AFFAIRE ALBERTO SANCHEZ c. ESPAGNE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 72773/01) dirigită împotriva Regatului Spaniei și depusă de un cetățean al acestui stat, Manuel Alberto Sánchez („reclamantul"), care a sesizat Curtea la 27 iunie 2001 în baza articolului 34 din Convenția de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de avocat José María Suárez Domínguez din Málaga. Guvernul spaniol („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, Ignacio Blasco Lozano, șef al serviciului juridic al drepturilor omului din ministerul justiției.

Reclamantul invocă art. 6 § 1 din Convenție și se plânge în special de durata unei proceduri litigioase administrative la care era parte.

La 10 martie 2003, președintele secțiunii a patru a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, s-a decis ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise privind admisibilitatea și fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

Reclamantul și-a formulat pretențiile privind satisfacția echitabilă. Guvernul a prezentat observații cu privire la cererea de satisfacție echitabilă formulată de reclamant. PE FAPTE I.

În 1992, reclamantul, funcționar oficial de justiție, a participat la un concurs public pentru a obține transferul său. Printr-o decizie din 29 iunie 1992, Directorul general al relațiilor cu administrația justiției, prin delegație a ministrului justiției, a atribuit postul rezultat din concurs unui alt candidat. Această decizie a fost confirmată la 23 iulie 1992. 1. Procedură privind despăgubirile pentru prejudiciul economic suferit

La 10 decembrie 1992, reclamantul a format un recurs litigios administrativ la tribunalul superior de justiție al Andaluziei împotriva deciziei din 29 iunie 1992, considerând că metodele de atribuire a postului au fost neregulamentare. La 26 februarie 1993, pentru prima oară, tribunalul a solicitat administrației să-i transmită dosarul. Printr-o decizie din 26 noiembrie 1993, notificată reclamantului la 9 februarie 1994 (adică mai mult de un an după prezentarea recursuiui), tribunalul superior de justiție al Andaluziei, înainte de a pronunța o decizie privind competența sa, a informat părțile despre motivele pe care se baza declinatoria în favoarea Audiencia Nacional, invitând-le să formeze, în termen de cinci zile, eventualele alegații lor. Reclamantul le-a prezentat la 11 februarie 1994. În sfârșit, printr-o decizie din 22 martie 1994, tribunalul superior de justiție al Andaluziei a declarat că nu este competent în favoarea camerei litigioase administrative a Audiencia Nacional.

Ulterior, reclamantul a prezentat un nou recurs litigios administrativ, reiterând reclamațiile sale, la Audiencia Nacional, și a solicitat de asemenea despăgubiri pentru pierderea de câștig care decurgea din neatribuirea postului solicitat. La mai multe ocazii, în cursul procedurii, administrația a depășit termenele legale pentru prezentarea documentelor necesare pentru continuarea examinării recursuiui, ceea ce a generat trei reamintiri din partea Audiencia Nacional. Ultima reamintire avertiza ministerul public despre întârziera administrației în transmiterea dosarului și despre posibilitatea ca această administrație să suporte o sancțiune. În final, dosarul a ajuns la instanță în septembrie 1997.

Printr-o hotărâre din 23 aprilie 1998, Audiencia Nacional a admis parțial recursuiui reclamantului și a anulat deciziile ministerului justiției, obligând administrația să atribuie reclamantului postul în cauză. Cu toate acestea, a respins cererea sa de despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Hotărârea a fost executată printr-o decizie din 19 octombrie 1998 a ministerului justiției. 2. Procedură privind durata procedurii la Audiencia Nacional

Considerând că lungimea procesului a depășit o durată rezonabilă, reclamantul a prezentat o reclamație pentru despăgubiri împotriva administrației, care a fost respingă printr-o decizie din 9 aprilie 1999 a ministerului justiției. Acesta din urmă a considerat că reclamantul se limitează doar la reiterea cererii sale de despăgubiri pentru prejudiciul suferit, cerere asupra căreia Audiencia Nacional se pronunțase deja.

Împotriva acestei decizii, la 20 mai 1999, reclamantul a prezentat un al doilea recurs litigios administrativ la Audiencia Nacional. A insistat asupra faptului că reclamația sa privea durata procedurii la Audiencia Nacional. a) Cerere de probe în cadrul investigației cauzei în fața judecătorului central al litigiilor administrative

La 10 decembrie 1999, adică trei zile înainte de expirarea termenului legal, a solicitat departamentului de justiție al consilului de guvern al comunității autonome Andaluzia (Junta de Andalucía), un organism nejudiciabil, administrarea anumitor probe privind durata procedurii și prejudiciul economic. Această cerere de probe a ajuns la judecătorul central al litigiilor administrative la 11 ianuarie 2000, adică douăzeci și opt de zile după expirarea termenului legal pentru solicitarea administrării de probe. Printr-o decizie din 12 ianuarie 2000, judecătorul a respins cererea pentru tardivitate.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a format un recurs de súplica, care a fost respins printr-o decizie din 22 februarie 2000 a judecătorului central al litigiilor administrative. b) Procedură pe fond

Printr-o hotărâre din 30 martie 2000, acest judecător a declarat inadmisibil recursuiui litigios administrativ în aplicarea principiului de lucru judecat. În fapt, a considerat că pretențiile reclamantului au fost deja examinate de Audiencia Nacional în hotărârea sa din 23 aprilie 1998, care, în plus, i-a fost favorabilă.

Reclamantul a apelat. A contestat, pe de o parte, decizia de inadmisibilitate a cererii sale de probe și, pe de altă parte, aplicarea principiului lucru judecat. Printr-o hotărâre din 14 noiembrie 2000, Audiencia Nacional a respins apelul reclamantului și a confirmat hotărârea contestată.

Invocând art. 24 § 2 din Constituție (dreptul de a fi ascultat în termen rezonabil și dreptul de a utiliza mijloacele de probe necesare pentru a se apăra), reclamantul a format un recurs amparo la Tribunalul constituțional, care a fost respins printr-o decizie din 20 aprilie 2001, notificată la 25 aprilie 2001. Curtea supremă a notat că chestiunea privind despăgubirile care decurg din principiul termenului rezonabil a fost deja examinată de instanțele ordinare și de ministerul justiției. Prin urmare, a considerat că nu-i revine să se pronunțe din nou asupra acestui subiect. Cât privește mijloacele de probe, Tribunalul constituțional a remarcat că cererea reclamantului a fost respingă pentru tardivitate. În acest sens, a considerat că tardivitatea era complet imputabilă reclamantului și că inadmisibilitatea cererii de administrare a probe era motivată și lipsită de arbitrar. II.

Guvernul se opune acestei teze. A. Asupra admisibilității 1. Asupra aplicabilității articolului 6 § 1 din Convenție a) Argumentele părților

Invocând hotărârea Pellegrin c. Franța ([GC], nr. 28541/95, pp. 269-270, §§ 64-67, CEDH 1999-VIII), Guvernul susține de la început că art. 6 § 1 nu este aplicabil în cauza de față. În fapt, consideră că sarcinile exercitate de reclamant ca funcționar oficial de justiție al administrației spaniole se referă la exercitarea puterii publice.

Reclamantul concluzionează cu respingerea excepției. Subliniază că, în conformitate cu regulamentul corpului oficialilor, auxiliarilor și agenților administrației justiției, toate funcțiile sale sunt exercitate sub controlul superiorului hierarhic direct, și anume, secretarul tribunalului în cauză, precum și al judecătorului sau magistratului responsabil de tribunalul menționat. Afirmă de asemenea că nu beneficiază de niciun putere de decizie. b) Aprecierea Curții

Curtea observă că, conform articolului 485 al legii organice a puterii judecătorești, „oficialii de justiție" se ocupă de „investigarea dosarelor" precum și de executarea „actelor de comunicare" de-a lungul procedurii judecătorești.

Prin urmare, în lumina hotărârii sale de principiu pronunțată în cauza Pellegrin și ținând seama de natura funcțiilor pe care reclamantul ar putea fi înclinat să le exercite în cauza de față și de gradul scăzut al responsabilităților sale, Curtea consideră că nu trebuie să îndeplinească nicio sarcină care ar putea fi legată, direct sau indirect, la o misiune care vizează să salvgardeze interesele generale ale statului (a se vedea Alvarez Dapena și alții c. Spania, (decizie), nr. 47977/99, 17 octombrie 2000, privind mai mulți oficiali auxiliari ai administrației justiției). Prin urmare, trebuie să respingă această excepție. 2. Asupra excepției bazate pe neepuizarea căilor de atac interne a) Argumentele părților

Guvernul ridică de asemenea o excepție de neepuizare a căilor de atac interne privitor la procedura de despăgubiri din cauza duratei inițiate de reclamant. El observă că împotriva deciziei din 9 aprilie 1999 a ministerului justiției care respinge reclamația pentru despăgubiri, reclamantul a format un recurs litigios administrativ care ar fi fost respins pentru tardivitate printr-o decizie din 12 ianuarie 2000 a judecătorului central litigios administrativ.

Considerând că a epuizat toate căile de atac de care dispunea în dreptul intern, reclamantul concluzionează cu respingerea excepției. El afirmă că ultima decizie internă în acest sens este cea pronunțată de Tribunalul constituțional la 20 aprilie 2001, notificată la 25 aprilie 2001, care respinge recursuiui amparo al acestuia. b) Aprecierea Curții

Curtea nu poate fi de acord cu teza Guvernului conform căreia ultima decizie internă ar fi cea pronunțată la 12 ianuarie 2000. În fapt, constată că împotriva deciziei din 9 aprilie 1999 a ministerului justiției care respinge reclamația sa pentru despăgubiri, reclamantul a deschis două proceduri paralele. În primul rând, printr-un recurs litigios administrativ din 20 mai 1999, reclamantul a contestat atât respingerea cererii sale de despăgubiri pentru prejudiciul economic suferit (asupra căruia Audiencia s-a pronunțat deja) cât și din cauza duratei procedurii la Audiencia Nacional (§13 de mai sus). În al doilea rând, la 10 decembrie 1999, a solicitat departamentului de justiție al consilului de guvern al comunității autonome Andaluzia administrarea anumitor probe (§14 de mai sus).

Privitor la prima din proceduri, judecătorul central al litigiilor administrative, prin hotărârea sa din 30 martie 2000, a declarat inadmisibil recursuiui litigios administrativ în aplicarea principiului lucru judecat (§16 de mai sus).

Cât privește cererea de probe a reclamantului, aceasta a fost respingă pentru tardivitate printr-o decizie din 12 ianuarie 2000 a judecătorului central al litigiilor administrative (§14 de mai sus).

Reclamantul a apelat hotărârea din 30 martie 2000. În recursul său, a contestat aplicarea principiului lucru judecat privitor la reclamația privind durata procedurii și inadmisibilitatea cererii sale de probe pentru tardivitate. Recursuiui a fost respins printr-o hotărâre din 14 noiembrie 2000 a Audiencia Nacional (§17 de mai sus).

Împotriva acestei decizii, reclamantul a format un recurs amparo. Curtea observă că decizia din 20 aprilie 2001 a Tribunalului constituțional răspunde la reclamațiile decurgând din ambele proceduri, și anume cea privind mijloacele de probe și cea privind durata la Audiencia Nacional.

Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul a epuizat toate căile de atac de care dispunea în dreptul intern pe acest subiect și concluzionează cu respingerea excepției ridicate de Guvern. 3. Asupra reclamației privind respingerea cererii de probe a) Argumentele părților

Guvernul evidențiază respingerea pentru tardivitate a cererii de probe prezentate de reclamant la departamentul de justiție al comunității autonome Andaluzia și subliniază că, funcționar în administrația justiției, reclamantul trebuia să știe că prezentarea scrisorilor la organisme administrative nu întrerupe termenul lor de prezentare la tribunale. În acest sens, Guvernul reamintește că legea organică a puterii judecătorești desemnează grefa tribunalelor competente și, cu titlu excepțional, tribunalele de gardă, ca singurele locuri reglementare pentru prezentarea scrisorilor adresate tribunalelor.

În argumentele sale, reclamantul justifică modalitatea sa de prezentare a documentelor susținând că se folosise deja de departamentul de justiție pentru a prezenta alte documente și că depunerea la acest organ nu fusese nicidecum contestată de tribunalele de justiție anterior. În plus, statutul lui de funcționar care-i permite să acționeze în fața tribunalelor în propriul nume, necesitatea prezentării recursuiui la grefa tribunalului, care se află la Madrid, l-ar obliga pe el să angajeze un reprezentant, întrucât ocupația sa profesională nu-i permite deplasările necesare. Prin urmare, prerogativa de care beneficiază ar pierde toată eficacitatea sa. b) Aprecierea Curții

Curtea observă că reclamantul se limitează la contestarea legislației aplicabile în materie, nicidecum ambiguă în acest sens, și reamintește că nu-i revine să înlocuiască jurisdicțiile interne. În primul rând, autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, le revine să interpreteze legislația internă (a se vedea, printre multe altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Culegerea de hotărâri și decizii 1997-VIII, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegerea de hotărâri și decizii 1998-I, p. 290, § 33), și ea nu va substitui propria-i apreciere a faptelor și dreptului cu a lor în absența arbitrarului, cu excepția cazului și în măsura în care ar fi putut leza drepturile și libertățile salvgardade de Convenție (a se vedea, printre altele, Tejedor García c. Spania, hotărâre din 16 decembrie 1997, Culegerea de hotărâri și decizii 1997-VIII, p. 2796, § 31).

În cauza de față, Curtea observă că deciziile jurisdicțiilor interne au fost pronunțate în respectarea contradictoriului, sunt motivate și nu relevă arbitrar. În plus, ea observă că faptul că reclamantul a utilizat anterior un organ administrativ pentru a prezenta alte documente, și că depunerea nu fusese contestată, nu-l elibera totuși de respectarea cerințelor legale. În consecință, această reclamație este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. 4. Asupra reclamației privind durata procedurii

Curtea observă că procedura de considerat a început la 10 decembrie 1992 cu prezentarea de către reclamant a recursuiui litigios administrativ și s-a încheiat la 23 aprilie 1998 cu hotărârea Audiencia Nacional. Ea a durat deci cinci ani, patru luni și treisprezece zile pentru o chestiune de competență jurisdicțională și o singură instanță pe fond.

Prin urmare, Curtea consideră că această reclamație ridică chestiuni de fapt și drept cu privire la Convenție care necesită un examen pe fond. Curtea concluzionează, prin urmare, că nu este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Constatând în plus că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea declară cererea admisibilă. B. Asupra fondului 1. Argumentele părților

Guvernul susține că lungimea procedurii se datorează exclusiv comportamentului neglijent al reclamantului, care și-ar fi prezentat intenționat recursuiui litigios administrativ la un tribunal incompetent.

În acest sens, el constată că decizia din 29 iunie 1992 a fost pronunțată de directorul general al relațiilor cu administrația justiției, prin delegație a ministrului justiției, fapt care reiese din textul deciziei. El reamintește că, în conformitate cu fostul articol 32 § 2 al legii privind regimul juridic al administrației statului, aplicabil cauzei, deciziile adoptate prin delegație trebuie considerate ca adoptate de organul care delegă, art. 66 al legii organice a puterii judecătorești prevedând că recururile litigioase administrative formate împotriva deciziilor miniștrilor vor fi tratate de Audiencia Nacional.

Guvernul observă că împotriva deciziei din 29 iunie 1992, reclamantul a format un recurs litigios administrativ la tribunalul superior de justiție al Andaluziei. Prin urmare, responsabilitatea întârzierii ocazionate de transferul dosarului la tribunalul competent trebuie să revină complet reclamantului.

În plus, investigația cauzei fiind deosebit de complexă din cauza numărului mare de persoane care trebuiau obligate, dosarul a fost supus unor întârzieri inevitabile care au încetinit deschiderea procedurii.

În consecință, o durată globală de mai mult de cinci ani pentru o procedură cum este cea din cauza de față nu poate fi considerată derezonabilă sau excesivă.

În răspuns observațiilor Guvernului, reclamantul consideră că decizia din 29 iunie 1992 nu a fost pronunțată prin delegație. În orice caz, consideră că termenul luat de tribunalul superior de justiție al Andaluziei pentru a declara că nu este competent nu este rezonabil cu privire la art. 6 § 1 din Convenție. În fapt, reclamantul observă că a prezentat recursuiui litigios administrativ la 10 decembrie 1992. Printr-o decizie din 22 martie 1994 (adică mai mult de un an după prezentarea recursuiui), tribunalul superior de justiție al Andaluziei a declarat că nu este competent. În această perioadă, tribunalul s-a mulțumit să reclame dosarul administrației și să convoace alte părți interesate.

Privitor la durata globală a procedurii la Audiencia Nacional, reclamantul observă că, în conformitate cu fostele articole 113 și 114 ale legii privind jurisdicția litigioasă-administrativă, litigiile ridiculând chestiuni privind personalul administrativ trebuie tratate prioritar. Astfel, art. 114 prevede transmiterea dosarului administrativ tribunalului în termen de zece zile. În cauza de față, tribunalul superior de justiție al Andaluziei a așteptat 26 februarie 1993 pentru a solicita pentru prima oară administrației transmiterea dosarului. Administrația l-a furnizat complet abia în septembrie 1997, adică patru ani și jumătate mai târziu, și aceasta după trei puneri în vedere de către Audiencia Nacional, ultima dintre ele avertizând ministerul justiției despre întârziera administrației. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente precum și miza litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II, și Kadri c. Franța, nr. 41715/98, § 17, 27 martie 2001).

Curtea constată că decizia din 29 iunie 1992 a fost, după cum o ridică Guvernul, pronunțată prin delegație a ministrului justiției. Prin urmare, tribunalul competent pentru a cunoaște recursuiui litigios administrativ era Audiencia Nacional. În acest sens, Curtea admite că prezentarea recursuiui la tribunalul superior de justiție al Andaluziei a întârziat deschiderea investigației dosarului. La fel, Curtea admite că examinarea cauzei ridica anumite dificultăți.

Cu toate acestea, aceste contretemps nu justifică întârzierile care au apărut în cauza de față. În fapt, Curtea reamintește că statelor contractante le revine să organizeze sistemul lor judecătoresc în așa fel încât tribunalele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă în termen rezonabil (a se vedea, de exemplu, hotărârile Caillot c. Franța, nr. 36932/97, § 27, 4 iunie 1999, sau Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 45, CEDH 2000-VII). În cauza de față, constată că mai mult de un an s-a scurs înainte ca tribunalul superior de justiție să declare că nu este competent. În plus, faptul că Audiencia Nacional a trebuit să reclame de mai multe ori administrației transmiterea dosarului litigios demonstrează o lipsă de diligență din partea acesteia din urmă. În fapt, aceasta a furnizat dosarul complet abia patru ani și jumătate după prima cerere.

În lumina argumentelor expuse și pe baza jurisprudenței sale constante în materie, Curtea consideră că o durată globală de cinci ani, patru luni și treisprezece zile pentru o chestiune de competență jurisdicțională și o singură instanță pe fond nu poate, în sine, fi considerată ca răspunzând cerințelor „termenului rezonabil" garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curt pentru a concluziona că cauza reclamantului nu a fost judecată în termen rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Reclamantul consideră că are dreptul să solicite, cu titlu de compensare a prejudiciului material și moral suferit din cauza duratei procedurii, suma de 39.000 EUR.

Guvernul nu prezintă observații pe acest subiect.

Curtea reamintește că constatarea încălcării Convenției la care ajunge rezultă exclusiv dintr-o nerespectare a dreptului reclamantului de a vedea cauza judecată în „termen rezonabil". În aceste circumstanțe, nu vede niciun liant de cauzalitate între încălcarea constatată și vreun prejudiciu material de care reclamantul ar fi suferit; deci trebuie să respingă acest aspect al pretențiilor sale (Arvois c. Franța, nr. 38249/97, § 18, 23 noiembrie 1999, și Richeux c. Franța, nr. 45256/99, § 45, 12 iunie 2003).

Cât privește prejudiciul moral, pronunțindu-se în echitate, după cum cere art. 41, consideră că prelungirea procedurii litigioase dincolo de „termenul rezonabil" a cauzat reclamantului o daună morală sigură, justificând acordarea unei indemnizații, și acordă acestuia 5.500 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Frais și dépens

Reclamantul solicită de asemenea 6.000 EUR pentru frais și dépens suportate la jurisdicțiile interne și la Curt.

Guvernul nu prezintă observații pe acest subiect.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea frais și dépens decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al tarifului lor. În cauza de față și ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.500 EUR cu titlu de frais și dépens pentru procedura la Curt și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la reclamația privind durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza duratei; 3. Declară că a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 5.500 EUR (cinci mii cinci sute euro) pentru prejudiciu moral; ii. 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru frais și dépens; b) că din expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceea, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 noiembrie 2004, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 din regulament. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 72773/01) dirigée contre le Royaume d'Espagne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Manuel Alberto Sánchez (« le requérant »), a saisi la Cour le 27 juin 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e José María Suárez Domínguez, avocat à Málaga. Le gouvernement espagnol (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ignacio Blasco Lozano, chef du service juridique des droits de l'homme du ministère de la Justice.

Le requérant invoque l'article 6 § 1 de la Convention et se plaint notamment de la durée d'une procédure contentieuse administrative à laquelle il était partie.

Le 10 mars 2003, le président de la quatrième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3 de la Convention, il a été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le requérant a soumis ses prétentions au titre de la satisfaction équitable. Le Gouvernement a présenté ses observations au sujet de la demande de satisfaction équitable formulée par le requérant. EN FAIT I.

En 1992, le requérant, fonctionnaire officier de justice, participa à un concours public afin d'obtenir son changement d'affectation. Par une décision du 29 juin 1992, le Directeur général des relations avec l'administration de Justice, par délégation du ministre de la Justice, attribua le poste du concours à un autre candidat. Cette décision fut confirmée le 23 juillet 1992. 1. Procédure concernant les dommages intérêts pour le préjudice économique subi

Le 10 décembre 1992, le requérant interjeta un recours contentieux administratif auprès du tribunal supérieur de justice d'Andalousie contre la décision du 29 juin 1992, considérant que les méthodes d'attribution du poste avaient été irrégulières. Le 26 février 1993, pour la première fois, le tribunal demanda à l'administration de lui transmettre le dossier. Par une décision du 26 novembre 1993, notifiée au requérant le 9 février 1994 (soit plus d'un an après la présentation de son recours), le tribunal supérieur de justice d'Andalousie, avant de rendre une décision relative à sa compétence, informa les parties des motifs sur lesquels se fondaient le déclinatoire en faveur de l' Audiencia Nacional en les invitant à formuler, dans un délai de cinq jours, leurs éventuelles allégations. Le requérant les présenta en date du 11 février 1994. Finalement, par une décision du 22 mars 1994, le tribunal supérieur de justice d'Andalousie déclina sa compétence en faveur de la chambre contentieuse administrative de l' Audiencia Nacional .

Par la suite, le requérant présenta un nouveau recours contentieux administratif, réitérant ses griefs, devant l' Audiencia Nacional , il sollicita également des dommages intérêts pour le manque à gagner découlant de la non affectation au poste sollicité. A plusieurs occasions, au cours de la procédure, l'administration dépassa les délais légaux de présentation des documents nécessaires à la poursuite de l'examen du recours, ce qui donna lieu à trois rappels de la part de l' Audiencia Nacional . Le dernier rappel avertissait le ministère public du retard de l'administration pour la transmission du dossier et de la possibilité pour cette administration d'encourir une sanction. Finalement, le dossier parvint à la juridiction en septembre 1997.

Par un jugement du 23 avril 1998, l' Audiencia Nacional fit partiellement droit au recours du requérant et annula les décisions du ministère de la Justice, obligeant l'administration à attribuer au requérant le poste en question. Cependant, elle rejeta sa demande en dommages et intérêts pour le préjudice subi. Le jugement fut exécuté par une décision du ministère de la Justice du 19 octobre 1998. 2. Procédure concernant la durée de la procédure auprès de l'Audiencia Nacional

Considérant que la longueur du procès avait dépassé une durée raisonnable, le requérant présenta une réclamation en dommages intérêts contre l'administration, qui fut rejetée par une décision du 9 avril 1999 du ministère de la Justice. Ce dernier estima que le requérant se bornait à réitérer sa réclamation de dommages intérêts pour le préjudice subi, demande sur laquelle l' Audiencia Nacional s'était déjà prononcée.

Contre cette décision, le 20 mai 1999, le requérant présenta un second recours contentieux administratif devant l' Audiencia Nacional . Il insista sur le fait que son grief concernait la durée de la procédure auprès de l' Audiencia Nacional . a) Demande de preuves dans le cadre de l'instruction de l'affaire devant le juge central du contentieux administratif

Le 10 décembre 1999, soit trois jours avant l'expiration du délai légal, il sollicita auprès du département de Justice du conseil de gouvernement de la communauté autonome d'Andalousie ( Junta de Andalucía ), un organe non judiciaire, l'administration de certaines preuves au sujet de la durée de la procédure ainsi que du préjudice économique. Cette demande de preuve parvint chez le juge central du contentieux administratif le 11 janvier 2000, soit vingt-huit jours après la fin du délai légal pour solliciter l'administration de preuves. Par une décision du 12 janvier 2000, le juge repoussa la demande pour tardiveté.

Contre cette décision, le requérant présenta un recours de súplica , qui fut rejeté par une décision du 22 février 2000 du juge central du contentieux administratif. b) Procédure sur le fond

Par un jugement du 30 mars 2000, ce même juge déclara irrecevable le recours contentieux administratif en application du principe de chose jugée. En effet, il considéra que les prétentions du requérant avaient déjà été examinées par l' Audiencia Nacional dans son arrêt du 23 avril 1998, qui, par ailleurs, lui avait été favorable.

Le requérant fit appel. Il contesta, d'une part, la décision d'irrecevabilité de sa demande de preuve, et d'autre part, l'application du principe de chose jugée. Par un arrêt du 14 novembre 2000, l' Audiencia Nacional rejeta l'appel du requérant et confirma le jugement contesté.

Invoquant l'article 24 § 2 de la Constitution (droit à être entendu dans un délai raisonnable et droit à utiliser les moyens de preuve nécessaires pour se défendre), le requérant forma un recours d' amparo auprès du Tribunal constitutionnel, qui fut rejeté par une décision du 20 avril 2001, notifiée le 25 avril 2001. La haute juridiction releva que la question concernant les dommages et intérêts découlant du principe du délai raisonnable avait déjà été examinée par les juridictions ordinaires ainsi que par le ministère de la Justice. Dès lors, elle considéra qu'il ne lui appartenait pas de se prononcer à nouveau sur ce sujet. Quant aux moyens de preuve, le Tribunal constitutionnel releva que la demande du requérant avait été rejetée pour tardiveté. A cet égard, il estima que le retard était totalement imputable au requérant, et que l'irrecevabilité de la demande d'administration des preuves était motivée et dénuée d'arbitraire. II.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité 1. Sur l'applicabilité de l'article 6 § 1 de la Convention a) Argumentation des parties

Invoquant l'arrêt Pellegrin c. France ([GC], n o 28541/95, pp. 269-270, §§ 64-67, CEDH 1999-VIII), le Gouvernement soutient d'emblée que l'article 6 § 1 n'est pas applicable en l'espèce. En effet, il estime que les tâches exercées par le requérant en tant que fonctionnaire officier de justice de l'administration espagnole ont trait à l'exercice de la puissance publique.

Le requérant conclut au rejet de l'exception. Il souligne que, conformément au règlement du corps d'officiers, auxiliaires et agents de l'administration de justice, toutes ses fonctions sont exercées sous le contrôle de son supérieur hiérarchique direct, soit, le secrétaire du tribunal en question, ainsi que du juge ou magistrat responsable dudit tribunal. Il affirme par ailleurs qu'il ne bénéficie d'aucun pouvoir de décision. b) Appréciation de la Cour

La Cour relève que d'après l'article 485 de la loi organique du Pouvoir judiciaire, les « officiers de justice » s'occupent de « l'instruction des dossiers » ainsi que de l'exécution d'« actes de communication » tout au long de la procédure judiciaire.

Dès lors, à la lumière de son arrêt de principe rendu dans l'affaire Pellegrin et compte tenu de la nature des fonctions que le requérant peut être amené à exercer en l'espèce et du degré peu élevé de ses responsabilités, la Cour considère qu'il ne doit pas accomplir de tâche susceptible d'être rattachée, directement ou indirectement, à une mission visant à sauvegarder les intérêts généraux de l'Etat (voir Alvarez Dapena et autres c. l'Espagne , (déc.), n o 47977/99, 17 octobre 2000, concernant plusieurs officiers auxiliaires de l'administration de justice). Partant, il y a lieu de rejeter cette exception. 2. Sur l'exception tirée du non épuisement des voies de recours internes a) Argumentation des parties

Le Gouvernement soulève également une exception de non épuisement des voies de recours internes quant à la procédure en dommages intérêts du fait de la durée entamée par le requérant. Il relève que contre la décision du 9 avril 1999 du ministère de la Justice rejetant la réclamation en dommages intérêts, le requérant a interjeté un recours contentieux administratif qui aurait été rejeté pour tardiveté par une décision du 12 janvier 2000 du juge central contentieux administratif.

Considérant qu'il a épuisé toutes les voies de recours dont il disposait en droit interne, le requérant conclut au rejet de l'exception. Il affirme que la dernière décision interne à cet égard est celle rendue par le Tribunal constitutionnel le 20 avril 2001, notifiée le 25 avril 2001, qui rejette son recours d' amparo . b) Appréciation de la Cour

La Cour ne saurait souscrire à la thèse du Gouvernement selon laquelle la dernière décision interne serait celle rendue le 12 janvier 2000. En effet, elle constate que contre la décision du 9 avril 1999 du ministère de la Justice rejetant sa réclamation en dommages intérêts, le requérant entama deux procédures parallèles. Premièrement, par un recours contentieux administratif du 20 mai 1999, le requérant contesta tant le rejet de sa demande en dommages intérêts pour le préjudice économique subi (sur lequel l' Audiencia s'était déjà prononcée) que du fait de la durée de la procédure devant l' Audiencia Nacional (paragraphe 13 ci-dessus). En second lieu, le 10 décembre 1999, il réclama auprès du département de Justice du conseil de gouvernement de la communauté autonome d'Andalousie l'administration de certaines preuves (paragraphe 14 ci-dessus).

S'agissant de la première des procédures, le juge central du contentieux administratif, par son jugement du 30 mars 2000, déclara irrecevable le recours contentieux administratif en application du principe de chose jugée (paragraphe 16 ci-dessus).

Quant à la demande de preuves du requérant, elle fut rejetée pour tardiveté par une décision du 12 janvier 2000 du juge central du contentieux administratif (paragraphe 14 ci-dessus).

Le requérant fit appel du jugement du 30 mars 2000. Dans son recours, il contesta l'application du principe de chose jugée pour le grief tiré de la durée de la procédure et l'irrecevabilité de sa demande de preuves pour tardiveté. Le recours fut rejeté par un arrêt du 14 novembre 2000 de l' Audiencia Nacional (paragraphe 17 ci-dessus).

Contre cette décision, le requérant forma un recours d' amparo . La Cour note que la décision du 20 avril 2001 du Tribunal constitutionnel répond aux griefs tirés des deux procédures, à savoir celle concernant les moyens de preuve et celle tirée de la durée auprès de l' Audiencia Nacional .

Partant, la Cour estime que le requérant a épuisé toutes les voies de recours dont il disposait en droit interne à ce sujet, et conclut au rejet de l'exception soulevée par le Gouvernement. 3. Sur le grief tiré du rejet de la demande de preuves a) Argumentation des parties

Le Gouvernement met en évidence le rejet pour tardiveté de la demande de preuves présentée par le requérant auprès du département de Justice de la communauté autonome d'Andalousie et souligne que, fonctionnaire dans l'administration de justice, le requérant devait savoir que la présentation d'écrits auprès d'organes administratifs n'interrompt pas leur délai de présentation auprès des tribunaux. A cet égard, le Gouvernement rappelle que la loi organique du Pouvoir judiciaire désigne le greffe des tribunaux compétents et, à titre exceptionnel, les tribunaux de garde, comme les seuls endroits réglementaires pour y présenter des écrits dirigés aux tribunaux.

Dans ses arguments, le requérant justifie sa méthode de présentation de documents en alléguant qu'il s'était déjà servi du département de Justice pour présenter d'autres documents, et que le dépôt auprès de cet organe n'avait été nullement contesté par les tribunaux de justice auparavant. Par ailleurs, son statut de fonctionnaire l'autorisant à agir auprès des tribunaux en son propre nom, exiger la présentation de son recours au greffe du Tribunal, qui se trouve à Madrid, l'obligerait à engager un représentant, car son occupation professionnelle ne lui permet pas d'effectuer les déplacements nécessaires. Dès lors, la prérogative dont il bénéficie perdrait toute son efficacité. b) Appréciation de la Cour

La Cour relève que le requérant se limite à contester la législation applicable en la matière, nullement ambiguë à ce sujet, et rappelle qu'elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C'est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d'autres, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne, arrêt du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne, arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, p. 290, § 33), et elle ne substituera pas sa propre appréciation des faits et du droit à la leur en l'absence d'arbitraire, sauf si et dans la mesure où elle pourrait avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, entre autres, Tejedor García c. Espagne, arrêt du 16 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p. 2796, § 31).

En l'espèce, la Cour relève que les décisions des juridictions internes ont été rendues dans le respect du contradictoire, sont motivées et ne révèlent pas d'arbitraire. Par ailleurs, elle note que le fait que le requérant ait utilisé auparavant un organe administratif pour présenter d'autres documents, et que ce dépôt n'ait pas été contesté, ne le libérait pas pour autant du respect des exigences légales. En conséquence, ce grief est manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. 4. Sur le grief tiré de la durée de la procédure

La Cour note que la procédure à considérer a débuté le 10 décembre 1992 avec la présentation par le requérant de son recours contentieux administratif et s'est terminée le 23 avril 1998 avec l'arrêt de l' Audiencia Nacional . Elle a donc duré cinq ans, quatre mois et treize jours pour un incident de compétence de juridiction et une seule instance sur le fond.

Dès lors, la Cour estime que ce grief soulève des questions de fait et de droit au regard de la Convention qui nécessitent un examen au fond. La Cour conclut, par conséquent, qu'il n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Constatant par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité, la Cour déclare la requête recevable. B. Sur le fond 1. Argumentation des parties

Le Gouvernement soutient que la longueur de la procédure est due exclusivement au comportement négligent du requérant, qui aurait introduit sciemment son recours contentieux administratif auprès d'un tribunal incompétent.

A cet égard, il constate que la décision du 29 juin 1992 fut rendue par le directeur général des relations avec l'administration de justice, par délégation du ministre de la justice, fait qui ressort du texte de la décision. Il rappelle que, conformément à l'ancien article 32 § 2 de la loi sur le régime juridique de l'administration de l'État, applicable à l'espèce, les décisions adoptées par délégation doivent être considérées comme adoptées par l'organe qui délègue, l'article 66 de la loi organique du pouvoir judiciaire prévoyant que les recours contentieux administratifs interjetés contre les décisions des ministres seront traités par l' Audiencia Nacional .

Le Gouvernement note que contre la décision du 29 juin 1992, le requérant interjeta un recours contentieux administratif auprès du tribunal supérieur de justice d'Andalousie. Dès lors, la responsabilité du retard occasionné par le transfert du dossier au tribunal compétent doit revenir entièrement au requérant.

Par ailleurs, l'instruction de l'affaire étant particulièrement complexe en raison du grand nombre de personnes devant être assignées, le dossier fit l'objet de retards inévitables qui ralentirent le déroulement de la procédure.

En conséquence, une durée globale de plus de cinq ans pour une procédure telle que celle de l'espèce ne peut pas être considérée comme étant déraisonnable ou excessive.

En réponse aux observations du Gouvernement, le requérant estime que la décision du 29 juin 1992 ne fut pas rendue par délégation. En tout état de cause, il considère que le délai mis par le tribunal supérieur de justice d'Andalousie pour décliner sa compétence n'est pas raisonnable à l'égard de l'article 6 § 1 de la Convention. En effet, le requérant relève qu'il présenta son recours contentieux administratif le 10 décembre 1992. Par une décision du 22 mars 1994 (soit plus d'un an après la présentation de son recours), le tribunal supérieur de justice d'Andalousie déclina sa compétence. Pendant cette période, le tribunal se contenta de réclamer le dossier à l'administration et de convoquer les autres parties intéressées.

S'agissant de la durée globale de la procédure devant l' Audiencia Nacional , le requérant note que, conformément aux anciens articles 113 et 114 de la loi de la juridiction contentieuse administrative, les litiges soulevant des questions relatives au personnel administratif doivent être traités de façon prioritaire. Ainsi, l'article 114 prévoit la transmission du dossier administratif au tribunal dans un délai de dix jours. En l'espèce, le tribunal supérieur de justice d'Andalousie attendit le 26 février 1993 pour solliciter pour la première fois de l'administration la transmission du dossier. L'administration ne le fournit au complet qu'en septembre 1997, soit quatre ans et six mois après, et ceci après trois mises en demeure par l' Audiencia Nacional , la dernière d'entre elles avertissant le ministère de la Justice du retard de l'administration. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier, la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II, et Kadri c. France, n o 41715/98, § 17, 27 mars 2001).

La Cour constate que la décision du 29 juin 1992 fut, comme le Gouvernement le soulève, rendue par délégation du ministre de la Justice. Dès lors, le tribunal compétent pour connaître le recours contentieux administratif était l' Audiencia Nacional . A cet égard, la Cour concède que la présentation du recours auprès du tribunal supérieur de justice d'Andalousie retarda le déroulement de l'instruction du dossier. De même, la Cour admet que l'examen de l'affaire soulevait certaines difficultés.

Cependant, ces contretemps ne justifient pas les retards survenus en l'espèce. En effet, la Cour rappelle qu'il incombe aux Etats contractants d'organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive dans un délai raisonnable (voir, par exemple, les arrêts Caillot c. France , n o 36932/97, § 27, 4 juin 1999, ou Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 45, CEDH 2000-VII). En l'espèce, elle constate qu'un délai de plus d'un an s'écoula avant que le tribunal supérieur de justice décline sa compétence. Par ailleurs, le fait que l' Audiencia Nacional a dû réclamer à plusieurs reprises à l'administration de lui transmettre le dossier litigieux démontrent un manque de diligence de la part de cette dernière. En effet, elle ne fournit le dossier litigieux au complet que quatre ans et six mois après la première demande.

A la lumière des arguments exposés et sur la base de sa jurisprudence constante en la matière, la Cour estime qu'une durée globale de cinq ans, quatre mois et treize jours pour un incident de compétence de juridiction et une seule instance sur le fond ne saurait, en soi, être considérée comme répondant aux exigences du « délai raisonnable » garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la cause du requérant n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant estime être en droit de demander, à titre de dédommagement du préjudice matériel et moral subi en raison de la durée de la procédure, la somme de 39 000 EUR.

Le Gouvernement ne présente pas d'observations à ce sujet.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle parvient résulte exclusivement d'une méconnaissance du droit du requérant à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable ». Dans ces circonstances, elle n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont le requérant aurait eu à souffrir ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de ses prétentions ( Arvois c. France , n o 38249/97, § 18, 23 novembre 1999, et Richeux c. France , n o 45256/99, § 45, 12 juin 2003).

Quant au dommage moral, statuant en équité, comme le veut l'article 41, elle considère que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du « délai raisonnable » a causé au requérant un tort moral certain, justifiant l'octroi d'une indemnité, et alloue à ce dernier 5 500 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 6 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement ne présente pas d'observations à ce sujet.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de la durée; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 5 500 EUR (cinq mille cinq cent euros) pour dommage moral ; ii. 1 500 EUR (mille cinq cent euros) pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 novembre 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Greffier Président