AFFAIRE GABARRI MORENO c. ESPAGNE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 68066/01) adresată împotriva Regatului Spaniei și înaintată Curții de către un cetățean al acestui stat, dl. Juan Gabarri Moreno („reclamantul"), pe 29 martie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat înaintea Curții de către Mre Manuel Ollé Sesé, avocat la Madrid. Guvernul spaniol („Guvernul") a fost reprezentat până la 31 ianuarie 2003 de agentul său, dl. Javier Borrego Borrego, șef al serviciului juridic pentru drepturile omului al ministerului de justiție, apoi, din 1 februarie 2003, de dl. Ignacio Blasco Lozano, noul agent al Guvernului și șef al serviciului juridic pentru drepturile omului al ministerului de justiție.

Reclamantul susținea în special presupusa încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor garantat de art. 7 § 1 din Convenție din cauza refuzului jurisdicțiilor spaniole de a-i aplica reducerea pedepsei prevăzute de art. 66 din codul penal din 1973. Reclamantul invoca, de asemenea, art. 6 § 3 a) din Convenție.

Cererea a fost atribuită Secțiunii a Patra a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din Regulament.

Prin hotărâre din 17 decembrie 2002, camera a declarat cererea admisibilă privind grieful bazat pe art. 7 § 1 din Convenție și inadmisibilă pentru surplus. Ea a considerat, de altfel, că ținerea unei ședințe publice nu era necesară (art. 59 § 3 din Regulament).

Pe 17 februarie 2003, reclamantul și-a prezentat pretențiile cu titlu de satisfacție echitabilă. Pe 30 aprilie 2003, Guvernul a prezentat observații sale cu privire la cererea de satisfacție echitabilă formulată de reclamant. PE FAPT

Printr-o hotărâre contradictoriu din 4 iunie 1996, pronunțată după ținerea unei ședințe publice, Audiencia Provincial din Madrid l-a găsit pe reclamant vinovat de o infracțiune împotriva sănătății publice (trafic de heroină), pedepsită de articolele 344 și 344 bis a) alinea 3 din codul penal în vigoare la época faptelor, cu circumstanța agravantă a îndepărtării capacităților sale mentale (enajenación mental), și l-a condamnat la o pedeapsă de opt ani și o zi de închisoare, la plata unei amenzi de 101 milioane de pesetas cu constrângere corporală de șaisprezece zile. Un coaccuzat, urmărit pentru aceeași infracțiune, a fost condamnat la pedeapsa de închisoare majoră la gradul maxim al acesteia, și anume zece ani și o zi de închisoare, prin aplicarea circumstanței agravante a recidivei.

Cu privire la circumstanța atenuantă apreciată în legătură cu reclamantul, Audiencia Provincial s-a pronunțat după cum urmează: „(...) Cu privire la inculpatul Juan Gabarri Moreno, tribunalul apreciază circumstanța atenuantă prevăzută de art. 9.1 din codul penal în legătură cu art. 8.1 al alienării mentale. Medicul psihiatru A.H.J. și-a confirmat raportul în cursul ședinței publice și a expus că Juan Gabarri suferă de zece ani de depresie acută care s-a agravat cu trei ani în urmă din cauza decesului soției sale. Această depresie prelungită și sentimentul de a fi inutil se traduc prin afectarea capacităților sale volitive și cognitive, deci va trebui să se aplice circumstanța atenuantă a articolului 9.1 din codul penal în legătură cu art. 8.1 al aceluiași text."

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat cale de cassație înaintea Tribunalului Suprem. În sprijinul recursului său, reclamantul a susținut în special argumentul juridic derivat din neluarea în considerare de către jurisdicția de fond a circumstanței atenuante în momentul determinării pedepsei aplicabile care, după opinia sa, ar fi trebuit să fie mai mică. El a trimis la jurisprudența abundentă stabilită de Tribunalul Suprem în această materie și, ca exemplu, a citat hotărârea din 18 februarie 1991, în care înalta jurisdicție a declarat că: „(...) art. 66 din codul penal a ordonat aplicarea pedepsei inferioare cu unu sau doi degrazi celei prevăzute de legea atunci când faptul imputabil nu era complet scuzabil în absența uneia din condițiile necesare pentru a beneficia de exonerarea de responsabilitate penală în cazurile prevăzute de art. 8, adică în prezența circumstanțelor atenuante enumerate la art. 9 § 1 din codul penal (...)" El concluziona că, prin aplicarea acestei jurisprudențe, Audiencia Provincial ar fi trebuit să pronunțe pedeapsa inferioară cu unu sau doi degrazi celei prevăzute de legea.

În cursul ședinței publice ținute de Tribunalul Suprem, ministerul public a sprijinit pe acest punct recursul în cassație al reclamantului estimând că: „(...) Având în vedere conținutul celui de-al treilea temei în drept, se poate concluziona că sentința apreciază motivul de exonerare parțială a responsabilității din art. 9.1 în legătură cu art. 8.1 din codul penal, ceea ce presupune, conform articolului 66 din același text legislativ, că pedeapsa de impus trebuie să fie cel puțin aceea inferioară în degraz (...)"

Printr-o hotărâre din 3 iunie 1997, tribunalul a respins recursul în cassație. Cu privire la argumentul bazat pe neaplicarea circumstanței atenuante a îndepărtării capacităților sale mentale, tribunalul s-a pronunțat după cum urmează: „4. Cele două motive rămase ale recursului se referă la aplicarea în această cauză a articolelor 8.1 și 9.1 din codul penal. (...) Al cincilea motiv susține că „ținând seama de suferința psihică a acestuia, ar fi trebuit aplicată pedeapsa la gradul și la portata minime (...)" „b. Atenuarea pedepsei (...) trebuie să se adapteze la diminuarea gravității reproșului asupra culpabilității și acesta, în cazurile de capacitate redusă a culpabilității, trebuie să fie proporțional cu reducerea posibilității inculpatului de a acționa în alt mod. În cauza de față, diminuarea capacității de a acționa conform dreptului s-a văzut redusă de presiunea exercitată asupra voii inculpatului de depresie de care suferea. Din acest punct de vedere, atenuarea reținută de Audiencia nu apare ca fiind manifest arbitrară, în faptul că afectarea discernământului nu a antrenat dispariția conștiinței ilegalității, și conștiința sa volitiva îi permite, chiar cu dificultăți, să-și adapteze comportamentul conform dreptului. În consecință, reducerea pedepsei pronunțate de tribunalul a quo nu rezultă evident disproporționată ținând seama de gravitatea culpabilității sale."

Reclamantul a declarat un recurs de amparo înaintea Tribunalului Constituțional plângând în special de faptul că neluarea în considerare a circumstanței atenuante în determinarea pedepsei impuse s-a analizat ca o încălcare a articolelor 24 (dreptul la un proces echitabil) și 25 (principiul legalității infracțiunilor și pedepselor) din Constituție.

Printr-o decizie din 21 septembrie 2000, înalta jurisdicție a respins recursul ca fiind lipsit de temei din următoarele motive: „(...) conform jurisprudenței constante și reiterate a acestui tribunal, calificarea juridică motivată a legalității conduiteilor judecate și integrarea faptelor în tipurile penale corespunzătoare, precum și determinarea pedepselor corespunzătoare, cad sub competența tribunalelor ordinare. Odată verificate existența infracțiunii penale și sancțiunii aplicate, precum și caracterul negreșit al deciziei pronunțate, acest tribunal nu poate, pe calea amparo, revizui aceste calificări. În cauza de față, sub invocația principiului legalității penale din art. 25.1 din Constituția spaniolă, reclamantul pretinde ca acest tribunal să revizuiască, ca și cum ar fi o nouă instanță judiciară, determinarea pedepsei impuse pe baza articolelor 344 și 344 bis a), alinea 3, în legătură cu articolele 8.1 și 9.1 din codul penal, text refundat din 1973. Dar această problemă, care este de strict legalitate ordinară, a fost rezolvată în manieră motivată atât de Audiencia Provincial în sentința de fond cât și de camera penală a Tribunalului Suprem în hotărârea pronunțată în cassație. (...)"

Plasat în detenție pe 13 mai 1995, reclamantul a rămas în închisoare pentru faptele acestei cauze până la 25 iulie 1999, data la care a fost pus în libertate condiționată.

Codul penal din 1973 aplicabil faptelor litigioase art. 8 § 1 „Sunt exonerati de responsabilitate penală: 1. Persoana alienată și aceea care se află într-o situație de absență de discernământ tranzitoriu, cu excepția cazului în care a căutat voluntar acest stat pentru a comite infracțiunea. (...)" art. 9 § 1 „Constituie circumstanțe atenuante: 1. Acelea enumerate în capitolul anterior în absența condițiilor necesare pentru a concluziona asupra inexigibilității penale în cazurile prevăzute. În cazurile de exonerare parțială în legătură cu aliniile 1 și 3 din articolul anterior, judecătorul sau tribunalul va putea impune, în plus față de pedeapsa corespunzătoare, măsurile prevăzute de aceste dispoziții. (...)" art. 344 „Persoanele care vor executa acte de cultură, fabricare sau trafic sau care vor promova, vor favoriza sau vor facilita consumul ilicit de droguri toxice, stupefiante sau substanțe psihoactive, sau care le vor poseda în vederea unuia din aceste obiective, vor fi pedepsite cu o pedeapsă de închisoare variind de la închisoarea minoră la gradul mediu, la închisoarea majoră la gradul inferior, și cu o amendă de un milion la 100 milioane de pesetas, atunci când va fi vorba de substanțe care provoacă un grav prejudiciu sănătății, și de detenție majoră (...) în alte cazuri. art. 344 bis a) „Pedepsele superioare în degraz la acelea indicate la articolul anterior vor fi pronunțate: (...) 3. Atunci când cantitatea de droguri toxice, stupefiante sau substanță psihoactivă obiect al conduitelor la care se face referință în articolul anterior atinge o importanță substanțială. (...)" art. 66 „Pedeapsa inferioară cu unu sau doi degrazi la aceea stabilită de legea va fi aplicată atunci când faptul nu este complet scuzabil în absența uneia din condițiile necesare pentru a beneficia de exonerarea de responsabilitate penală în cazurile prevăzute de art. 8. Pedeapsa pronunțată va fi în unu din degrazi pe care tribunalul îl consideră corespunzător ținând seama de numărul și conținutul condițiilor lipsă sau existente. (...)" Tabel demonstrativ al duratei pedepselor divizibile și al duratei acestora în fiecare din degrazi Prezentul tabel figurat în codul penal aplicabil acestei cauze. Pedepse | Durată a întregii pedepse | Durată a degrazului minim | Durată a degrazului mediu | Durată a degrazului maxim Recluzie de 20 ani și 1 zi la 30 ani | | | Recluzie minoră de 12 ani și 1 zi la 20 ani | | | Închisoare majoră, deportație Interzicere civică absolută și interzicere civică specială de 6 ani și 1 zi la 12 ani | de 6 ani și 1 zi la 8 ani | de 8 ani și 1 zi la 10 ani | de 10 ani și 1 zi la 12 ani Închisoare minoră și banishment de 6 luni și 1 zi la 6 ani | de 6 luni și 1 zi la 2 ani | de 2 ani, 4 luni și 1 zi la 4 ani și 2 luni | de 4 ani, 2 luni și 1 zi la 6 ani suspensie | | | detenție majoră | | | PE DREPT

În dispozițiile sale relevante, art. 7 § 1 din Convenție se citește după cum urmează: „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional. De asemenea, nu este infligit nicio pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul în care infracțiunea a fost comisă." A. Argumentația părților 1. Reclamantul

Reclamantul susține că Audiencia Provincial nu a aplicat legea, violând astfel principiul legalității. Într-adevăr, deși a apreciat o exonerare parțială de responsabilitate, tribunalul nu a aplicat art. 66 din codul penal din 1973, în vigoare la época faptelor. El consideră că nu era vorba de o simplă circumstanță atenuantă ci de o exonerare parțială de responsabilitate, așa cum a fost stabilit de Audiencia Provincial din Madrid. Dar în acest caz, art. 66 din codul penal impune reducerea pedepsei cu unu degraz și facultatea de a reduce cu un degraz suplimentar. El consideră că din cauza bolii de care suferea, pedeapsa ar fi trebuit redusă cu doi degrazi și la nivelul minim al acesteia, adică o pedeapsă variind de la doi luni și o zi la patru luni. În final, el concluzionează că a fost atentată art. 7 § 1 din Convenție. 2. Guvernul

Guvernul observă că, prin aplicarea circumstanței atenuante recunoscute reclamantului, Audiencia Provincial din Madrid a redus pedeapsa cu unu degraz și anume de la închisoarea majoră la gradul mediu (și anume de la opt ani și o zi la zece ani) la pedeapsa de închisoare majoră la gradul minim (și anume de la șase ani și o zi la opt ani). Cu toate acestea, din cauza unei erori evidente, tribunalul a adăugat la 8 ani „o zi". Guvernul observă că în această cauză, un coaccuzat căruia i s-a aplicat o circumstanță agravantă de recidivă s-a văzut condamnat la pedeapsa de închisoare majoră la gradul maxim al acesteia, și anume 10 ani și 1 zi de închisoare. Cu privire la reclamant, prin aplicarea circumstanței atenuante apreciată în favoarea sa, tribunalul putea pronunța o pedeapsă variind de la șase ani și o zi la opt ani. Or, Audiencia Provincial l-a condamnat pe reclamant la maximul degrazului minim al închisoarei majore (chiar dacă din eroare, tribunalul a adăugat o zi) pentru a menține o măsură cu privire la cealaltă persoană condamnată la pedeapsa de zece ani și o zi de închisoare. Desigur, reclamantul pretinde că pedeapsa care ar fi trebuit să-i fie impusă era aceea de închisoare majoră la gradul minim, și anume șase ani și o zi. Cu toate acestea, Guvernul amintește că conform jurisprudenței Curții, nu are sarcina de a se substitui jurisdicțiilor interne, jurisdicția de fond fiind liberă de a pronunța pedeapsa pe care o consideră corespunzătoare în respectarea degrazului corespunzător. De altfel, Guvernul observă că reclamantul a fost privat de libertate doar timp de patru ani și doi luni, și anume din 13 mai 1995 până la 25 iulie 1999, data la care a fost pus în libertate condiționată. B. Aprecierea Curții

Curtea amintește că garanția consacrată de art. 7, element esențial al supremației dreptului, ocupă un loc primordial în sistemul de protecție al Convenției, după cum atestă faptul că art. 15 nu permite derogarea de la aceasta în timp de război sau alt pericol public. După cum rezultă din scopul și obiectivul acestuia, trebuie interpretat și aplicat de manieră să asigure o protecție efectivă împotriva urmăririi, condamnării și sancționării arbitrare (hotărârile S.W. și C.R. c. Regatul Unit din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B și 335-C, pp. 41-42, § 35, și pp. 68-69, § 33, respectiv).

De altfel, art. 7 § 1 din Convenție nu se rezumă la a interzice aplicarea retroactivă a dreptului penal în dauna inculpatului. El consacră, de manieră mai generală, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) (hotărâra Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52). De altfel, principiul legalității prescrie că inculpatul să nu vide o pedeapsă mai grea decât cea încurcată pentru infracțiunea pentru care a fost găsit vinovat (cf., mutatis mutandis, Ecer și Zeyrek c. Turcia, nr. 29295/95 și 29363/95, §§ 31-36, CEDO 2001-II).

În fine, revine în primul rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, să interpreteze și să aplice dreptul intern (a se vedea, mutatis mutandis, hotărâra Kopp c. Elveția din 25 martie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-II, p. 541, § 59). Cu toate acestea, Curtea trebuie să verifice compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări.

În cauza de față, Curtea este chemată să se pronunțe cu privire la întrebarea dacă jurisdicțiile interne au infligit reclamantului pedeapsa care, prin aplicarea regulilor dreptului intern în vigoare, corespundea infracțiunii comise conform articolului 7 § 1 din Convenție.

După reclamant, nu ar fi fost cazul.

Pentru partea sa, Guvernul admite că reclamantul ar fi trebuit condamnat la pedeapsa de opt ani de închisoare și nu la opt ani și o zi, adăugarea unei zile constituind doar o simplă eroare și nimic mai mult.

Curtea observă că nu este contestat că, în sentința din 4 iunie 1996, Audiencia Provincial din Madrid, în timp ce l-a găsit pe reclamant vinovat de infracțiunea de atentare la sănătatea publică, a apreciat și circumstanța atenuantă a îndepărtării capacităților mentale prevăzute de art. 9 § 1 din codul penal în legătură cu art. 8 § 1 din același text (cf., §9, mai sus).

Sesizat de reclamant cu un recurs în cassație în care se plângea de faptul că jurisdicția de fond nu a luat în considerare circumstanța atenuantă constatată în fixarea pedepsei de închisoare, Tribunalul Suprem, printr-o hotărâre din 3 iunie 1997, a estimat că reducerea pedepsei pronunțate de Audiencia provincial nu era manifest disproporționată ținând seama de gravitatea culpabilității reclamantului (cf., §12, mai sus). Pentru partea sa, Tribunalul Constituțional, în decizia sa din 21 septembrie 2000, a estimat că problema legalității pedepsei pronunțate a fost rezolvată în manieră motivată atât de Audiencia Provincial cât și de Tribunalul Suprem (cf., §14, mai sus).

După Guvern, ar fi vorba doar de o simplă eroare în quantum-ul pedepsei privind o zi. Lipsind de elemente convingătoare care să susțină această teză, Curtea nu poate fi de acord cu aceasta. De altfel, chiar presupunând că ar fi vorba de o simplă eroare după cum susține Guvernul, revine tribunalelor sesizate de problemă să o corecteze.

Se pune, deci, întrebarea dacă condamnarea reclamantului de către tribunalele spaniole la pedeapsa de opt ani și o zi de închisoare, durată corespunzând în codul penal spaniol pedepsei de închisoare majoră în gradul mediu, a nerespectand art. 7 § 1 din Convenție.

Curtea constată mai întâi că, în cadrul procedurii de cassație înaintea Tribunalului Suprem, ministerul public a estimat că reclamantul ar fi trebuit, conform articolului 66 din codul penal în legătură cu articolele 8 și 9.1 din acest text, să beneficieze de o reducere de pedeapsă cu cel puțin unu degraz. De altfel, lectura combinată a articolelor 344 și 344 bis a) din codul penal (determinând infracțiunea și pedeapsa încurcată) și a articolelor 8.1, 9.1 în legătură cu art. 66 din același text (definind condițiile circumstanțelor atenuante și efectul lor asupra pedepsei), permite să se concluzioneze că, într-adevăr, Audiencia Provincial ar fi trebuit să coboare cu cel puțin unu degraz în scara pedepsei pronunțate (a se vedea tabelul figurând în partea „drept intern relevant"). Aceasta pare a fi, de altfel, sensul jurisprudenței deduse de Tribunalul Suprem în această materie și citate de reclamant în recursul său în cassație.

Or, prin aplicarea circumstanței atenuante apreciate de Audiencia Provincial, conform codului penal, pedeapsa încurcată de reclamant era aceea de închisoare majoră la gradul minim, și anume o pedeapsă de închisoare putând varia de la șase ani și o zi la opt ani. Desigur, după cum susține Guvernul, tribunalul avea facultatea de a pronunța împotriva reclamantului pedeapsa, la nivelul maxim al degrazului, și anume opt ani. Dar este, de asemenea, adevărat că tribunalul ar fi putut îl condamna la nivelul minim, și anume șase ani și o zi. Pentru partea sa, Curtea nu consideră util să se angajeze în continuare în asemenea speculații. Controlul ei se limitează la constatarea că exigența securității juridice inerentă principiului legalității prescria, cel puțin, o corectare a quantum-ului pedepsei pronunțate, ceea ce nu s-a întâmplat. În concluzie, Curtea consideră că reclamantul s-a văzut infligit o pedeapsă mai grea decât aceea pe care o încurca pentru infracțiunea pentru care a fost găsit vinovat.

Prin urmare, a fost o încălcare a articolului 7 § 1 din Convenție.

Reclamantul susține că a suferit repercusiuni importante în viața sa privată, familială și socială. De altfel, subliniază că a suferit pierderi de venituri profesionale consecutive timpului nemeritat petrecut în închisoare. Pe baza a 300 de euro pe zi timp de cinci ani, timp în care spune că a fost privat de libertate, reclamă suma de 547.500 de euro (EUR) în compensație pentru prejudiciul moral și material suferit.

După Guvern, suma reclamată este nejustificată și pur speculativă deoarece reclamantul ar fi putut fi condamnat la pedeapsa de opt ani de închisoare, și anume o pedeapsă inferioară cu o zi doar celor efectiv pronunțate de tribunalele spaniole.

Cu privire la suma reclamată de reclamant, Curtea observă că estimarea prezentată se bazează pe o apreciere pur speculativă și personală a prejudiciului suferit, în special, cu privire la durata pedepsei de închisoare pe care ar fi executat-o efectiv, ținând seama de eventualele remisiuni de pedeapsă la care ar fi putut pretinde, dacă pedeapsa pronunțată ar fi fost mai mică. În consecință, nu poate face dreptate sumei reclamate. Curtea recunoaște, cu toate acestea, că reclamantul a trebuit să experimenteze o ușurare care nu poate fi reparată doar prin constatarea încălcării. Ținând seama de natura încălcării constatate în cauza de față și statuând în echitate, ea acordă persoanei în cauză suma de 1.000 EUR cu titlu de compensație pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul nereclamând nimic cu titlu de cheltuieli și costuri expuse înaintea Curții, nicio sumă nu i-ar putea fi acordată. Cu privire la cheltuielile suportate pentru procedura înaintea jurisdicțiilor interne, reclamantul reclamă suma de 10.048 EUR.

Guvernul susține că cererea reclamantului nu este justificată.

Curtea amintește că, conform jurisprudenței sale constante, alocarea cheltuielilor și costurilor cu titlu al articolului 41 presupune constatarea realității, necesității și, în plus, caracterului rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). De altfel, cheltuielile judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care se referă la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002).

Aplicând aceste criterii cazului prezent și statuând în echitate, după cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea consideră rezonabil de a acorda persoanei în cauză 3.500 EUR pentru cheltuielile și costurile sale. C. Interese moratorii

Curtea consideră corespunzător de a baza rata intereselor moratorioare pe rata inters din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale (cf., Christine Goodwin c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 28957/95, § 124, CEDO 2002-VI). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că a fost încălcat art. 7 § 1 din Convenție; 2. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni din ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 1.000 EUR (mie euro) pentru prejudiciul moral; ii. 3.500 EUR (trei mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și costuri; b) că, din expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu la o rată egală cu rata inters din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 22 iulie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 68066/01) dirigée contre le Royaume d'Espagne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Juan Gabarri Moreno (« le requérant »), a saisi la Cour le 29 mars 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté devant la Cour par M e Manuel Ollé Sesé, avocat à Madrid. Le gouvernement espagnol (« le Gouvernement ») était représenté jusqu'au 31 janvier 2003 par son agent, M. Javier Borrego Borrego, chef du service juridique des droits de l'homme du ministère de la Justice puis, à partir du 1 er février 2003, par M. Ignacio Blasco Lozano, nouvel agent du Gouvernement et chef du service juridique des droits de l'homme du ministère de la Justice.

Le requérant alléguait en particulier la prétendue violation du principe de la légalité des délits et des peines garanti par l'article 7 § 1 de la Convention en raison du refus des juridictions espagnoles de lui appliquer l'abaissement de la peine prévu à l'article 66 du code pénal de 1973. Le requérant invoquait également l'article 6 § 3 a) de la Convention.

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 17 décembre 2002, la chambre a déclaré la requête recevable quant au grief tiré de l'article 7 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus. Elle a, par ailleurs, considéré que la tenue d'une audience n'était pas nécessaire (article 59 § 3 du règlement).

Le 17 février 2003, le requérant a soumis ses prétentions au titre de la satisfaction équitable. Le 30 avril 2003, le Gouvernement a présenté ses observations au sujet de la demande de satisfaction équitable formulée par le requérant. EN FAIT I.

Par un arrêt contradictoire du 4 juin 1996, rendu après la tenue d'une audience publique, l' Audiencia Provincial de Madrid reconnut le requérant coupable d'un délit contre la santé publique (trafic d'héroïne), puni par les articles 344 et 344 bis a) alinéa 3 du code pénal en vigueur au moment des faits, assorti de la circonstance d'altération de ses capacités mentales ( enajenación mental ), et le condamna à la peine de huit ans et un jour d'emprisonnement, au paiement d'une amende de 101 millions de pesetas avec contrainte par corps de seize jours. Un coaccusé, poursuivi du même chef d'infraction, fut condamné, quant à lui, à la peine de prison majeure à son degré maximum, soit dix ans et un jour de prison, en application de la circonstance aggravante de récidive.

S'agissant de la circonstance atténuante appréciée au sujet du requérant, l' Audiencia Provincial se prononça ainsi : « (...) Concernant l'accusé Juan Gabarri Moreno, le tribunal apprécie la circonstance atténuante prévue à l'article 9.1 du code pénal en liaison avec l'article 8.1 d'aliénation mentale. Le médecin psychiatre A.H.J. a confirmé son rapport lors de l'audience publique et exposé que Juan Gabarri souffre depuis dix ans d'une dépression aiguë qui s'est aggravée il y a trois ans en raison du décès de son épouse. Cette longue dépression et le sentiment d'être inutile se traduisent par l'altération de ses capacités volitives et cognitives, de sorte qu'il convient d'appliquer la circonstance atténuante de l'article 9.1 du code pénal en liaison avec l'article 8.1 du même texte. »

Contre ce jugement, le requérant forma un pourvoi en cassation devant le Tribunal suprême. A l'appui de son pourvoi, le requérant fit valoir notamment le moyen de droit tiré du défaut de prise en compte par la juridiction du fond de la circonstance atténuante au moment de déterminer la peine applicable qui, selon lui, aurait dû être inférieure. Il se référa à l'abondante jurisprudence établie par le Tribunal suprême en la matière et, à titre d'exemple, cita l'arrêt du 18 février 1991, dans lequel la haute juridiction déclara que « (...) l'article 66 du code pénal ordonnait l'application de la peine inférieure en un ou deux degrés à celle prévue par la loi lorsque le fait imputable n'était pas complètement excusable en l'absence de l'une des conditions requises pour bénéficier de l'exemption de la responsabilité criminelle dans les cas prévus à l'article 8, c'est-à-dire en présence de circonstances atténuantes énoncées à l'article 9 § 1 du code pénal (...) » Il concluait qu'en application de cette jurisprudence, l' Audiencia Provincial aurait dû prononcer la peine inférieure d'un ou deux degrés à celle prévue par la loi.

Lors de l'audience publique tenue par le Tribunal suprême, le ministère public appuya, sur ce point, le pourvoi en cassation du requérant en estimant que : « (...) Eu égard au contenu du troisième fondement en droit, on peut conclure que le jugement apprécie le motif d'exemption partielle de la responsabilité de l'article 9.1 en liaison avec l'article 8.1 du code pénal, ce qui suppose, conformément à l'article 66 du même texte légal, que la peine à imposer doit être au minimum celle inférieure en degré (...) »

Par un arrêt du 3 juin 1997, le tribunal rejeta le pourvoi en cassation. Concernant le moyen tiré de l'inapplication de la circonstance atténuante d'altération de ses capacités mentales, le tribunal se prononça comme suit : « 4. Les deux motifs restants du pourvoi portent sur l'application en l'espèce des articles 8.1 et 9.1 du code pénal. (...) Le cinquième motif fait valoir que « compte tenu de sa souffrance psychique, on aurait dû appliquer la peine à son degré et à sa portée minimes (...) b. L'atténuation de la peine (...) doit s'adapter à la diminution de la gravité du reproche sur la culpabilité et, celui-ci, dans les cas de capacité réduite de la culpabilité, doit être proportionné à la réduction de la possibilité de l'accusé d'agir d'une autre manière. Dans le cas présent, la diminution de la capacité d'agir conformément au droit s'est vue réduite par la pression exercée sur la volonté de l'accusé par la dépression dont il souffrait. De ce point de vue, l'atténuation retenue par l' Audiencia n'apparaît pas comme étant manifestement arbitraire, eu égard au fait que l'altération du discernement n'a pas entraîné la disparition de la conscience de l'illégalité, et sa conscience volitive lui permettait, même avec des difficultés, d'adapter son comportement au droit. En conséquence, l'abaissement de la peine prononcée par le tribunal a quo ne résulte pas manifestement disproportionnée compte tenu de la gravité de sa culpabilité. »

Le requérant forma un recours d' amparo devant le Tribunal constitutionnel en se plaignant notamment de ce que le défaut de prise en compte de la circonstance atténuante dans la détermination de la peine imposée s'analysait en une violation des articles 24 (droit à un procès équitable) et 25 (principe de la légalité des délits et des peines) de la Constitution.

Par une décision du 21 septembre 2000, la haute juridiction rejeta le recours comme étant dépourvu de fondement pour les motifs suivants : « (...) d'après la jurisprudence constante et réitérée de ce tribunal, la qualification juridique raisonnée de la légalité des conduites jugées et l'intégration des faits dans les types pénaux adéquats, ainsi que la détermination des peines correspondantes, relèvent de la compétence des tribunaux ordinaires. Une fois vérifiés l'existence de l'infraction pénale et de la sanction appliquée ainsi que le caractère non déraisonnable de la décision rendue, ce tribunal ne peut, par la voie de l' amparo , réviser ces qualifications. Dans le cas présent, sous l'invocation du principe de la légalité pénale de l'article 25.1 de la Constitution espagnole, le requérant prétend que ce tribunal révise, comme s'il s'agissait d'une nouvelle instance judiciaire, la détermination de la peine imposée sur le fondement des articles 344 et 344 bis a), alinéa 3, en liaison avec les articles 8.1 et 9.1 du code pénal, texte refondu de 1973. Or, cette question, qui est de stricte légalité ordinaire, a été résolue de manière raisonnée tant par l' Audiencia Provincial dans le jugement de fond que par la chambre pénale du Tribunal suprême dans l'arrêt rendu en cassation. (...) »

Placé en détention le 13 mai 1995, le requérant est resté en prison pour les faits de l'espèce jusqu'au 25 juillet 1999, date à laquelle il a été mis en liberté conditionnelle. II.

En ses dispositions pertinentes, l'article 7 § 1 de la Convention se lit comme suit : « Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d'après le droit national ou international. De même il n'est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l'infraction a été commise. » A. Argumentation des parties 1. Le requérant

Le requérant soutient que l' Audiencia Provincial n'appliqua pas la loi, violant ainsi le principe de la légalité. En effet, bien qu'ayant apprécié une exemption partielle de la responsabilité, le tribunal ne fit pas application de l'article 66 du code pénal de 1973, en vigueur à l'époque des faits. Il estime qu'il ne s'agissait pas d'une simple circonstance atténuante mais d'une exemption partielle de responsabilité, comme cela a été établi par l' Audiencia Provincial de Madrid. Or, dans ce cas, l'article 66 du code pénal impose l'abaissement de la peine d'un degré et la faculté de diminuer un degré supplémentaire. Il estime qu'en raison de la maladie dont il souffrait, la peine aurait dû être abaissée de deux degrés et à son niveau minimum, soit une peine allant de deux mois et un jour à quatre mois. En définitive, il conclut qu'il y a eu atteinte à l'article 7 § 1 de la Convention. 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement fait observer qu'en application de la circonstance atténuante reconnue au requérant, l' Audiencia Provincial de Madrid diminua la peine d'un degré à savoir de la prison majeure au degré moyen soit de huit ans et un jour à dix ans) à la peine de prison majeure au degré minimum (soit de six ans et un jour à huit ans). Toutefois, en raison d'une erreur évidente, le tribunal ajouta aux 8 ans « un jour ». Le Gouvernement fait observer que dans cette affaire, un coaccusé à qui fut appliqué une circonstance aggravante de récidive se vit condamné à la peine de prison majeure à son degré maximum, soit 10 ans et 1 jour de prison. S'agissant du requérant, en application de la circonstance atténuante appréciée en sa faveur, le tribunal pouvait prononcer une peine allant de six ans et un jour à huit ans. Or, l' Audiencia Provincial condamna le requérant au maximum du degré minimum de la prison majeure (même si par erreur, le tribunal ajouta un jour) afin de garder une mesure par rapport à l'autre personne condamnée elle, à la peine de dix ans et un jour de prison. Certes, le requérant prétend que la peine qui aurait dû lui être imposée était celle de prison majeure à son degré minimum, soit six ans et un jour. Toutefois, le Gouvernement rappelle que d'après la jurisprudence de la Cour, elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes, la juridiction du fond étant libre de prononcer la peine qu'elle estime pertinente dans le respect du degré correspondant. Au demeurant, le Gouvernement fait observer que le requérant n'a été privé de liberté que pendant quatre ans et deux mois, soit du 13 mai 1995 au 25 juillet 1999, date à laquelle il a été mis en liberté conditionnelle. B. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que la garantie que consacre l'article 7, élément essentiel de la prééminence du droit, occupe une place primordiale dans le système de protection de la Convention, comme l'atteste le fait que l'article 15 n'y autorise aucune dérogation en temps de guerre ou autre danger public. Ainsi qu'il découle de son objet et de son but, on doit l'interpréter et l'appliquer de manière à assurer une protection effective contre les poursuites, les condamnations et sanctions arbitraires (arrêts S.W. et C.R. c. Royaume-Uni du 22 novembre 1995, série A n os 335-B et 335-C, pp. 41 ‑ 42, § 35, et pp. 68-69, § 33, respectivement).

En outre, l'article 7 § 1 de la Convention ne se borne pas à prohiber l'application rétroactive du droit pénal au détriment de l'accusé. Il consacre aussi, de manière plus générale, le principe de la légalité des délits et des peines ( nullum crimen, nulla poena sine lege ) (arrêt Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n o 260-A, p. 22, § 52). Par ailleurs, le principe de légalité commande que l'accusé ne se voie pas infliger une peine plus lourde que celle encourue pour l'infraction dont il a été reconnu coupable (cf., mutatis mutandis, Ecer et Zeyrek c. Turquie , n o s 29295/95 et 29363/95, §§ 31-36, CEDH 2001-II).

Enfin, il incombe au premier chef aux autorités nationales, et singulièrement aux cours et tribunaux, d'interpréter et d'appliquer le droit interne (voir , mutatis mutandis , l'arrêt Kopp c. Suisse du 25 mars 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, p. 541, § 59). Pour autant, la Cour se doit de vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation.

En l'espèce, la Cour est amenée à se prononcer sur la question de savoir si les juridictions internes ont infligé au requérant la peine qui, en application des règles de droit interne en vigueur, correspondait à l'infraction commise conformément à l'article 7 § 1 de la Convention.

D'après le requérant, tel n'aurait pas été le cas.

Pour sa part, le Gouvernement admet que le requérant aurait dû se voir condamné à la peine de huit ans de prison et non à huit ans et un jour, l'ajout d'un jour, ne constituant qu'une simple erreur sans plus.

La Cour observe qu'il n'est pas contesté que, dans son jugement du 4 juin 1996, l' Audiencia Provincial de Madrid, tout en reconnaissant le requérant coupable du délit d'atteinte à la santé publique, apprécia également la circonstance atténuante d'altération des capacités mentales prévue à l'article 9 § 1 du code pénal en liaison avec l'article 8 § 1 du même texte (cf., paragraphe 9, ci-dessus).

Saisi par le requérant d'un pourvoi en cassation dans le lequel il se plaignait de ce que la juridiction du fond n'avait pas pris en compte la circonstance atténuante constatée dans la fixation de la peine d'emprisonnement, le Tribunal suprême, par un arrêt du 3 juin 1997, estima que la réduction de la peine prononcée par l' Audiencia provincial n'était pas manifestement disproportionnée compte tenu de la gravité de la culpabilité du requérant (cf., paragraphe 12, ci-dessus). Pour sa part, le Tribunal constitutionnel, dans sa décision du 21 septembre 2000, estima que la question de la légalité de la peine prononcée avait été résolue de manière raisonnée tant par l' Audiencia Provincial que par le Tribunal suprême (cf., paragraphe 14, ci-dessus).

D'après le Gouvernement, il se s'agirait que d'une simple erreur dans le quantum de la peine portant sur un jour. Faute d'éléments convaincants étayant cette thèse, la Cour ne peut y souscrire. Au demeurant, à supposer même qu'il s'agisse d'une simple erreur comme le soutient le Gouvernement, il revenait aux tribunaux saisis de la question de la corriger.

Se pose ainsi la question de savoir si la condamnation du requérant par les tribunaux espagnols à la peine de huit ans et un jour d'emprisonnement, durée correspondant dans le code pénal espagnol à la peine de prison majeure dans son degré moyen, a méconnu l'article 7 § 1 de la Convention.

La Cour constate tout d'abord que, dans le cadre de la procédure de cassation devant le Tribunal suprême, le ministère public estima que le requérant aurait dû, conformément à l'article 66 du code pénal en liaison avec les articles 8 et 9.1 de ce texte, bénéficier d'un abaissement de la peine d'au moins un degré. Par ailleurs, la lecture combinée des articles 344 et 344 bis a) du code pénal (déterminant l'infraction et la peine encourue) et des articles 8.1, 9.1 en liaison avec l'article 66 du même texte (définissant les conditions des circonstances atténuantes et leur effet sur la peine), permet de conclure qu'effectivement, l' Audiencia Provincial aurait dû descendre d'au moins un degré dans l'échelle de la peine prononcée (voir le tableau figurant dans la partie « droit interne pertinent »). Tel semble être d'ailleurs le sens de la jurisprudence dégagée par le Tribunal suprême en la matière et citée par le requérant dans son pourvoi en cassation.

Or, en application de la circonstance atténuante appréciée par l' Audiencia Provincial , d'après le code pénal, la peine encourue par le requérant était celle de prison majeure à son degré minimum, soit une peine d'emprisonnement pouvant aller de six ans et un jour à huit ans. Certes, comme soutient le Gouvernement, le tribunal avait la faculté de prononcer à l'encontre du requérant la peine, au niveau maximum du degré, soit huit ans. Mais, il est également vrai que le tribunal aurait pu le condamner au niveau minimum, soit six ans et un jour. Pour sa part, la Cour n'estime pas utile de s'engager plus avant dans de telles spéculations. Son contrôle se limite à constater que l'exigence de la sécurité juridique inhérente au principe de la légalité commandait, pour le moins, une rectification du quantum de la peine prononcée ce qui n'a pas eu lieu. En conclusion, la Cour estime que le requérant s'est vu infliger une peine plus lourde que celle qu'il encourait pour l'infraction dont il a été reconnu coupable.

Partant, il y a eu violation de l'article 7 § 1 de la Convention. II.

Le requérant allègue avoir souffert des répercussions importantes dans sa vie privée, familiale et sociale. Par ailleurs, il souligne qu'il a subi des pertes de revenus professionnels consécutives au temps indu qu'il a passé en prison. Sur la base de 300 euros par jour pendant les cinq années durant lesquelles il dit avoir été privé de liberté, il réclame la somme de 547 500 euros (EUR) en réparation du préjudice moral et matériel subi.

D'après le Gouvernement, le montant réclamé est injustifié et purement spéculatif puisque le requérant aurait pu être condamné à la peine de huit ans d'emprisonnement, soit une peine inférieure d'un jour seulement à celle effectivement prononcée par les tribunaux espagnols.

S'agissant du montant réclamé par le requérant, la Cour note que l'estimation soumise se fonde sur une appréciation purement spéculative et personnelle du dommage subi, en particulier, pour ce qui est de la durée de la peine d'emprisonnement qu'il aurait effectivement purgée, eu égard aux éventuelles remises de peine auxquelles il aurait pu prétendre, si la peine prononcée avait été inférieure. En conséquence, elle ne peut faire droit à la somme réclamée. La Cour reconnaît néanmoins que le requérant a dû éprouver un désarroi qui ne saurait être réparé uniquement par un constat de violation. Eu égard à la nature de la violation constatée en l'espèce et statuant en équité, elle alloue à l'intéressé la somme de 1 000 EUR à titre de réparation du dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant ne réclamant rien au titre des frais et dépens exposés devant la Cour, aucune somme ne saurait lui être allouée. Concernant les frais exposés pour la procédure devant les juridictions internes, le requérant réclame la somme de 10 048 EUR.

Le Gouvernement soutient que la demande du requérant n'est pas justifiée.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002). 42 Appliquant ces critères à la présente espèce et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour juge raisonnable d'allouer à l'intéressé 3 500 EUR pour ses frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage (cf., Christine Goodwin c. Royaume-Uni [GC], n o 28957/95, § 124, CEDH 2002-VI). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 7 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral ; ii. 3 500 EUR (trois mille cinq cents euros) pour frais et dépens; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 juillet 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Greffier Président