion des droits fondamentaux n’exige pas que le bruit soit d’un niveau intense et mette en danger la vie des personnes. La récente législation européenne évolue dans un autre sens. La réaction des pouvoirs publics face au bruit ne tient pas compte des effets nocifs

: conséquences négatives sur la santé des personnes, telles que gênes produites par le bruit, altération du sommeil, interférence avec la communication orale (...) Dans l’arrêt, une séparation entre l’intégrité physique (article 15 CE) et la santé (article 43 CE) est sous-jacente. Il s’agit d’une séparation que la législation européenne rompt depuis qu’elle assume que la santé humaine, telle que comprise par l’OMS, est l’état d’absolu bien-être physique, mental et social.

Je ne partage pas l’idée que la violation de l’article 15 CE exige un danger grave et immédiat pour la santé des personnes, comme le dit l’arrêt. J’entends que l’existence d’un effet nocif quelconque est suffisante (...)

3.

(...) Le bruit comme phénomène unitaire a des effets nocifs sur la santé, indépendamment du lieu où il se produit et de la personne qui le subit.

Mon opinion est que, dans les cas où l’envahissement acoustique met en danger la santé des personnes, de façon continue, il y a violation du droit à l’intégrité physique et morale (article 15 CE) (...) indépendamment du fait que le dommage ait lieu dans l’enceinte même du domicile. »

Ce magistrat conclut de la façon suivante

:

«

(...) En fait, la saturation acoustique cause des dommages aux êtres humains, avec violation éventuelle du droit à l’intégrité physique et morale (article 15 CE). La saturation acoustique peut supposer une violation du domicile, comme milieu réservé à l’intimité personnelle et familiale, combinée avec la violation de l’article 18 § 2 CE. (....)

»

Le deuxième magistrat signala, dans son opinion concurrente, qu’il y avait une question préalable qui n’avait pas été suffisamment abordée, à savoir jusqu’à quel point l’administration requise est obligée de dispenser la protection sollicitée. Cette obligation préalable est la condition nécessaire pour admettre ou nier l’existence d’un lien de causalité entre l’inactivité administrative et la violation alléguée. D’après lui, ce pouvoir de l’administration devient obligatoire quand la lésion des droits fondamentaux atteint un certain niveau de gravité.

B.

Le droit interne pertinent

1.

La Constitution

Article 10 § 2

«

Les dispositions relatives aux droits fondamentaux et aux libertés reconnus par la Constitution seront interprétées conformément à la Déclaration Universelle des Droits de l’Homme et aux traités et accords internationaux ratifiés dans ce domaine par l’Espagne.

»

Article 15

«

Tous ont droit à la vie et à l’intégrité physique et morale, (...)

»

Article 18 § 2

«

Le domicile est inviolable. (...)

»

Article 53 § 2

«

Tout citoyen peut demander la protection des libertés et des droits reconnus à l’article 14 et à la section première du chapitre deux devant les tribunaux ordinaires par une action fondée sur les principes de priorité et de la procédure sommaire et, le cas échéant, par le recours individuel de protection devant le Tribunal constitutionnel. (...)

»

2.

Loi 62/1978 de Protection des Droits fondamentaux

Article 6

(abrogé par la loi 29/1998, du 13 juillet 1998,

régulatrice de la juridiction contentieuse-administrative)

«

Contre les actes de l’administration publique, soumis au droit administratif, qui pourraient affecter l’exercice des droits fondamentaux de la personne, (...) un recours contentieux-administratif pourra être interjeté conformément aux règles de procédure établies dans la présente section (...)

»

3.

Loi organique du Tribunal Constitutionnel

Article 44 - 1c

«

amparo

que :

(...)

c) si la violation alléguée a été invoquée formellement lors de la procédure en cause, une fois la violation produite et connue.

»

4.

Ordonnance municipale relative aux bruits et vibrations de la mairie de Valence, du 28 juin 1986

Article 8 § 1

Dans l’environnement extérieur, il est interdit de dépasser les niveaux acoustiques de réception qui, en fonction de l’usage dominant de chacune des zones signalées sur le Plan d’Aménagement Urbain, s’établissent comme suit

:

Niveaux de réception extrêmes

:

(...)

Résidence multi-familles

:

Jour (de 8h à 22h)

: 55 dB (A)

Nuit (de 22h à 8h)

: 45 dB (A)

(...)

Article 30

1.

Sont appelées zones acoustiques saturées par effets supplémentaires les zones ou lieux de la commune qui subissent un impact sonore élevé en raison de l’existence de nombreux établissements (...) de l’activité des personnes qui les utilisent et du bruit engendré par les véhicules qui transitent par ces zones, ce qui constitue une source d’agression importante pour les habitants.

2.

Pourront être déclarées zones acoustiques saturées (Zas) les zones où, même lorsque chaque activité prise individuellement respecte les niveaux fixés dans la présente ordonnance, les niveaux de perturbation dûs à des bruits de l’environnement extérieur tels qu’établis à l’article 8 sont dépassés deux fois par semaine de manière consécutive, ou trois fois de manière discontinue, en l’espace de 35 jours et excèdent 20

dB (A).

5.

Extraits du rapport d’expertise de M. X, professeur de physique appliquée

:

Les résultats obtenus par les mesures réalisées par le laboratoire d’acoustique de l’université de Valence pendant plusieurs années dans ladite zone urbaine, de même que ceux obtenus par d’autres institutions, font apparaître que les niveaux de bruit ambiant dans cette zone, en particulier pendant les heures nocturnes le week-end (et surtout entre 1 heure et 3 heures du matin), sont extrêmement élevés. Dans la zone en question et pendant les périodes susmentionnées, les valeurs horaires des niveaux de bruit équivalents (Leq) dépassent fréquemment 70 dB (A), et les niveaux maximum correspondants excèdent 80 dB (A).

Comme conséquence de cette situation, on peut affirmer que les niveaux de bruit à l’intérieur des logements existants dans cette zone urbaine sont intolérablement élevés pendant les heures nocturnes et, par conséquent, affectent de manière négative la santé et le bien-être des habitants.

Cette conclusion s’appuie sur le fait que, même en maintenant les fenêtres des logements fermées (y compris en plein été), les niveaux de bruit à l’intérieur sont très élevés. Il faut tenir compte de ce que, selon la réglementation en vigueur (Norme du bâtiment NBE-CA-88), l’exigence d’isolation minimale des façades est de 30 dB (A). Nous constatons que, dans la pratique, cette valeur n’est jamais atteinte, mais que l’isolation réelle d’une façade est généralement de l’ordre de 15 à 20 dB (A).

En conséquence, dans les conditions citées plus haut, on peut estimer que les niveaux de bruit pendant la nuit à l’intérieur des logements, par exemple dans une chambre donnant sur la façade, seront de l’ordre de 50 dB (A), avec des niveaux maximum de l’ordre de 60 dB (A). Nous signalons que cette estimation est de nature générale et qu’elle peut être formulée sans qu’il soit nécessaire de réaliser des mesures spécifiques à l’intérieur des logements concernés.

Il semble opportun de préciser ici que la différence entre 50 ou 60 dB (A) et 30

dB

(A) est énorme. Ainsi, lorsque nous passons de 30 à 33 dB (A), il ne s’agit pas d’«

un peu plus

» de bruit (comme pourrait penser une personne non experte), mais cela représente le double de l’intensité du bruit correspondant. L’interprétation correcte de ce rapport n’est possible que si l’on comprend bien la signification de l’unité «

décibel

» qui a été utilisée ici.

GRIEF

La requérante se plaint de la passivité des autorités locales de Valence, plus particulièrement de sa mairie laquelle n’aurait pas mis fin aux incidents de tapage nocturne; elle soutient que l’envahissement par le bruit qui en découle porte atteinte à l’article 8 de la Convention et, plus particulièrement, à son droit au respect de son domicile.

EN DROIT

La requérante allègue la violation de l’article 8 de la Convention en raison des incidents de tapage nocturne provoqués par des boîtes de nuit

; elle en impute la responsabilité à la passivité des autorités locales. L’article

8 § 1 de la Convention se lit comme suit

:

Article 8

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Le Gouvernement considère que les bruits auxquels la requérante se réfère procèdent des activités privées et que, partant, il n’y a pas d’ingérence directe du pouvoir public dans le droit à l’intimité du domicile et à la vie privée et familiale. Il relève, d’ailleurs, que la mairie de Valence a effectué certaines démarches afin de corriger le problème de pollution acoustique dans la zone habitée par la requérante, telles que l’élaboration et l’approbation d’une ordonnance municipale complète et rigoureuse, la déclaration de zone acoustique saturée ainsi que l’application de sanctions, révocations de licence et condamnations pénales.

Le Gouvernement fait valoir qu’à supposer même que la requérante ait subi, plus ou moins occasionnellement, des niveaux de pollution acoustique, et ait pu prouver l’incidence de ces bruits dans le cadre de son domicile, les autorités pertinentes avaient déjà adopté des mesures suffisantes pour corriger cette situation.

Le Gouvernement relève d’ailleurs que les juridictions, dans leurs décisions judiciaires, ont constaté que la requérante n’avait pas prouvé qu’elle subissait des bruits à l’intérieur de son domicile provenant du tapage nocturne et qu’en tout état de cause, la protection de l’article 8 se limite au domicile, mais ne peut trouver application lorsque est en cause une nuisance hors du domicile. Dès lors, le Gouvernement estime qu’aucune ingérence ne peut être constaté dans le droit de la requérante au respect de son domicile.

La requérante refuse pour sa part la thèse du gouvernement. Elle estime que le gouvernement n’a apporté aucun élément concernant la passivité qu’elle dénonce de l’administration mise en cause. Tout d’abord, elle soutient que bien que la mairie de Valence ne soit pas l’auteur direct de la pollution sonore, elle est la cause de cette saturation acoustique du fait qu’elle a délivré des licences de façon illimitée, sans prendre de mesures pour se conformer à la loi. La requérante rappelle ensuite la jurisprudence dans l’affaire

Lopez Ostra c. Espagne

(arrêt du 9

décembre 1994, série A n

o

303

‑

C, § 51) par rapport aux effets de pollution provoquée à l’extérieur du domicile, mais concernant le cadre des droits fondamentaux, notamment du domicile. De plus, conformément à l’ordonnance municipale, les bruits provenant d’une source extérieure doivent être mesurés au niveau de la façade de l’immeuble du logement mis en cause.

La Cour estime qu’à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention ( voir

Hatton et autres c. Royaume Unit

[GC], n

o

36022/97, § 96, CEDH 2003-VIII et la jurisprudence citée) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la question de savoir si les autorités espagnoles ont assuré en l’espèce un respect suffisant des droits dont bénéficie la requérante au titre de l’article 8 de la Convention, soulève des problèmes complexes de fait et de droit qui ne sauraient être tranchés au stade de la recevabilité et nécessitent un examen du fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Françoise

Elens-Passos

Nicolas

Bratza

Greffière adjointe

Président