AFFAIRE SOTO SANCHEZ c. ESPAGNE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 66990/01) dirigită împotriva Regatului Spaniei și prin care un cetățean al acestui stat, dl. Diego Soto Sanchez («reclamantul»), a sesizat Curtea pe 31 iulie 2000 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de doamna Jacinto Romera Martínez, avocat la Madrid. Guvernul spaniol («Guvernul») era reprezentat de agenții săi, dl. Javier Borrego Borrego, șef al serviciului juridic de drepturi omului al ministerului Justiției până la 31 ianuarie 2003. Din această dată este reprezentat de dl. Ignacio Blasco Lozano, noul agent al Guvernului și șef al serviciului juridic de drepturi omului al ministerului Justiției.

Reclamantul susținea în special că cauza sa nu a fost audiată în termen rezonabil de Tribunalul Constituțional (art. 6 § 1 al Convenției). Reclamantul invoca de asemenea art. 8 § 1 al Convenției.

Cererea a fost atribuită secțiunii a patrusprezecea a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament. În urma recuzării dl. J. Borrego Borrego, judecător ales pentru Spania (art. 28), Guvernul a desemnat pe dl. A. Pastor Ridruejo pentru a ședea în calitate de judecător ad hoc, în locul acestuia (articolele 27 § 2 ale Convenției și 29 § 1 din Regulament).

Prin decizie din 20 mai 2003, camera a declarat petiția admisibilă cu privire la grief-ul fondat pe art. 6 § 1 al Convenției, în timp ce a amânat chestiunea epuizării căilor de atac interne. A declarat petiția inadmisibilă pentru restul.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). FAPTE

La sfârșitul anului 1990, judecătorul central de instruire nr. 5 al Audiencia Nacional a deschis o anchetă judiciară pentru trafic de stupefaciente. În cadrul acestei proceduri, a ordonat, prin diverse ordine, punerea sub supraveghere telefonică a mai multor telefoane pe care le posedau sau le foloseau persoane suspectate că aparțin unei rețele internaționale de trafic de droguri. După o anchetă poliției importante, pe 19 și 20 ianuarie 1991, reclamantul și mai alte persoane au fost arestate și plasate în detenție preventivă. În urma acestor investigații, o mare cantitate de cocaină, ascunsă într-o mașină folosită de unul dintre membrii rețelei și în mai multe apartamente, a fost confiscată de poliție. Pe lângă aceasta, un camion dotat cu ascunzături pentru transportul mascat al mărfurilor, închiriat de un membru al organizației, a fost de asemenea descoperit.

După finalizarea instruirii, reclamantul a fost trimis, împreună cu mai alte persoane, în judecată în fața camerei penale a Audiencia Nacional. Era acuzat de delict monetar, infracțiuni de receptare a traficului de droguri, falsificarea în înscrisuri publice și private și corupție activă. În memoriul său de apărare, reclamantul a solicitat în special nulitatea probelor obținute în urma ascultării telefonice pe care o considera contrară legii. 1) Procedura în fața Audiencia Nacional

Prin sentință contradictorie din 26 iunie 1993, pronunțată după ținerea unei ședințe publice, Audiencia Nacional a găsit reclamantul vinovat de receptare a traficului de droguri, delict monetar și falsificarea în documente private, și l-a condamnat la pedeapsa de patru ani și doi luni de închisoare, precum și la plata mai multor amenzi penale, dintre care unele asortite de constrângere corporală. În schimb, l-a achitat pentru infracțiunile de falsificare în înscrisuri publice și corupție activă. 2) Procedura în casație în fața Tribunalului Suprem

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a depus o cerere de casație în fața Tribunalului Suprem. În memoriul său de apărare, a susținut violarea dreptului la proces echitabil (art. 24 al Constituției) din cauza în special a violării principiului prezumției de nevinovăție și a dreptului de a utiliza mijloacele de probă pertinente pentru apărarea sa. S-a și plâns că ascultările telefonice realizate în timpul investigațiilor judiciare și poliției au prejudiciat dreptul său la secretul comunicațiilor (art. 18 al Constituției).

Prin două hotărâri din 31 octombrie 1994, Tribunalul Suprem, dând dreptate parțial recursului ministerului public, a găsit reclamantul vinovat de infracțiunea de receptare a traficului de droguri cu circumstanța agravantă de apartenență la o grupare organizată, a ridicat pedeapsa de închisoare la nouă ani și l-a condamnat la plata unei amenzi de 70 milioane de pesetas. 3) Procedura recursuului amparo în fața Tribunalului Constituțional

Invocând articolele 24 §§ 1 și 2 (deptul la proces echitabil și respectul principiului prezumției de nevinovăție) și 18 § 3 (respectul secretului comunicațiilor) din Constituție, reclamantul a depus pe 28 noiembrie 1994 un recurs amparo în fața Tribunalului Constituțional. În recursul său, se plângea în special de refuzul de a audiere în cadrul ședinței publice în fața Audiencia Nacional a casetelor conținând înregistrarea conversațiilor interceptate în timpul instruirii și de a fi fost condamnat pe baza ascultării telefonice doar. De asemenea, susținea că Tribunalul Suprem l-a condamnat la o pedeapsa mai mare decât cea solicitată de ministerul public prin aplicarea circumstanței agravante a apartenenței la o grupare organizată privind delictul de receptare a traficului de droguri.

Prin decizie din 29 mai 1995, a patrusprezecea cameră a Tribunalului Constituțional a declarat recursul amparo admisibil. Între această dată și 11 iunie 1996, diverse acte de procedură au fost realizate de Tribunalul Constituțional. Pe lângă aceasta, pe 3 iulie 1995, Tribunalul Constituțional a respins o cerere prezentată de reclamant cu scopul suspensiei execuției hotărârii Tribunalului Suprem. O nouă cerere de suspensie a fost respinsă pe 9 decembrie 1997.

Pe 24 septembrie 1997, reclamantul a trimis un memoriu Tribunalului Constituțional observând că și-a introduit recursul amparo în noiembrie 1994 și a cerut examinarea acestuia în cel mai scurt timp. Pe 29 decembrie 1997 și 29 iunie 1998, reclamantul și-a reiterat cererea pentru ca recursul amparo să fie examinat cu rapiditate. A solicitat de asemenea suspendarea execuției pedepsei până ce hotărârea Tribunalului Constituțional să fie pronunțată.

Pe 9 martie 2000, Tribunalul Constituțional a trimis o comunicare Audiencia Nacional pentru a afla dacă o cerere de revizuire privind delictul monetar de export ilegal de monedă fusese introdusă de reclamant. Pe 27 martie 2000, președintele celei de-a doua secțiuni a camerei penale a Audiencia Nacional a transmis decizia din 24 martie 2000 privind revizuirea condamnării reclamantului cu privire la delictul monetar din cauza descriminalizării faptelor imputate. Ministerul public a prezentat pe 27 aprilie 2000 observații suplimentare privind delictul monetar.

Prin hotărâre din 16 mai 2000, notificată reclamantului pe 26 mai 2000, Tribunalul Constituțional a respins recursul amparo cu privire la grief-ul privind ilegalitatea ascultării telefonice și i-a acordat amparo cu privire la grief-ul fondat pe ridicarea de Tribunalul Suprem a pedepsei de închisoare la nouă ani.

Examinând decizia Tribunalului Suprem de a ridica pedeapsa de închisoare la nouă ani, magistratura supremă a considerat că nu a dat argumentele sau motivele care au determinat-o să ridice pedeapsa peste pedeapsa de șapte ani cerută de ministerul public. În consecință, Tribunalul Constituțional a anulat hotărârea Tribunalului Suprem din 31 octombrie 1994 pe acest punct și a ordonat restitutio ad integrum a procedurii pentru a permite Tribunalului Suprem să pronunțe o altă decizie în conformitate cu dreptul constituțional încălcat. 4) Reexaminarea cauzei de Tribunalul Suprem

În aplicarea acestei hotărâri, cauza a fost retrimisă în fața Tribunalului Suprem. În memoriul depus în fața acestuia, reclamantul a cerut ca durata excesiv de lungă a procedurii să fie luată în considerare pentru o reducere a pedepsei de închisoare. Prin hotărâre din 12 iunie 2000, Tribunalul Suprem, după respingerea cererii reclamantului pentru o reducere a pedepsei din cauza lungimii procedurii, a ridicat pedeapsa de închisoare la șapte ani.

Legea organică referitoare la Puterea Judiciară (LOPJ) 6/1985 din 1 iulie 1985 art. 292 «1. Orice victimă a unei daune rezultând dintr-o eroare judiciară sau dintr-o funcționare anormală a justiției are dreptul de a fi despăgubit de Statul, cu excepția cazurilor de forță majoră, în conformitate cu ceea ce se prescrie în prezentul Titlu. 2. Oricum, daunele pretinse trebuie să fie efective, cuantificabile din punct de vedere financiar și individualizate, indiferent dacă este vorba de o persoană sau un grup de persoane.» art. 293 § 2 «În cazuri de eroare judiciară ca și în acelea de funcționare anormală a justiției, persoana interesată adresează cererea sa de despăgubire ministerului Justiției. Cererea este examinată conform prevederilor aplicabile în materie de răspundere patrimonială a Statului. Decizia ministerului Justiției poate fi contestată printr-un recurs contentios-administrativ. Dreptul la despăgubire se prescrie în termen de un an de la momentul în care ar fi putut fi exercitat.»

Legea organică cu privire la Tribunalul Constituțional art. 44-1 C) «Violările drepturilor și garanțiilor susceptibile de protecție constituțională (...) nu pot face obiectul unui recurs amparo decât (...) dacă violarea în cauză a fost invocată formal în procedura în cauză și imediat după comiterea sa, atunci când este posibil.» Titlul VII: Dispozițiile comune în materie de procedură art. 80 «Au caracter completor prevederilor prezentei legi: prevederile LOPJ și codului de procedură civilă în materie de prezență în fața tribunalelor, zile lucrătoare, calculul termenelor, deliberări și voturi, forcluziune, renunțare și renunțare la caz, limba oficială și ordinea ședințelor.» DREPTURI

Reclamantul se plânge că durata procedurii amparo pe care a introduit-o pe 28 noiembrie 1994 și care s-a încheiat cu hotărârea Tribunalului Constituțional din 16 mai 2000 a depășit termenul rezonabil prevăzut de art. 6 § 1 al Convenției, a cărei parte pertinentă se citește după cum urmează: «1. Fiecare persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată în mod echitabil, public și în termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, constituit prin lege, care va decide fie cu privire la contestații privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva sa. (...)»

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate fondată pe neepuizarea căilor de atac interne. În această privință, reamintește că în dreptul spaniol, dreptul la proces în termen rezonabil este garantat printr-un recurs atât timp cât procedura este în curs și, atunci când aceasta este finalizată, prin intermediul unui recurs în despăgubire. În caza de faț, reclamantul se plânge de durata procedurii în fața Tribunalului Constituțional și cere Curții să-i acorde despăgubire drept reparație. Guvernul subliniază cu toate acestea că reclamantul a omis epuizarea căilor de atac disponibile în dreptul intern, în particular, calea prevăzută de articolele 292 și următoarele ale LOPJ, recurs considerat eficace de Curte în mai multe rânduri. Guvernul reamintește că această cale de atac a fost considerată eficace de Curte în cauza Caldas Ramirez de Arellano c. Spania (decizie), nr. 68874/01, CEDH 2003-... Concluzia Curții găsește fundament pe lectura combinată a articolelor 80 ale legii organice a Tribunalului Constituțional și 292 și următoarele ale LOPJ, precum și pe art. 106 § 2 al Constituției. Adaugă, pe lângă aceasta, că reclamantul poate prezenta, în cazul în care Curtea ar respinge petiția pentru neepuizare a căilor de atac interne, o cerere de despăgubire la ministerul Justiției conform procedurii citate mai devreme. b) Reclamantul

Reclamantul consideră pe de altă parte că dacă recursul amparo ar fi fost examinat mai rapid, nu ar fi pus în executare o pedeapsa atât de lungă de închisoare. Mai mult, consideră că calea de atac a articolelor 292 și următoarele ale LOPJ nu este adecvată în caza aceasta. Consideră că vinovata încălcare a dreptului la proces în termen rezonabil în fața Tribunalului Constituțional aparține exclusiv competenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, după constatarea violării, ar trebui să-i acorde despăgubire. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că în virtutea regulii epuizării căilor de atac interne enunțate în art. 35 § 1 al Convenției, un reclamant trebuie să se prevaleze de recururile normalmente disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparație pentru violările pe care le susține, cu înțelegerea că revine Guvernului care ridică neepuizarea să convingă Curtea că recursul invocat era efectiv și disponibil atât în teorie cât și în practică la momentul faptelor, adică că era accesibil și susceptibil de a oferi reclamantului soluția pentru plângerile sale și că prezenta perspective rezonabile de succes (a se vedea, printre alte referințe, Akdivar și alții c. Turcia, hotărâre din 16 septembrie 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-IV, p. 1210, § 66).

În această privință, Curtea observă că, în sistemul juridic spaniol, orice persoană estimând că procedura în care este parte suferă din cauza întârzierilor excesive poate, după ce s-a plâns în zadar Tribunalului ocupat cu cauza, să sesizeze Tribunalul Constituțional cu un recurs amparo pe baza articolului 24 § 2 al Constituției. Această cale de atac în fața Tribunalului Constituțional are ca scop prevenirea continuării în fața instanțelor ordinare a violării susținute.

Pe lângă aceasta, articolele 292 și următoarele ale LOPJ oferă posibilitatea justițiarului, după finalizarea procedurii, de a sesiza ministerul Justiției cu o cerere de reparație pentru funcționare anormală a justiției. Observă că conform jurisprudenței administrative în materie (Gonzalez Marín c. Spania (decizie) nr. 39521/98, CEDH 1999-VII), durata derizoriu lungă a procedurii este asimilată cu o funcționare anormală a administrației justiției. Observă pe lângă aceasta că decizia ministrului poate fi contestată prin recurs contentios în fața instanțelor administrative.

Curtea a hotărât că această cale de drept a permis în principiu remedierea unei presupuse violări a dreptului de a vedea cauza sa audiată de instanțele spaniole într-un «termen rezonabil» în sensul articolului 6 § 1 al Convenției și a constituit deci un recurs care trebuia exercitat (a se vedea, de exemplu, pentru o procedură contentios-administrativă, Fernández-Molina González și alții c. Spania (decizie), nr. 64359/01, CEDH 2002-IX).

Cu privire mai special la durata procedurii în fața Tribunalului Constituțional, Curtea a avut ocazia să se pronunțe cu privire la eficacitatea căii de atac prevăzute de articolele 292 și următoarele ale LOPJ în decizia sa cu privire la admisibilitate pronunțată în cauza Caldas Ramirez de Arellano, citată de Guvern în observațiile sale. În această cauză, Curtea a primit favorabil excepția preliminară fondată pe neepuizarea căilor de atac interne și a estimat că reclamantul ar fi trebuit să exercite calea de atac în cauză.

Guvernul cere Curții să aplice acest precedent jurisprudențial prezentei cereri. Reclamantul se opune.

Curtea observă că prezenta cauză prezintă anumite diferențe cu privire la cauza Caldas Ramirez de Arellano unde reclamantul a omis să se plângă, explicit sau în substanță, de durata recursului amparo în fața Tribunalului Constituțional. Într-adevăr, în prezenta cauză, reclamantul, de trei ori nu mai puțin, s-a adresat magistraturii supreme pentru ca recursul amparo să fie examinat cu rapiditate (cf., §15 mai sus). Pe lângă aceasta, nu rezultă din dosarul cauzei că Tribunalul Constituțional să fi dat vreo explicație justificând durata examinării recursului. Or, un răspuns al Tribunalului Constituțional recunoscând și explicând durata procedurii ar fi putut servi drept bază legală reclamantului pentru a cere reparație la titlu de articolele 292 și următoarele ale LOPJ.

În definitivă, Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele cauzei, ar fi excesiv de a cere reclamantului să inițieze recursul menționat de Guvern, cu atât mai mult că, spre deosebire de alte cauze privind instanțele ordinare, nu a furnizat niciun exemplu de cazuri în care o persoană în situație analogă ar fi obținut o reparație adecvată pentru întârzierile acumulate în cadrul unei proceduri amparo în fața Tribunalului Constituțional. Or, revine Statului care ridică neepuizarea căilor de atac interne să stabilească existența recururilor eficace și suficiente. Rezultă că excepția de inadmisibilitate fundată pe defectul de epuizare a căilor de atac trebuie respinsă.

Durata în cauză este deci de cinci ani, cinci luni și optsprezece zile.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei procedurii se apreciază conform circumstanțelor cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea printre multe altele, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

Pentru reclamant durata în cauză este manifestă excesivă și nu se bazează pe nici o justificare serioasă.

Guvernul subliniază că reclamantul era una dintre cele cincizeci și patru acuzați al unui proces amplu cunoscut în Spania sub denumirea de operación Nécora cu un dosardintr-a instruirii compus din 22.000 de pagini. Acest proces a dat naștere la mai multe recursuri amparo care au trebuit tratate de Tribunalul Constituțional demonstrând prin urmare complexitatea extremă a cauzei.

Curtea constată că pentru a explica durata procedurii în fața Tribunalului Constituțional, Guvernul se limitează să invoc complexitatea procedurii pe fond, fără a aduce niciun element concret care să poată justifica durata în cauză. În particular, nu furnizează nici o informație cu privire la eventualele acte realizate în perioada unei durate importante mergând de la 9 decembrie 1997, data respingerii unei cereri de suspensie a execuției hotărârii Tribunalului Suprem prezentate de reclamant, la 9 martie 2000, data la care magistratura supremă a trimis o comunicare Audiencia Nacional pentru a afla dacă o cerere de revizuire privind delictul monetar de export ilegal de monedă fusese introdusă de reclamant. Pe lângă aceasta, nu reproșează reclamantului să fi întârziat procedura prin comportamentul său.

De remarcat de asemenea că enjeu-ul cauzei pentru reclamant era important, ținând seama în special că pedeapsa de patru ani și doi luni de închisoare, inițial pronunțată de Audiencia Nacional, fusese ridicată la nouă ani de Tribunalul Suprem, pedeapsa pe care o purga la momentul introducerii recursului amparo.

În concluzie, la lumina criteriilor dezvoltate de jurisprudență și ținând seama de ansamblul circumstanțelor cauzei, Curtea consideră că durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde condiției termenului rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.

În această privință, Curtea reamintește că revine Statelor contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă în termen rezonabil (a se vedea, de exemplu, hotărârea Diaz Aparicio c. Spania, nr. 49468/99, § 23, 11 octombrie 2001).

Guvernul consideră excesivă suma solicitată.

Curtea consideră că este de necontestat că reclamantul a suferit daune morale pe care constatarea simplă a violării nu este suficientă să o șteargă. Ținând seama de jurisprudența sa în materie și hotărând în echitate cum cere art. 41, Curtea decide să aloche reclamantului suma de 6.000 EUR la titlu de daunele suferite.

Guvernul consideră cererea excesivă.

Curtea reamintește că conform articolului 60 § 2 din Regulament, reclamanții trebuie să alture prețurilor la art. 41 «justificările necesare, în caz contrar camera poate respinge cererea, în totalitate sau parțial». Constată că în caza de faț, reclamantul nu produce nici o justificare în sprijinul cererii sale la titlu de cheltuieli și costuri, în timp ce a fost în mod corespunzător informat de greffe cu privire la prescripțiile articolului 60 § 2.

Aceasta fiind, observând că reclamantul era reprezentat în fața Curții și că în consecință a avut neapărat anumite cheltuieli, Curtea consideră că nu ar fi echitabil să respingă integru cererea sub motiv că a omis producerea justificărilor cerute. Consideră pe de altă parte că, în aceste circumstanțe, nu este cazul să acorde suma totală reclamată și-i acordă 1.500 EUR.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 66990/01) dirigée contre le Royaume d'Espagne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Diego Soto Sanchez (« le requérant »), a saisi la Cour le 31 juillet 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Jacinto Romera Martínez, avocat à Madrid. Le gouvernement espagnol (« le Gouvernement ») était représenté par son agent, M. Javier Borrego Borrego, chef du service juridique des droits de l'homme du ministère de la Justice jusqu'au 31 janvier 2003. Il est représenté depuis cette date par M. Ignacio Blasco Lozano, nouvel agent du Gouvernement et chef du service juridique des droits de l'homme du ministère de la Justice.

Le requérant alléguait en particulier que sa cause n'avait pas été entendue dans un délai raisonnable par le Tribunal constitutionnel (article 6 § 1 de la Convention). Le requérant invoquait également l'article 8 § 1 de la Convention.

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. J. Borrego Borrego, juge élu au titre de l'Espagne (article 28), le Gouvernement a désigné M. A. Pastor Ridruejo pour siéger en qualité de juge ad hoc , à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 20 mai 2003, la chambre a déclaré la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention tout en réservant la question de l'épuisement des voies de recours internes. Elle a déclaré la requête irrecevable pour le surplus.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Fin 1990, le juge central d'instruction n o 5 de l' Audiencia Nacional engagea une enquête judiciaire pour trafic de stupéfiants. Dans le cadre de cette procédure, il ordonna, par diverses ordonnances, la mise sur écoute de plusieurs téléphones que possédaient ou utilisaient des personnes soupçonnées d'appartenir à un réseau international de trafic de drogue. Au terme d'une importante investigation policière, les 19 et 20 janvier 1991, le requérant ainsi que plusieurs autres personnes furent arrêtés et placés en détention provisoire. A la suite de ces investigations, une grande quantité de cocaïne, dissimulée dans une voiture utilisée par l'un des membres du réseau et dans plusieurs appartements, fut saisie par la police. Par ailleurs, un camion pourvu de caches pour le transport camouflé de marchandises, loué par un membre de l'organisation, fut également découvert.

Au terme de l'instruction, le requérant fut renvoyé, en compagnie de plusieurs autres personnes, en jugement devant la chambre pénale de l' Audiencia Nacional . Il était accusé de délit monétaire, des délits de recel de trafic de drogue, de faux en écritures publiques et privées et de corruption active. Dans son mémoire en défense, le requérant sollicita notamment la nullité des preuves obtenues à la suite des écoutes téléphoniques qu'il estimait contraires au droit. 1) Procédure devant l' Audiencia Nacional

Par un jugement contradictoire du 26 juin 1993, rendu après la tenue d'une audience publique, l' Audiencia Nacional reconnut coupable le requérant de recel de trafic de drogue, d'un délit monétaire et de faux en documents privés, et le condamna à la peine de quatre ans et deux mois d'emprisonnement ainsi qu'au paiement de plusieurs amendes pénales, dont certaines assorties de la contrainte par corps. En revanche, elle le relaxa pour les délits de faux en écritures publiques et corruption active. 2) Procédure en cassation devant le Tribunal suprême

Contre ce jugement, le requérant forma un pourvoi en cassation devant le Tribunal suprême. Dans son mémoire en défense, il alléguait la violation du droit à un procès équitable (article 24 de la Constitution) en raison notamment de la violation du principe de la présomption d'innocence et du droit à utiliser les moyens de preuve pertinents pour sa décharge. Il se plaignit également que les écoutes téléphoniques réalisées durant les investigations judiciaires et policières avaient porté atteinte à son droit au secret des communications (article 18 de la Constitution).

Par deux arrêts du 31 octobre 1994, le Tribunal suprême, faisant droit en partie au pourvoi du ministère public, déclara le requérant coupable du délit de recel de trafic de drogue avec la circonstance aggravante d'appartenance à un groupe organisé, porta la peine d'emprisonnement à neuf ans, et le condamna au paiement d'une amende de 70 millions de pesetas. 3) Procédure du recours d'amparo devant le Tribunal constitutionnel

Invoquant les articles 24 §§ 1 et 2 (droit à un procès équitable et respect du principe de la présomption d'innocence) et 18 § 3 (respect du secret des communications) de la Constitution, le requérant forma le 28 novembre 1994 un recours d' amparo devant le Tribunal constitutionnel. Dans son recours, il se plaignait en particulier du refus d'audition lors de l'audience publique devant l' Audiencia Nacional des cassettes contenant l'enregistrement des conversations interceptées durant l'instruction et d'avoir été condamné sur la base des écoutes téléphoniques uniquement. Il faisait valoir également que le Tribunal suprême l'avait condamné à une peine supérieure à celle sollicitée par le ministère public en application de la circonstance aggravante d'appartenance à un groupe organisé concernant le délit de recel de trafic de drogue.

Par une décision du 29 mai 1995, la quatrième chambre du Tribunal constitutionnel déclara recevable le recours d' amparo . Entre cette date et le 11 juin 1996, divers actes de procédure furent réalisés par le Tribunal constitutionnel. Par ailleurs, le 3 juillet 1995, le Tribunal constitutionnel avait rejeté une demande présentée par le requérant tendant au sursis à exécution de l'arrêt du Tribunal suprême. Une nouvelle demande de sursis fut rejetée le 9 décembre 1997.

Le 24 septembre 1997, le requérant adressa un mémoire au Tribunal constitutionnel en faisant observer qu'il avait introduit son recours d' amparo en novembre 1994, et demanda son examen dans les plus brefs délais. Les 29 décembre 1997 et 29 juin 1998, le requérant réitéra sa demande tendant à ce que le recours d' amparo soit examiné avec célérité. Il sollicita également la suspension de l'exécution de la peine jusqu'à ce que l'arrêt du Tribunal constitutionnel soit rendu.

Le 9 mars 2000, le Tribunal constitutionnel adressa une communication à l' Audiencia Nacional afin de savoir si une demande en révision concernant le délit monétaire d'exportation illégale de monnaie avait été introduite par le requérant. Le 27 mars 2000, le président de la deuxième section de la chambre pénale de l' Audiencia Nacional transmit la décision du 24 mars 2000 portant révision de la condamnation du requérant quant au délit monétaire par suite de la dépénalisation des faits reprochés. Le ministère public présenta le 27 avril 2000 des observations complémentaires concernant le délit monétaire.

Par un arrêt du 16 mai 2000, notifié au requérant le 26 mai 2000, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours d' amparo s'agissant du grief portant sur l'illégalité des écoutes téléphoniques et lui accorda l' amparo quant au grief tiré de l'augmentation par le Tribunal suprême de la peine de prison à neuf ans.

Examinant la décision du Tribunal suprême de porter la peine de prison à neuf ans, la haute juridiction estima qu'il n'avait pas donné les arguments ou motifs l'ayant conduit à augmenter la peine au-delà de la peine de sept ans requise par le ministère public. En conséquence de quoi, le Tribunal constitutionnel annula l'arrêt du Tribunal suprême du 31 octobre 1994 sur ce point, et ordonna la rétroaction de la procédure pour permettre au Tribunal suprême de rendre une autre décision conforme au droit constitutionnel violé. 4) Réexamen de l'affaire par le Tribunal suprême

En application de cet arrêt, l'affaire fut renvoyée devant le Tribunal suprême. Dans le mémoire qu'il déposa devant celui-ci, le requérant sollicita que la durée excessivement longue de la procédure soit prise en compte pour une réduction de la peine de prison. Par un arrêt du 12 juin 2000, le Tribunal suprême, après avoir rejeté la demande du requérant tendant à une réduction de la peine en raison de la longueur de la procédure, porta la peine de prison à sept ans. II.

Loi organique relative au Pouvoir judiciaire (LOPJ) 6/1985 du 1 er juillet 1985 Article 292 « 1. Toute victime d'un préjudice résultant d'une erreur judiciaire ou d'un fonctionnement anormal de la justice a droit à être indemnisée par l'Etat, sauf en cas de force majeure, conformément à ce qui est prescrit dans le présent Titre. 2. En tout état de cause, le préjudice allégué doit être effectif, financièrement quantifiable et individualisé, qu' il s'agisse d'une personne ou d'un groupe de personnes. » Article 293 § 2 « Dans les cas d'erreur judiciaire comme dans ceux de fonctionnement anormal de la justice, l'intéressé adresse sa demande d'indemnisation au ministère de la Justice. La requête est examinée selon les dispositions applicables en matière de responsabilité patrimoniale de l'Etat. La décision du ministère de la Justice peut faire l'objet d'un recours contentieux-administratif. Le droit à indemnisation se prescrit dans le délai d'un an à partir du moment où il aurait pu être exercé. »

Loi organique sur le Tribunal constitutionnel Article 44-1 C) « Les violations des droits et garanties susceptibles de protection constitutionnelle (...) ne peuvent faire l'objet d'un recours d' amparo que (...) si la violation en cause a été alléguée formellement lors de la procédure en question, et aussitôt après sa commission, lorsque cela est possible. » Titre VII : Des dispositions communes en matière de procédure Article 80 « Ont un caractère supplétif aux dispositions de la présente loi : les dispositions de la LOPJ et du code de procédure civile en matière de comparution devant les tribunaux, les jours ouvrables, le calcul des délais, les délibérations et votes, la forclusion, le renoncement et le désistement, la langue officielle et la police d'audience. » EN DROIT

Le requérant se plaint que la durée de la procédure d' amparo qu'il a introduite le 28 novembre 1994, et qui s'est achevée avec l'arrêt du Tribunal constitutionnel du 16 mai 2000, a dépassé le délai raisonnable prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente se lit comme suit : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) » I.

Le Gouvernement excipe d'une exception d'irrecevabilité fondée sur le non-épuisement des voies de recours internes. A cet égard, il rappelle qu'en droit espagnol, le droit à un procès dans un délai raisonnable est garanti par un recours tant que la procédure est pendante et, lorsque celle-ci est achevée, au moyen d'un recours en réparation pécuniaire. Dans le cas présent, le requérant se plaint de la durée de la procédure devant le Tribunal constitutionnel et demande à la Cour de lui accorder une indemnisation en guise de réparation. Le Gouvernement souligne cependant que le requérant a omis d'épuiser les voies de recours disponibles en droit interne, en particulier, la voie prévue aux articles 292 et suivants de la LOPJ, recours jugé efficace par la Cour à plusieurs reprises. Le Gouvernement rappelle que cette voie de recours a été jugée efficace par la Cour dans l'affaire Caldas Ramirez de Arellano c. Espagne (déc.), n o 68874/01, CEDH 2003-... La conclusion de la Cour trouve son fondement sur la lecture combinée des articles 80 de la loi organique du Tribunal constitutionnel et 292 et suivants de la LOPJ ainsi que sur l'article 106 § 2 de la Constitution. Il ajoute, par ailleurs, que le requérant peut présenter, au cas où la Cour rejetterait la requête pour non-épuisement des voies de recours internes, une demande d'indemnisation auprès du ministère de la Justice selon la procédure citée antérieurement. b) Le requérant

Le requérant estime pour sa part que si le recours d' amparo avait été examiné plus rapidement, il n'aurait pas purgé une peine de prison aussi longue. En outre, il considère que la voie de recours des articles 292 et suivants de la LOPJ n'est pas adéquate en l'occurrence. Il considère que l'éventuelle violation du droit à un procès dans un délai raisonnable devant le Tribunal constitutionnel relève exclusivement de la compétence de la Cour européenne des Droits de l'Homme qui, après constatation de la violation, devrait lui accorder une indemnisation. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle qu'en vertu de la règle de l'épuisement des voies de recours internes énoncée à l'article 35 § 1 de la Convention, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d'obtenir réparation des violations qu'il allègue, étant entendu qu'il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour que le recours invoqué était effectif et disponible tant en théorie qu'en pratique à l'époque des faits, c'est-à-dire qu'il était accessible et susceptible d'offrir au requérant le redressement de ses griefs, et qu'il présentait des perspectives raisonnables de succès (voir, parmi d'autres références , Akdivar et autres c. Turquie , arrêt du 16 septembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, p. 1210, § 66).

A cet égard, la Cour observe que, dans le système juridique espagnol, toute personne estimant que la procédure à laquelle elle est partie souffre de délais excessifs peut, après s'être vainement plainte auprès de la juridiction chargée de l'affaire, saisir le Tribunal Constitutionnel d'un recours d' amparo sur le fondement de l'article 24 § 2 de la Constitution. Cette voie de recours auprès du Tribunal constitutionnel vise à empêcher la continuation devant les juridictions ordinaires de la violation alléguée.

Par ailleurs, les articles 292 et suivants de la LOPJ offrent la possibilité au justiciable, une fois la procédure terminée, de saisir le ministère de la Justice d'une demande en réparation pour fonctionnement anormal de la justice. Elle relève que selon la jurisprudence administrative en la matière ( Gonzalez Marín c. Espagne (déc.) n o 39521/98, CEDH 1999-VII), la durée déraisonnable de la procédure est assimilée à un fonctionnement anormal de l'administration de la justice. Elle observe, par ailleurs, que la décision du ministre peut faire l'objet d'un recours contentieux devant les juridictions administratives.

La Cour a jugé que cette voie de droit permettait en principe de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue par les juridictions espagnoles dans un « délai raisonnable » au sens de l'article 6 § 1 de la Convention, et constituait dès lors un recours qui devait être exercé (voir, par exemple, pour une procédure contentieuse-administrative, Fernández-Molina González et autres c.Espagne (déc), n o 64359/01, CEDH 2002-IX).

S'agissant plus particulièrement de la durée de la procédure devant le Tribunal constitutionnel, la Cour a eu l'occasion de se prononcer sur l'efficacité de la voie de recours prévue aux articles 292 et suivants de la LOPJ dans sa décision sur la recevabilité rendue dans l'affaire Caldas Ramirez de Arellano , citée par le Gouvernement dans ses observations. Dans cette affaire, la Cour accueillit favorablement l'exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes et estima que le requérant aurait dû exercer la voie de recours en question.

Le Gouvernement demande à la Cour d'appliquer ce précédent jurisprudentiel à la présente requête. Le requérant s'y oppose.

La Cour relève que la présente affaire présente certaines différences par rapport à l'affaire Caldas Ramirez de Arellano où le requérant omit de se plaindre, expressément ou en substance, de la durée de son recours d' amparo auprès du Tribunal constitutionnel. En effet, dans la présente affaire, le requérant, à trois reprises pas moins, s'adressa à la haute juridiction afin que son recours d' amparo soit examiné avec célérité (cf., paragraphe 15 ci-dessus). Par ailleurs, il ne ressort pas du dossier que le Tribunal constitutionnel ait donné la moindre explication justifiant la durée d'examen du recours. Or, une réponse du Tribunal constitutionnel reconnaissant et expliquant la durée de la procédure aurait pu servir de base légale au requérant pour demander réparation au titre des articles 292 et suivants de la LOPJ.

En définitive, la Cour estime que, eu égard aux circonstances de la cause, il serait excessif de demander au requérant d'intenter le recours mentionné par le Gouvernement, d'autant plus que, à la différence d'autres affaires concernant les juridictions ordinaires, celui-ci n'a fourni aucun exemple de cas où une personne placée dans une situation analogue aurait obtenu une réparation adéquate pour les retards accusés dans le cadre d'une procédure d' amparo devant le Tribunal constitutionnel. Or, il appartient à l'Etat qui excipe du non-épuisement des voies de recours internes d'établir l'existence de recours efficaces et suffisants. Il s'ensuit que l'exception d'irrecevabilité fondée sur le défaut d'épuisement des voies de recours doit être rejetée. II.

La durée en cause est donc de cinq ans, cinq mois et dix-huit jours.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée de la procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir parmi beaucoup d'autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

Pour le requérant la durée en cause est manifestement excessive et ne repose sur aucune justification sérieuse.

Le Gouvernement souligne que le requérant était l'un des cinquante-quatre accusés d'un procès fleuve connu en Espagne sous le nom d' operación Nécora avec un dossier d'instruction composé de 22 000 pages. Ce procès a donné lieu à de multiples recours d' amparo qui ont dû être traités par le Tribunal constitutionnel démontrant par-là l'extrême complexité de l'affaire.

La Cour constate que pour expliquer la durée de la procédure devant le Tribunal constitutionnel, le Gouvernement se borne à invoquer la complexité de la procédure au fond, sans apporter aucun élément concret pouvant justifier la durée en question. En particulier, il ne fournit aucune information sur les éventuels actes réalisés pendant un laps de temps important allant du 9 décembre 1997, date du rejet d'une demande de sursis à exécution de l'arrêt du Tribunal suprême présentée par le requérant, au 9 mars 2000, date à laquelle, la haute juridiction adressa une communication à l' Audiencia Nacional afin de savoir si une demande en révision concernant le délit monétaire d'exportation illégale de monnaie avait été introduite par le requérant. Par ailleurs, il ne reproche pas au requérant d'avoir retardé la procédure par son comportement.

Il est à noter également que l'enjeu de l'affaire pour le requérant était important, vu notamment que la peine de quatre ans et deux mois d'emprisonnement, initialement prononcée par l' Audiencia Nacional , avait été porté à neuf ans par le Tribunal suprême, peine qu'il purgeait au moment de l'introduction du recours d' amparo .

En conclusion, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence et compte tenu de l'ensemble des circonstances de l'espèce, la Cour considère que la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à la condition du délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

A cet égard, la Cour rappelle qu'il incombe aux Etats contractants d'organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive dans un délai raisonnable (voir, par exemple, l'arrêt Diaz Aparicio c. Espagne , n o 49468/99, § 23, 11 octobre 2001). III.

Le requérant estime être en droit de demander, à titre de dédommagement du préjudice subi en raison de la durée de la procédure, la somme de 200 000 EUR.

Le Gouvernement considère excessif le montant sollicité.

La Cour estime qu'il est indéniable que le requérant a subi un préjudice moral que le simple constat de la violation ne suffit pas à effacer. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière et statuant en équité comme le veut l'article 41, la Cour décide d'allouer au requérant la somme de 6 000 EUR au titre des dommages subis. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite au titre des frais d'avocat la somme de 12 000 EUR. Il ne fournit aucun justificatif.

Le Gouvernement estime la demande excessive.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 60 § 2 de son règlement, les requérants doivent joindre à leurs prétentions au titre de l'article 41 les «justificatifs nécessaires, faute de quoi la chambre peut rejeter la demande, en tout ou en partie ». Elle constate qu'en l'espèce, le requérant ne produit aucun justificatif à l'appui de sa demande au titre des frais et dépens, alors qu'il a été dûment informé par le greffe des prescriptions de l'article 60 § 2.

Ceci étant, relevant que le requérant était représenté devant la Cour et qu'il a, en conséquence, nécessairement eu certains frais, la Cour estime qu'il ne serait pas équitable de rejeter intégralement sa demande au motif qu'il a omis de produire les justificatifs requis. Elle estime par contre que, dans ces circonstances, il n'y a pas lieu d'allouer la totalité du montant réclamé, et lui octroie 1 500 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Rejette l'exception préliminaire du Gouvernement ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 6 000 EUR (six mille euros) pour le dommage subi ; ii. 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 novembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Greffier Président