AFFAIRE GABARRI MORENO c. ESPAGNE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 7-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens (procédure de la Convention) - demande rejetée;Remboursement partiel frais et dépens - procédure nationale
AFFAIRE GABARRI MORENO c. ESPAGNE (CtEDO, 2003)
SECȚIUNEA A PATRA
CAUZA
GABARRI MORENO c. SPANIA
(Cerere nr. 68066/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
22 iulie 2003
DEFINITIVĂ
22/10/2003
Prezenta hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite de art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi corecții de formă.
În cauza Gabarri Moreno c. Spania,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), constituită într-o cameră compusă din:
Sir Nicolas Bratza, președinte,
MM. M. Pellonpää, A. Pastor Ridruejo,
Mmes E. Palm, V. Strážnická,
MM. M. Fischbach, S. Pavlovschi, judecători,
și M. M. O'Boyle, grefier de secțiune,
După ce a deliberat în ședință de cameră pe 17 decembrie 2002 și 1 iulie 2003,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURĂ
La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 68066/01) adresată împotriva Regatului Spaniei și înaintată Curții de către un cetățean al acestui stat, dl. Juan Gabarri Moreno („reclamantul"), pe 29 martie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamantul este reprezentat înaintea Curții de către Mre Manuel Ollé Sesé, avocat la Madrid. Guvernul spaniol („Guvernul") a fost reprezentat până la 31 ianuarie 2003 de agentul său, dl. Javier Borrego Borrego, șef al serviciului juridic pentru drepturile omului al ministerului de justiție, apoi, din 1 februarie 2003, de dl. Ignacio Blasco Lozano, noul agent al Guvernului și șef al serviciului juridic pentru drepturile omului al ministerului de justiție.
Reclamantul susținea în special presupusa încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor garantat de art. 7 § 1 din Convenție din cauza refuzului jurisdicțiilor spaniole de a-i aplica reducerea pedepsei prevăzute de art. 66 din codul penal din 1973. Reclamantul invoca, de asemenea, art. 6 § 3 a) din Convenție.
Cererea a fost atribuită Secțiunii a Patra a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din Regulament.
Prin hotărâre din 17 decembrie 2002, camera a declarat cererea admisibilă privind grieful bazat pe art. 7 § 1 din Convenție și inadmisibilă pentru surplus. Ea a considerat, de altfel, că ținerea unei ședințe publice nu era necesară (art. 59 § 3 din Regulament).
Pe 17 februarie 2003, reclamantul și-a prezentat pretențiile cu titlu de satisfacție echitabilă. Pe 30 aprilie 2003, Guvernul a prezentat observații sale cu privire la cererea de satisfacție echitabilă formulată de reclamant.
PE FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul, Juan Gabarri Moreno, este cetățean spaniol născut în 1954 și rezident la Madrid.
Printr-o hotărâre contradictoriu din 4 iunie 1996, pronunțată după ținerea unei ședințe publice, Audiencia Provincial din Madrid l-a găsit pe reclamant vinovat de o infracțiune împotriva sănătății publice (trafic de heroină), pedepsită de articolele 344 și 344 bis a) alinea 3 din codul penal în vigoare la época faptelor, cu circumstanța agravantă a îndepărtării capacităților sale mentale (enajenación mental), și l-a condamnat la o pedeapsă de opt ani și o zi de închisoare, la plata unei amenzi de 101 milioane de pesetas cu constrângere corporală de șaisprezece zile. Un coaccuzat, urmărit pentru aceeași infracțiune, a fost condamnat la pedeapsa de închisoare majoră la gradul maxim al acesteia, și anume zece ani și o zi de închisoare, prin aplicarea circumstanței agravante a recidivei.
Cu privire la circumstanța atenuantă apreciată în legătură cu reclamantul, Audiencia Provincial s-a pronunțat după cum urmează:
„(...) Cu privire la inculpatul Juan Gabarri Moreno, tribunalul apreciază circumstanța atenuantă prevăzută de art. 9.1 din codul penal în legătură cu art. 8.1 al alienării mentale.
Medicul psihiatru A.H.J. și-a confirmat raportul în cursul ședinței publice și a expus că Juan Gabarri suferă de zece ani de depresie acută care s-a agravat cu trei ani în urmă din cauza decesului soției sale. Această depresie prelungită și sentimentul de a fi inutil se traduc prin afectarea capacităților sale volitive și cognitive, deci va trebui să se aplice circumstanța atenuantă a articolului 9.1 din codul penal în legătură cu art. 8.1 al aceluiași text."
Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat cale de cassație înaintea Tribunalului Suprem. În sprijinul recursului său, reclamantul a susținut în special argumentul juridic derivat din neluarea în considerare de către jurisdicția de fond a circumstanței atenuante în momentul determinării pedepsei aplicabile care, după opinia sa, ar fi trebuit să fie mai mică. El a trimis la jurisprudența abundentă stabilită de Tribunalul Suprem în această materie și, ca exemplu, a citat hotărârea din 18 februarie 1991, în care înalta jurisdicție a declarat că:
„(...) art. 66 din codul penal a ordonat aplicarea pedepsei inferioare cu unu sau doi degrazi celei prevăzute de legea atunci când faptul imputabil nu era complet scuzabil în absența uneia din condițiile necesare pentru a beneficia de exonerarea de responsabilitate penală în cazurile prevăzute de art. 8, adică în prezența circumstanțelor atenuante enumerate la art. 9 § 1 din codul penal (...)"
El concluziona că, prin aplicarea acestei jurisprudențe, Audiencia Provincial ar fi trebuit să pronunțe pedeapsa inferioară cu unu sau doi degrazi celei prevăzute de legea.
În cursul ședinței publice ținute de Tribunalul Suprem, ministerul public a sprijinit pe acest punct recursul în cassație al reclamantului estimând că:
„(...) Având în vedere conținutul celui de-al treilea temei în drept, se poate concluziona că sentința apreciază motivul de exonerare parțială a responsabilității din art. 9.1 în legătură cu art. 8.1 din codul penal, ceea ce presupune, conform articolului 66 din același text legislativ, că pedeapsa de impus trebuie să fie cel puțin aceea inferioară în degraz (...)"
Printr-o hotărâre din 3 iunie 1997, tribunalul a respins recursul în cassație. Cu privire la argumentul bazat pe neaplicarea circumstanței atenuante a îndepărtării capacităților sale mentale, tribunalul s-a pronunțat după cum urmează:
„4. Cele două motive rămase ale recursului se referă la aplicarea în această cauză a articolelor 8.1 și 9.1 din codul penal. (...) Al cincilea motiv susține că „ținând seama de suferința psihică a acestuia, ar fi trebuit aplicată pedeapsa la gradul și la portata minime (...)"
„b. Atenuarea pedepsei (...) trebuie să se adapteze la diminuarea gravității reproșului asupra culpabilității și acesta, în cazurile de capacitate redusă a culpabilității, trebuie să fie proporțional cu reducerea posibilității inculpatului de a acționa în alt mod. În cauza de față, diminuarea capacității de a acționa conform dreptului s-a văzut redusă de presiunea exercitată asupra voii inculpatului de depresie de care suferea. Din acest punct de vedere, atenuarea reținută de Audiencia nu apare ca fiind manifest arbitrară, în faptul că afectarea discernământului nu a antrenat dispariția conștiinței ilegalității, și conștiința sa volitiva îi permite, chiar cu dificultăți, să-și adapteze comportamentul conform dreptului. În consecință, reducerea pedepsei pronunțate de tribunalul a quo nu rezultă evident disproporționată ținând seama de gravitatea culpabilității sale."
Reclamantul a declarat un recurs de amparo înaintea Tribunalului Constituțional plângând în special de faptul că neluarea în considerare a circumstanței atenuante în determinarea pedepsei impuse s-a analizat ca o încălcare a articolelor 24 (dreptul la un proces echitabil) și 25 (principiul legalității infracțiunilor și pedepselor) din Constituție.
Printr-o decizie din 21 septembrie 2000, înalta jurisdicție a respins recursul ca fiind lipsit de temei din următoarele motive:
„(...) conform jurisprudenței constante și reiterate a acestui tribunal, calificarea juridică motivată a legalității conduiteilor judecate și integrarea faptelor în tipurile penale corespunzătoare, precum și determinarea pedepselor corespunzătoare, cad sub competența tribunalelor ordinare. Odată verificate existența infracțiunii penale și sancțiunii aplicate, precum și caracterul negreșit al deciziei pronunțate, acest tribunal nu poate, pe calea amparo, revizui aceste calificări. În cauza de față, sub invocația principiului legalității penale din art. 25.1 din Constituția spaniolă, reclamantul pretinde ca acest tribunal să revizuiască, ca și cum ar fi o nouă instanță judiciară, determinarea pedepsei impuse pe baza articolelor 344 și 344 bis a), alinea 3, în legătură cu articolele 8.1 și 9.1 din codul penal, text refundat din 1973. Dar această problemă, care este de strict legalitate ordinară, a fost rezolvată în manieră motivată atât de Audiencia Provincial în sentința de fond cât și de camera penală a Tribunalului Suprem în hotărârea pronunțată în cassație. (...)"
Plasat în detenție pe 13 mai 1995, reclamantul a rămas în închisoare pentru faptele acestei cauze până la 25 iulie 1999, data la care a fost pus în libertate condiționată.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
Constituția
art. 24
„1. Orice persoană are dreptul de a obține protecția efectivă a judecătorilor și a tribunalelor în exercitarea drepturilor și intereselor legitime ale sale, fără ca în niciun caz aceasta să nu poată fi pusă în imposibilitatea de a se apăra.
De asemenea, orice persoană are dreptul (...) de a avea un proces public (...) cu toate garanțiile, de a utiliza mijloacele de probă corespunzătoare pentru apărarea sa (...)"
art. 25
„1. Nimeni nu poate fi condamnat sau pedepsit pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul în care s-au petrecut, nu constituiau o infracțiune, o faută sau o contravenție administrativă, conform legislației în vigoare;
(...)"
Codul penal din 1973 aplicabil faptelor litigioase
art. 8 § 1
„Sunt exonerati de responsabilitate penală:
Persoana alienată și aceea care se află într-o situație de absență de discernământ tranzitoriu, cu excepția cazului în care a căutat voluntar acest stat pentru a comite infracțiunea.
(...)"
art. 9 § 1
„Constituie circumstanțe atenuante:
Acelea enumerate în capitolul anterior în absența condițiilor necesare pentru a concluziona asupra inexigibilității penale în cazurile prevăzute.
În cazurile de exonerare parțială în legătură cu aliniile 1 și 3 din articolul anterior, judecătorul sau tribunalul va putea impune, în plus față de pedeapsa corespunzătoare, măsurile prevăzute de aceste dispoziții. (...)"
art. 344
„Persoanele care vor executa acte de cultură, fabricare sau trafic sau care vor promova, vor favoriza sau vor facilita consumul ilicit de droguri toxice, stupefiante sau substanțe psihoactive, sau care le vor poseda în vederea unuia din aceste obiective, vor fi pedepsite cu o pedeapsă de închisoare variind de la închisoarea minoră la gradul mediu, la închisoarea majoră la gradul inferior, și cu o amendă de un milion la 100 milioane de pesetas, atunci când va fi vorba de substanțe care provoacă un grav prejudiciu sănătății, și de detenție majoră (...) în alte cazuri.
art. 344 bis a)
„Pedepsele superioare în degraz la acelea indicate la articolul anterior vor fi pronunțate:
(...)
Atunci când cantitatea de droguri toxice, stupefiante sau substanță psihoactivă obiect al conduitelor la care se face referință în articolul anterior atinge o importanță substanțială.
(...)"
art. 66
„Pedeapsa inferioară cu unu sau doi degrazi la aceea stabilită de legea va fi aplicată atunci când faptul nu este complet scuzabil în absența uneia din condițiile necesare pentru a beneficia de exonerarea de responsabilitate penală în cazurile prevăzute de art. 8. Pedeapsa pronunțată va fi în unu din degrazi pe care tribunalul îl consideră corespunzător ținând seama de numărul și conținutul condițiilor lipsă sau existente. (...)"
Tabel demonstrativ al duratei pedepselor divizibile și al duratei acestora în fiecare din degrazi
Prezentul tabel figurat în codul penal aplicabil acestei cauze.
Pedepse | Durată a întregii pedepse | Durată a degrazului minim | Durată a degrazului mediu | Durată a degrazului maxim
Recluzie de 20 ani și 1 zi la 30 ani | | |
Recluzie minoră de 12 ani și 1 zi la 20 ani | | |
Închisoare majoră, deportație
Interzicere civică absolută și interzicere civică specială de 6 ani și 1 zi la 12 ani | de 6 ani și 1 zi la 8 ani | de 8 ani și 1 zi la 10 ani | de 10 ani și 1 zi la 12 ani
Închisoare minoră și
banishment de 6 luni și 1 zi la 6 ani | de 6 luni și 1 zi la 2 ani | de 2 ani, 4 luni și 1 zi la 4 ani și 2 luni | de 4 ani, 2 luni și 1 zi la 6 ani
suspensie | | |
detenție majoră | | |
PE DREPT
I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 7 § 1 DIN CONVENȚIE
Reclamantul se plânge de faptul că refuzul jurisdicțiilor spaniole de a-i aplica reducerea pedepsei prevăzute de art. 66 din codul penal, în timp ce Audiencia Provincial i-a recunoscut circumstanța atenuantă a îndepărtării facultăților sale mentale, constituie o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor garantat de art. 7 § 1 din Convenție.
În dispozițiile sale relevante, art. 7 § 1 din Convenție se citește după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional. De asemenea, nu este infligit nicio pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul în care infracțiunea a fost comisă."
A. Argumentația părților
Reclamantul
Reclamantul susține că Audiencia Provincial nu a aplicat legea, violând astfel principiul legalității. Într-adevăr, deși a apreciat o exonerare parțială de responsabilitate, tribunalul nu a aplicat art. 66 din codul penal din 1973, în vigoare la época faptelor. El consideră că nu era vorba de o simplă circumstanță atenuantă ci de o exonerare parțială de responsabilitate, așa cum a fost stabilit de Audiencia Provincial din Madrid. Dar în acest caz, art. 66 din codul penal impune reducerea pedepsei cu unu degraz și facultatea de a reduce cu un degraz suplimentar. El consideră că din cauza bolii de care suferea, pedeapsa ar fi trebuit redusă cu doi degrazi și la nivelul minim al acesteia, adică o pedeapsă variind de la doi luni și o zi la patru luni. În final, el concluzionează că a fost atentată art. 7 § 1 din Convenție.
Guvernul
Guvernul observă că, prin aplicarea circumstanței atenuante recunoscute reclamantului, Audiencia Provincial din Madrid a redus pedeapsa cu unu degraz și anume de la închisoarea majoră la gradul mediu (și anume de la opt ani și o zi la zece ani) la pedeapsa de închisoare majoră la gradul minim (și anume de la șase ani și o zi la opt ani). Cu toate acestea, din cauza unei erori evidente, tribunalul a adăugat la 8 ani „o zi". Guvernul observă că în această cauză, un coaccuzat căruia i s-a aplicat o circumstanță agravantă de recidivă s-a văzut condamnat la pedeapsa de închisoare majoră la gradul maxim al acesteia, și anume 10 ani și 1 zi de închisoare. Cu privire la reclamant, prin aplicarea circumstanței atenuante apreciată în favoarea sa, tribunalul putea pronunța o pedeapsă variind de la șase ani și o zi la opt ani. Or, Audiencia Provincial l-a condamnat pe reclamant la maximul degrazului minim al închisoarei majore (chiar dacă din eroare, tribunalul a adăugat o zi) pentru a menține o măsură cu privire la cealaltă persoană condamnată la pedeapsa de zece ani și o zi de închisoare. Desigur, reclamantul pretinde că pedeapsa care ar fi trebuit să-i fie impusă era aceea de închisoare majoră la gradul minim, și anume șase ani și o zi. Cu toate acestea, Guvernul amintește că conform jurisprudenței Curții, nu are sarcina de a se substitui jurisdicțiilor interne, jurisdicția de fond fiind liberă de a pronunța pedeapsa pe care o consideră corespunzătoare în respectarea degrazului corespunzător. De altfel, Guvernul observă că reclamantul a fost privat de libertate doar timp de patru ani și doi luni, și anume din 13 mai 1995 până la 25 iulie 1999, data la care a fost pus în libertate condiționată.
B. Aprecierea Curții
Curtea amintește că garanția consacrată de art. 7, element esențial al supremației dreptului, ocupă un loc primordial în sistemul de protecție al Convenției, după cum atestă faptul că art. 15 nu permite derogarea de la aceasta în timp de război sau alt pericol public. După cum rezultă din scopul și obiectivul acestuia, trebuie interpretat și aplicat de manieră să asigure o protecție efectivă împotriva urmăririi, condamnării și sancționării arbitrare (hotărârile S.W. și C.R. c. Regatul Unit din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B și 335-C, pp. 41-42, § 35, și pp. 68-69, § 33, respectiv).
De altfel, art. 7 § 1 din Convenție nu se rezumă la a interzice aplicarea retroactivă a dreptului penal în dauna inculpatului. El consacră, de manieră mai generală, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) (hotărâra Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52). De altfel, principiul legalității prescrie că inculpatul să nu vide o pedeapsă mai grea decât cea încurcată pentru infracțiunea pentru care a fost găsit vinovat (cf., mutatis mutandis, Ecer și Zeyrek c. Turcia, nr. 29295/95 și 29363/95, §§ 31-36, CEDO 2001-II).
În fine, revine în primul rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, să interpreteze și să aplice dreptul intern (a se vedea, mutatis mutandis, hotărâra Kopp c. Elveția din 25 martie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-II, p. 541, § 59). Cu toate acestea, Curtea trebuie să verifice compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări.
În cauza de față, Curtea este chemată să se pronunțe cu privire la întrebarea dacă jurisdicțiile interne au infligit reclamantului pedeapsa care, prin aplicarea regulilor dreptului intern în vigoare, corespundea infracțiunii comise conform articolului 7 § 1 din Convenție.
După reclamant, nu ar fi fost cazul.
Pentru partea sa, Guvernul admite că reclamantul ar fi trebuit condamnat la pedeapsa de opt ani de închisoare și nu la opt ani și o zi, adăugarea unei zile constituind doar o simplă eroare și nimic mai mult.
Curtea observă că nu este contestat că, în sentința din 4 iunie 1996, Audiencia Provincial din Madrid, în timp ce l-a găsit pe reclamant vinovat de infracțiunea de atentare la sănătatea publică, a apreciat și circumstanța atenuantă a îndepărtării capacităților mentale prevăzute de art. 9 § 1 din codul penal în legătură cu art. 8 § 1 din același text (cf., §9, mai sus).
Sesizat de reclamant cu un recurs în cassație în care se plângea de faptul că jurisdicția de fond nu a luat în considerare circumstanța atenuantă constatată în fixarea pedepsei de închisoare, Tribunalul Suprem, printr-o hotărâre din 3 iunie 1997, a estimat că reducerea pedepsei pronunțate de Audiencia provincial nu era manifest disproporționată ținând seama de gravitatea culpabilității reclamantului (cf., §12, mai sus). Pentru partea sa, Tribunalul Constituțional, în decizia sa din 21 septembrie 2000, a estimat că problema legalității pedepsei pronunțate a fost rezolvată în manieră motivată atât de Audiencia Provincial cât și de Tribunalul Suprem (cf., §14, mai sus).
După Guvern, ar fi vorba doar de o simplă eroare în quantum-ul pedepsei privind o zi. Lipsind de elemente convingătoare care să susțină această teză, Curtea nu poate fi de acord cu aceasta. De altfel, chiar presupunând că ar fi vorba de o simplă eroare după cum susține Guvernul, revine tribunalelor sesizate de problemă să o corecteze.
Se pune, deci, întrebarea dacă condamnarea reclamantului de către tribunalele spaniole la pedeapsa de opt ani și o zi de închisoare, durată corespunzând în codul penal spaniol pedepsei de închisoare majoră în gradul mediu, a nerespectand art. 7 § 1 din Convenție.
Curtea constată mai întâi că, în cadrul procedurii de cassație înaintea Tribunalului Suprem, ministerul public a estimat că reclamantul ar fi trebuit, conform articolului 66 din codul penal în legătură cu articolele 8 și 9.1 din acest text, să beneficieze de o reducere de pedeapsă cu cel puțin unu degraz. De altfel, lectura combinată a articolelor 344 și 344 bis a) din codul penal (determinând infracțiunea și pedeapsa încurcată) și a articolelor 8.1, 9.1 în legătură cu art. 66 din același text (definind condițiile circumstanțelor atenuante și efectul lor asupra pedepsei), permite să se concluzioneze că, într-adevăr, Audiencia Provincial ar fi trebuit să coboare cu cel puțin unu degraz în scara pedepsei pronunțate (a se vedea tabelul figurând în partea „drept intern relevant"). Aceasta pare a fi, de altfel, sensul jurisprudenței deduse de Tribunalul Suprem în această materie și citate de reclamant în recursul său în cassație.
Or, prin aplicarea circumstanței atenuante apreciate de Audiencia Provincial, conform codului penal, pedeapsa încurcată de reclamant era aceea de închisoare majoră la gradul minim, și anume o pedeapsă de închisoare putând varia de la șase ani și o zi la opt ani. Desigur, după cum susține Guvernul, tribunalul avea facultatea de a pronunța împotriva reclamantului pedeapsa, la nivelul maxim al degrazului, și anume opt ani. Dar este, de asemenea, adevărat că tribunalul ar fi putut îl condamna la nivelul minim, și anume șase ani și o zi. Pentru partea sa, Curtea nu consideră util să se angajeze în continuare în asemenea speculații. Controlul ei se limitează la constatarea că exigența securității juridice inerentă principiului legalității prescria, cel puțin, o corectare a quantum-ului pedepsei pronunțate, ceea ce nu s-a întâmplat. În concluzie, Curtea consideră că reclamantul s-a văzut infligit o pedeapsă mai grea decât aceea pe care o încurca pentru infracțiunea pentru care a fost găsit vinovat.
Prin urmare, a fost o încălcare a articolului 7 § 1 din Convenție.
II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că au fost încălcate Convenția sau Protocoalele sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante înalte nu permite decât ștergerea incompletă a consecințelor încălcării, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudicii
Reclamantul susține că a suferit repercusiuni importante în viața sa privată, familială și socială. De altfel, subliniază că a suferit pierderi de venituri profesionale consecutive timpului nemeritat petrecut în închisoare. Pe baza a 300 de euro pe zi timp de cinci ani, timp în care spune că a fost privat de libertate, reclamă suma de 547.500 de euro (EUR) în compensație pentru prejudiciul moral și material suferit.
După Guvern, suma reclamată este nejustificată și pur speculativă deoarece reclamantul ar fi putut fi condamnat la pedeapsa de opt ani de închisoare, și anume o pedeapsă inferioară cu o zi doar celor efectiv pronunțate de tribunalele spaniole.
Cu privire la suma reclamată de reclamant, Curtea observă că estimarea prezentată se bazează pe o apreciere pur speculativă și personală a prejudiciului suferit, în special, cu privire la durata pedepsei de închisoare pe care ar fi executat-o efectiv, ținând seama de eventualele remisiuni de pedeapsă la care ar fi putut pretinde, dacă pedeapsa pronunțată ar fi fost mai mică. În consecință, nu poate face dreptate sumei reclamate. Curtea recunoaște, cu toate acestea, că reclamantul a trebuit să experimenteze o ușurare care nu poate fi reparată doar prin constatarea încălcării. Ținând seama de natura încălcării constatate în cauza de față și statuând în echitate, ea acordă persoanei în cauză suma de 1.000 EUR cu titlu de compensație pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli și costuri
Reclamantul nereclamând nimic cu titlu de cheltuieli și costuri expuse înaintea Curții, nicio sumă nu i-ar putea fi acordată. Cu privire la cheltuielile suportate pentru procedura înaintea jurisdicțiilor interne, reclamantul reclamă suma de 10.048 EUR.
Guvernul susține că cererea reclamantului nu este justificată.
Curtea amintește că, conform jurisprudenței sale constante, alocarea cheltuielilor și costurilor cu titlu al articolului 41 presupune constatarea realității, necesității și, în plus, caracterului rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). De altfel, cheltuielile judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care se referă la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002).
Aplicând aceste criterii cazului prezent și statuând în echitate, după cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea consideră rezonabil de a acorda persoanei în cauză 3.500 EUR pentru cheltuielile și costurile sale.
C. Interese moratorii
Curtea consideră corespunzător de a baza rata intereselor moratorioare pe rata inters din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale (cf., Christine Goodwin c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 28957/95, § 124, CEDO 2002-VI).
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară că a fost încălcat art. 7 § 1 din Convenție;
Declară,
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni din ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume:
i. 1.000 EUR (mie euro) pentru prejudiciul moral;
ii. 3.500 EUR (trei mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și costuri;
b) că, din expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu la o rată egală cu rata inters din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 22 iulie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
Michael O'Boyle
Nicolas Bratza
Grefier
Președinte