AFFAIRE CARDONA SERRAT c. ESPAGNE

La originea dosarului se găsește o cerere (nr. 38715/06) îndreptată împotriva Regatului Spaniei și pe care un cetățean al acestui stat, Dl. José Cardona Serrat ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 15 septembrie 2006 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de către Maestrul J. Sanchez Martinez, avocat la Valencia. Guvernul spaniol ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, Dl. I. Blasco Lozano, șef al serviciului juridic pentru drepturile omului la ministerul de justiție.

Reclamantul susține că dosarul lui nu a fost judecat echitabil de o instanță imparțială. Invocă art. 6 § 1 din Convenție.

Pe 24 octombrie 2008, președintele secției a treia a decis comunicarea cererii Guvernului. Conform articolului 29 § 1 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului. FAPTE

O procedură penală a fost demarată înaintea judecătorului de instrucție nr. 1 din Valencia împotriva reclamantului și a altor persoane, pentru delicte presupuse de abuz sexual, prostituție și expunere de pornografie. În decursul instruirii, reclamantul se găsea în situația libertății provizorii cu privire la această procedură, dar în închisoare din cauza unei alte condamnări pentru pornografie și prostituție de minori.

După finalizarea instruirii, dosarul a fost trimis spre judecare înaintea Curții Provinciale din Valencia.

Pe 29 ianuarie 2002, în urma unei întreruperi a ședinței din motive de sănătate privind avocatul unui coacesat, procuratura solicitase ca reclamantul să fie plasat în detenție provizorie comunicată și fără cauțiune, pentru a asigura prezența sa la ședință și ținând seama de natura delictuoasă a faptelor.

Printr-o ordonanță din 1 februarie 2002, o cameră a Curții Provinciale din Valencia compusă din trei judecători a ordonat detenția provizorie a reclamantului și a unui alt inculpat (R.M.CH.A.), în următorii termeni: "Durata procedurii, neatribuibilă acestui tribunal, impune adoptarea de noi măsuri restrictive ale libertății pentru a asigura prezența la ședință a celor doi inculpați. Natura specială a delictelor care li se impută, alarmă [socială] pe care acestea [aceste delicte] sunt susceptibile să o creeze, dar mai ales dificultățile și perturbările pe care martorii de acuzare le pot suferi dacă intră în contact cu inculpații, ne obligă să adoptăm măsura de prevenire solicitată de procuratură pentru a garanta desfășurarea corectă a procedurii orale. Condițiile impuse de articolele 503 și 504 din codul de procedură penală sunt deci îndeplinite, și, prin urmare, este necesar să ordonăm plasarea inculpaților în detenție provizorie".

Pe 20 februarie 2002, reclamantul solicită recuzarea a doi membri ai camerei care au ordonat detenția sa provizorie, care urmau, de asemenea, să facă parte din camera care trebuia să se pronunțe asupra fondului dosarului. El observa că camera în cauză nu s-a pronunțat asupra unui recurs împotriva deciziilor adoptate de judecătorul de instrucție, ci a ordonat direct plasarea lui în detenție provizorie, în timp ce judecătorul de instrucție îi acordase anterior libertatea provizorie. Reclamantul estima că cei doi membri ai camerei în cauză și-au format deja o opinie cu privire la culpabilitatea sa. Invoca în special art. 219.10a al legii organice privind puterea judecătorească (a se vedea mai jos).

După respingerea cererii de recuzare de către Tribunalul Superior de Justiție din Valencia, printr-o hotărâre din 28 mai 2002, o cameră a Curții Provinciale din Valencia l-a găsit pe reclamant vinovat de un delict continuu de abuz sexual cu circustanța agravantă a recidivei și l-a condamnat la o pedeapsă de patru ani și șase luni de închisoare. Camera era compusă din trei judecători, dintre care doi, P.C.R. și A.F.G., au făcut parte din camera aceluiași tribunal care ordonase detenția provizorie a reclamantului. P.C.R. era președintele ambelor camere.

Reclamantul a făcut recurs de anulare înaintea Tribunalului Suprem. Susținea că tribunalul care l-a judecat nu putea fi considerat ca o instanță imparțială, judecătorii P.C.R. și A.F.G. având anterior sedință în camera aceluiași tribunal care ordonase detenția provizorie a reclamantului.

Printr-o hotărâre din 11 iulie 2003, Tribunalul Suprem a respins recursul.

Cu privire la mijlocul tirat din pretinsa parțialitate a tribunalului a quo din cauza participării la examinarea fondului dosarului a doi magistrați care au făcut parte din camera care a decis plasarea lui în detenție provizorie, Tribunalul Suprem a analizat jurisprudența pe această materie a Curții Europene a Drepturilor Omului (Castillo Algar c. Spania, 28 octombrie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII, și Garrido Guerrero c. Spania (decizie), nr. 43715/98, CEDO 2000-III) și a Tribunalului Constituțional spaniol, observând că o aplica și el pe sine. În această privință, jurisdicția supremă a observat că elementul determinant, conform jurisprudenței Curții, era de a ști dacă frica din partea persoanei în cauză putea fi considerată ca fiind obiectiv justificată ținând seama de aprecierile pe care judecătoria în cauză le-ar fi făcut într-o decizie anterioară cu privire la culpabilitatea inculpatului sau realitatea faptelor. În dosarul de față, Tribunalul Suprem a observat că nici necesitatea invocată de a asigura prezența inculpaților la ședință, nici referința abstractă la natura faptelor obiect al incriminării și la alarmă socială pe care acestea o puteau crea, nici luarea în considerare a "dificultăților și perturbărilor" pe care martorii de acuzare le-ar putea suferi dacă ar lua contact cu inculpații, nu puteau fi considerate ca fiind relevante pentru o "activitate de instrucție" susceptibilă de a vicia imparțialitatea tribunalului. Aceasta arăta pur și simplu că judecătorii în cauză doreau ca ședința să se desfășoare cât mai curând și în condiții optime pentru a stabili realitatea faptelor și pentru a reduce alarmă socială provocată. În consecință, Tribunalul Suprem a concluzionat că nu existase o încălcare a principiului imparțialității tribunalului.

Reclamantul sesizează apoi Tribunalul Constituțional cu un recurs de amparo pe baza dreptului ca dosarul lui să fie judecat echitabil de o instanță imparțială (art. 24 din Constituție).

Printr-o hotărâre din 8 mai 2006, notificată pe 17 mai 2006, Tribunalul Constituțional respinge recursul.

Tribunalul Constituțional reamintește propria sa jurisprudență pe această materie, potrivit căreia răspunsul la întrebarea dacă faptul că un judecător a luat deja o decizie privind detenția provizorie a inculpatului înainte de proces aduce atingere imparțialității sale obiective variază în funcție de circumstanțele dosarului. În dosarul de față, înalta curte observa de la bun început că măsura de privare de libertate fusese ordonată de Curtea Provincială în cadrul procedurii de judecare, după ce judecătorul de instrucție hotărâse deschiderea acestei faze de judecare. În această privință, judecătorul de instrucție luase această decizie observând că faptele puteau constitui un delict și că anumite persoane puteau fi ținute pentru responsabile pentru acest delict, și estimând deci că condițiile pentru deschiderea fazei orale de judecare solicitate de partea acuzării erau îndeplinite. Pentru înalta curte, această apreciere indiciar, făcută de judecătorul de instrucție, a fost prezentată tribunalului de fond, care trebuia să asigure desfășurarea ședinței, motiv pentru care a ordonat plasarea în detenție provizorie a reclamantului, care se găsea în închisoare pentru alt motiv.

Privind motivul referitor la durata procedurii, utilizat de Curtea Provincială pentru a justifica adoptarea măsurii în cauză, Tribunalul Constituțional estima că nu existase nicio prejudată din partea tribunalului de fond. Cât privește riscul dificultăților și perturbărilor pentru martorii de acuzare în cazul în care ar intra în contact cu reclamantul sau alți inculpați, Tribunalul Constituțional observa că această prevenire nu era excesivă ținând seama de delictul de abuz sexual examinat, precum și de vârsta și gradul redus de maturitate intelectuală a acestor martori. În plus, alarmă socială era doar un motiv auxiliar, pur introductiv al existenței riscului în cauză. În sfârșit, privind referința la articolele 503 și 504 din codul de procedură penală, înalta curte observa că Curtea Provincială se limitase la a constata că condițiile impuse de aceste dispoziții pentru plasarea în detenție provizorie erau îndeplinite, fără a se angaja în nicio apreciere a culpabilității reclamantului. În consecință, Tribunalul Constituțional concluzionează că ordonanța din 1 februarie 2002 nu anticipase în nicio măsură o decizie asupra culpabilității reclamantului.

Dispozițiile relevante din codul de procedură penală (în vigoare la momentul faptelor) se citesc după cum urmează: art. 503 "Judecătorul nu poate ordona detenția provizorie decât dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: 1. Să fie stabilit în caz existența unui fapt care poate constitui un delict. 2. Delictul trebuie să fie pedepsit cu o pedeapsă mai mare decât cea a prisión menor sau, dacă pedeapsa prevăzută este aceea de prisión menor sau mai mică, judecătorul trebuie să considere necesar să plaseze inculpatul în detenție provizorie, ținând seama de cazierul lui penal, de circumstanțele delictului, de alarmă socială pe care aceasta a creat-o, sau de frecvența faptelor similare comise (...). 3. Trebuie să existe în caz motive suficiente pentru a considera penal responsabil pentru delict persoana care face obiectul deciziei de plasare în detenție". art. 504 "Detenția provizorie poate fi, de asemenea, ordonată dacă prima și a treia condiție cerută de articolul anterior sunt îndeplinite și dacă inculpatul nu s-a prezentat, fără motiv legitim, la prima ședință stabilită de judecător sau instanță, sau atunci când aceasta din urmă o consideră necesară". (...)

Legea organică privind puterea judecătorească (LOPJ, în vigoare la momentul faptelor) art. 219 "Constituie motive de abstinență și, în caz de necesitate, de recuzare: (...) 10a să fi acționat ca judecător de instrucție al procedurii penale sau să fi rezolvat litigiul sau dosarul într-o instanță anterioară. (...)" DREPT

Guvernul se opune acestei teze. A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest grievanță nu este manifest nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de altfel, că se ciocnește cu nicio altă motiv de inadmisibilitate. Este deci necesar să o declare admisibilă. B. Asupra fondului

Reclamantul susține că camera Curții Provinciale care a examinat fondul dosarului și a pronunțat condamnarea sa fusese anterior în exercitarea unor acte de instrucție care aduceau atingere imparțialității sale; în special, a ordonat plasarea lui în detenție provizorie, modificând astfel situația libertății provizorii acordate anterior de judecătorul de instrucție. El subliniază în această privință că jurisdicția în cauză, pentru a justifica plasarea lui în detenție provizorie, s-a bazat pe "dificultățile și perturbările" pe care martorii de acuzare le puteau suferi dacă intrau în contact cu inculpații, fără ca procuratura să facă nicio referință la acest argument în cursul ședinței din 29 ianuarie 2002 în care solicitase măsura restrictivă a libertății reclamantului. În plus, reclamantul invocă faptul că referința din ordonanța de plasare în detenție provizorie la art. 503 din codul de procedură penală permite a se concluziona că membrii jurisdicției în cauză și-au format deja o opinie cu privire la existența de motive suficiente pentru a-l considera penal responsabil. Pentru toate aceste motive, el estimează că camera ar fi trebuit să se abțină de la examinarea fondului dosarului.

Reclamantul se plânge de conducta camerei de judecare în decursul ședinței, precum și de aprecierea dovezilor făcută de aceasta, elemente care demonstrează pentru el că membrii acestei jurisdicții aveau o idee preconcepută cu privire la culpabilitatea lui.

Bazată pe argumentarea Tribunalului Constituțional și a Tribunalului Suprem, Guvernul susține că elementele utilizate de camera Curții Provinciale pentru a justifica plasarea în detenție provizorie a reclamantului nu prejudicau în nicio măsură culpabilitatea acestuia. Pentru Guvern, aceste elemente, în special cel referitor la durata procedurii și cel privind riscul de "perturbări" asupra martonilor de acuzare, arată pur și simplu grijă specială cu care jurisdicția în cauză asigura desfășurarea fazei de judecare. În plus, când a fost redată ordonanța litigioasă, instruirea dosarului fusese finalizată și jurisdicția de judecare era singura competentă pentru adoptarea unor asemenea măsuri preventive.

Curtea va examina grievanța reclamantului la lumina principiilor enunțate în jurisprudența sa pe această materie (a se vedea, printre altele, hotărârile Hauschildt c. Danemarca, 24 mai 1989, §§ 46-48, seria A nr. 154, Lindon, Otchakovsky-Laurens și July c. Franța [GC], nrile 21279/02 și 36448/02, § 75, CEDO 2007-XI, și Micallef c. Malta [GC], nr. 17056/06, §§ 93-96, CEDO 2009-...).

În prezenta cauză, Curtea nu a găsit nicio element susceptibil de a pune în îndoială imparțialitatea subiectivă a magistraților interesați. Aserțiunile reclamantului privind conducta camerei de judecare în decursul ședinței sau modul în care aceasta a apreciat dovezile nu pot fi considerate suficiente pentru a răsturna prezumția de imparțialitate personală a magistraților în cauză. În orice caz, Curtea reamintește că în cazurile în care poate fi dificil de furnizat probe care să contrazică prezumția imparțialității subiective a judecătorului, condiția de imparțialitate obiectivă furnizează o garanție importantă suplimentară (Pullar c. Regatul Unit, 10 iunie 1996, § 32, Recueil des arrêts et décisions 1996-III).

Curtea observă că în speță frica de lipsă de imparțialitate ține mai ales de faptul că doi din cei trei membri, inclusiv președintele, ai formației de judecare a Curții Provinciale care condamnase reclamantul au fost anterior parte din camera aceluiași tribunal care hotărâse plasarea lui în detenție provizorie.

Curtea a deja admis că o asemenea situație poate provoca la inculpat îndoieli privind imparțialitatea "tribunalului" care a judecat dosarul lui. Cu toate acestea, ea reamintește că simplul fapt că un judecător a luat decizii înaintea procesului, în special cu privire la detenția provizorie, nu poate justifica în sine aprehensiuni cu privire la imparțialitatea sa (Hauschildt, citat mai sus, § 50, și Sainte-Marie c. Franța, 16 decembrie 1992, § 32, seria A nr. 253-A). Chestiunea privind plasarea în detenție provizorie nu se confundă cu chestiunea privind culpabilitatea persoanei în cauză; nu se poate asimila suspiciunile cu un constat formal de vinovăție. Cu toate acestea, circumstanțe particulare pot, într-un caz dat, duce la o concluzie diferită (Sainte-Marie, citat mai sus, § 32).

În speță, Curtea observă că camera Curții Provinciale nu s-a pronunțat în apel asupra unui recurs împotriva deciziilor adoptate de judecătorul de instrucție (compară Romero Martin c. Spania (decizie), nr. 32045/03, 12 iunie 2006, și Ferragut Pallach c. Spania (decizie), nr. 1182/03, 28 februarie 2006), ci a hotărât direct asupra detenției provizorii a reclamantului (compară Perote Pellon c. Spania, nr. 45238/99, § 21, 25 iulie 2002). Ea observă că, spre deosebire de cazul Perote Pellon, citat mai sus, camera în cauză nu s-a limitat la a acorda prorogarea detenției provizorii a reclamantului, ci a ordonat ea însăși plasarea lui în detenție provizorie. Prin această decizie, a modificat, în detrimentul reclamantului, situația acestuia, căruia judecătorul de instrucție îi acordase anterior libertatea provizorie în cadrul aceleiași proceduri penale.

Curtea observă că pe 1 februarie 2002, camera Curții Provinciale, în care sedeau judecătorii P.C.R și A.F.G., a plasat reclamantul în detenție provizorie ținând seama, în special, de "natura specială a delictelor" care îi erau imputate, de "alarmă [socială] pe care acestea [aceste delicte] sunt susceptibile s-o creeze", și mai ales de "dificultățile și perturbările" pe care martorii de acuzare le puteau suferi dacă intrau în contact cu inculpații. Ea observă că camera în cauză s-a bazat pe ultimul element, în timp ce procuratura nu fusese făcut nicio referință la acest argument în cursul ședinței din 29 ianuarie 2002 (a se vedea paragrafele 8 și 9 mai sus). Curtea estimează că prin adoptarea unei asemenea motivări din birou, camera nu s-a limitat la o apreciere sumar a faptelor reproșate pentru a justifica relevanța măsurii de detenție provizorie solicitate de procuratură, ci, dimpotrivă, s-a pronunțat asupra existenței unui risc ca reclamantul să intimideze martorii de acuzare.

Curtea observă, de altfel, că camera Curții Provinciale s-a referit la articolele 503 și 504 din codul de procedură penală pentru a constata că condițiile de aplicare a măsurii provizorii în cauză erau îndeplinite. Ea observă în această privință că art. 503 § 3 din codul de procedură penală cerea tribunalului, în special, să se asigure a existenței de motive suficiente pentru a considera penal responsabil pentru delict persoana care face obiectul deciziei de plasare în detenție.

Curtea estimează că termenii utilizați de camera Curții Provinciale, citiți în lumina articolului 503 din codul de procedură penală, puteau da reclamantului impresia că existau, în ochii judecătorilor din cameră, indici suficienți pentru a permite concluzionarea că un delict fusese săvârșit și că era penal responsabil de acest delict. Astfel, reclamantul putea rațional teme că judecătorii P.C.R. și A.F.G aveau o idee preconcepută cu privire la chestiunea asupra căreia urmau să se pronunțe ulterior ca membri ai formației de judecare.

Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului conform căruia, odată terminată instruirea, singura formare jurisdicțională competentă pentru a ordona plasarea în detenție provizorie a reclamantului era cea care redase ordonanța în cauză. Ea reamintește că le revine Statului pârât să-și organizeze sistemul judecătoresc în felul acesta încât să facă efectiv drepturile prevăzute de art. 6 din Convenție, inclusiv dreptul la o instanță imparțială (a se vedea, mutatis mutandis, Davran c. Turcia, nr. 18342/03, § 45, 3 noiembrie 2009).

Curtea observă, în sfârșit, că în cauză imparțialitatea a doi din cei trei membri, inclusiv președintele, ai camerei Curții Provinciale care, pe 28 mai 2002, condamnase reclamantul. Ea constată că acest element permite distingerea prezentului caz de alte dosare în care era în cauză imparțialitatea unui singur judecător în cadrul unei jurisdicții colegiale (a se vedea Garrido Guerrero, citat mai sus, și Ferragut Pallach, citat mai sus).

Curtea este de părere că, în circumstanțele dosarului, imparțialitatea obiectivă a jurisdicției de judecare putea părea discutabilă. De aceea, aprehensiunile reclamantului în această privință puteau fi considerate ca fiind obiectiv justificate (a se vedea, mutatis mutandis, Perote Pellon, citat mai sus, § 51, și Gómez de Liaño y Botella c. Spania, nr. 21369/04, § 71, 22 iulie 2008; și, a contrario, Romero Martin, citat mai sus).

De aceea, existase încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Curtea reamintește că nu este competentă să examineze din birou chestiunea satisfacției echitabile și decide să nu acorde nicio sumă în acest scop.

Or, reclamantul se limitează la a cere anularea sentinței Curții Provinciale. În această privință, Curtea semnalează că nu este autorizată de Convenție să prescrie anularea unei sentințe (Hauschildt, citat mai sus, § 54). Ea reamintește că Statul pârât rămâne liber, în principiu, sub controlul Comitetului Miniștrilor, să aleagă mijloacele de a se achita de obligațiile sale în temeiul articolului 46 § 1 din Convenție, pentru atât timp cât aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curții (Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Elveția (nr. 2) [GC], nr. 32772/02, § 88, 30 iunie 2009). Taxe și cheltuieli

Reclamantul nefiind depus nicio cerere de rambursare a taxelor și cheltuielilor, Curtea estimează că nu este necesar să-i acorde nicio sumă în acest scop. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că existase încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 26 octombrie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte Prezentei hotărâri i se alătură, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei separate a judecătoarei Fura. J.C.M. S.Q.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 38715/06) dirigée contre le Royaume d'Espagne et dont un ressortissant de cet État, M. José Cardona Serrat (« le requérant »), a saisi la Cour le 15 septembre 2006 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par Maître J. Sanchez Martinez, avocat à Valence. Le gouvernement espagnol (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. I. Blasco Lozano, chef du service juridique des droits de l'homme au ministère de la Justice.

Le requérant allègue que sa cause n'a pas été entendue équitablement par un tribunal impartial. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention.

Le 24 octobre 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Une procédure pénale fut diligentée devant le juge d'instruction n o 1 de Valencia à l'encontre du requérant ainsi que d'autres personnes, pour délits présumés d'abus sexuels, prostitution et exhibition de pornographie. Au cours de l'instruction le requérant se trouvait en situation de liberté provisoire par rapport à cette procédure, mais en prison en raison d'une autre condamnation pour pornographie et prostitution d'enfants.

Une fois l'instruction achevée, l'affaire fut renvoyée en jugement devant l' Audiencia Provincial de Valencia.

Le 29 janvier 2002, à la suite d'une suspension de l'audience pour des raisons de santé concernant l'avocat d'un co-accusé, le ministère public sollicita que le requérant soit mis en détention provisoire communiquée et sans caution, afin d'assurer sa présence à l'audience et compte tenu du caractère délictueux des faits.

Par une ordonnance du 1 er février 2002, une chambre de l' Audiencia Provincial de Valencia composée de trois juges ordonna la détention provisoire du requérant et d'un autre accusé (R.M.CH.A.), dans les termes suivants : « La durée de la procédure, non imputable à ce tribunal, commande l'adoption de nouvelles mesures restrictives de la liberté afin d'assurer la présence à l'audience des deux accusés. La nature spéciale des délits qui leur sont imputés, l'alarme [sociale] qu'ils [ces délits] sont susceptibles de créer, mais surtout les difficultés et les perturbations que les témoins à charge peuvent subir s'ils entrent en contact avec les inculpés, nous obligent à adopter la mesure de prévention demandée par le ministère public afin de garantir le déroulement correct de la procédure orale. Les conditions requises par les articles 503 et 504 du code de procédure pénale sont donc réunies, et il convient par conséquent d'ordonner le placement des accusés en détention provisoire ».

Le 20 février 2002, le requérant demanda la récusation des deux membres de la chambre ayant ordonné sa détention provisoire, qui devaient aussi faire partie de la chambre devant décider du bien-fondé de l'affaire. Il notait que la chambre en question ne s'était pas prononcé sur un recours contre des décisions adoptées par le juge instructeur, mais avait ordonné directement sa mise en détention provisoire, alors que le juge d'instruction lui avait accordé la liberté provisoire auparavant. Le requérant estimait que les deux membres en cause de la chambre avaient déjà formé leur opinion quant à sa culpabilité. Il invoquait notamment l'article 219.10 a de la loi organique portant sur le pouvoir judiciaire (voir ci-dessous).

Après le rejet de la demande de récusation par le Tribunal supérieur de justice de Valence, par un arrêt du 28 mai 2002, une chambre de l' Audiencia Provincial de Valence reconnut le requérant coupable d'un délit continu d'abus sexuels avec la circonstance aggravante de récidive et le condamna à une peine de quatre ans et six mois d'emprisonnement. La chambre était composée de trois juges, dont deux, P.C.R. et A.F.G., avaient fait partie de la chambre du même tribunal ayant ordonné la détention provisoire du requérant. P.C.R. était le président des deux chambres.

Le requérant se pourvut en cassation devant le Tribunal suprême. Il soutenait que le tribunal qui l'avait jugé ne pouvait passer pour un tribunal impartial, les juges P.C.R. et A.F.G. ayant auparavant siégé dans la chambre du même tribunal qui avait ordonné sa détention provisoire.

Par un arrêt du 11 juillet 2003, le Tribunal suprême rejeta le pourvoi.

S'agissant du moyen tiré de la prétendue partialité du tribunal a quo en raison de la participation à l'examen du bien-fondé de l'affaire de deux magistrats qui avaient fait partie de la chambre ayant décidé sa mise en détention provisoire, le Tribunal suprême passa en revue la jurisprudence en la matière de la Cour européenne des droits de l'homme ( Castillo Algar c. Espagne , 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII, et Garrido Guerrero c. Espagne (déc.), n o 43715/98, CEDH 2000 ‑ III) et du Tribunal constitutionnel espagnol en faisant remarquer qu'il appliquait lui-même cette jurisprudence. A cet égard, la juridiction suprême nota que l'élément déterminant, selon la jurisprudence de la Cour, était de savoir si les craintes de l'intéressé pouvaient être considérées comme étant objectivement justifiées eu égard aux appréciations auxquelles la juridiction en cause se serait livrée dans une décision antérieure quant à la culpabilité de l'accusé ou la réalité des faits. En l'espèce, le Tribunal suprême nota que ni la nécessité invoquée d'assurer la présence des accusés à l'audience, ni la référence abstraite à la nature des faits objet de l'inculpation et à l'alarme sociale que ces derniers pouvaient créer, ni la prise en compte des « difficultés et perturbations » que les témoins à charge pourraient subir s'ils prenaient contact avec les accusés, ne pouvaient être considérés comme relevant d'une « activité d'instruction » susceptible d'entacher l'impartialité du tribunal. Cela montrait tout simplement que les juges en cause souhaitaient que l'audience eût lieu au plus vite et dans les meilleures conditions pour établir la réalité des faits et réduire l'alarme sociale suscitée. En conséquence, le Tribunal suprême conclut qu'il n'y avait pas eu atteinte au principe d'impartialité du tribunal.

Le requérant saisit alors le Tribunal constitutionnel d'un recours d' amparo sur le fondement du droit à ce que sa cause fût entendue équitablement par un tribunal impartial (article 24 de la Constitution).

Par un arrêt du 8 mai 2006, notifié le 17 mai 2006, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours.

Le Tribunal constitutionnel rappela sa propre jurisprudence en la matière, selon laquelle la réponse à la question de savoir si le fait qu'un juge ait déjà pris une décision concernant la détention provisoire de l'accusé avant le procès porte atteinte à son impartialité objective variait suivant les circonstances de l'affaire. En l'espèce, la haute juridiction nota d'emblée que la mesure de privation de liberté avait été ordonnée par l' Audiencia Provincial dans le cadre de la procédure de jugement, après que le juge d'instruction eût décidé l'ouverture de cette phase de jugement. A cet égard, le juge d'instruction avait pris cette décision notant que les faits pouvaient être constitutifs de délit et que certaines personnes pouvaient être tenues pour responsables dudit délit, et estimant donc que les conditions pour l'ouverture de la phase orale de jugement demandée par la partie accusatrice étaient réunies. Pour la haute juridiction, cette appréciation indiciaire, faite par le juge d'instruction, était présentée au tribunal du fond, qui devait s'assurer de la tenue de l'audience, raison pour laquelle il avait ordonné la mise en détention provisoire du requérant, qui se trouvait en prison pour un autre motif.

Concernant le motif relatif à la durée de la procédure, utilisé par l'A udiencia Provincial pour justifier l'adoption de la mesure en cause, le Tribunal constitutionnel estima qu'il n'y avait aucun parti pris de la part du tribunal du fond. Pour ce qui est du risque de difficultés et de perturbations pour les témoins à charge au cas où ils entreraient en contact avec le requérant ou les autres inculpés, le Tribunal constitutionnel nota que cette prévention n'était pas excessive compte tenu du délit d'abus sexuels examiné ainsi que de l'âge et du degré de maturité intellectuelle réduite de ces témoins. Par ailleurs, l'alarme sociale n'était qu'un motif accessoire, purement introductif de l'existence du risque concerné. Enfin, s'agissant de la référence aux articles 503 et 504 du code de procédure pénale, la haute juridiction observa que l' Audiencia Provincial s'était limitée à constater que les conditions requises par ces dispositions pour la mise en détention provisoire étaient réunies, sans pour autant se livrer à une quelconque appréciation sur la culpabilité du requérant. Par conséquent, le Tribunal constitutionnel conclut que l'ordonnance du 1 er février 2002 n'avait aucunement anticipé un quelconque jugement sur la culpabilité du requérant. II.

Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale (en vigueur au moment des faits) se lisent ainsi : Article 503 « Le juge ne peut ordonner la détention provisoire que si les conditions suivantes sont remplies : 1. Que soit établie en l'espèce l'existence d'un fait pouvant constituer un délit. 2. Le délit doit être punissable d'une peine supérieure à celle de prisión menor ou, si la peine prévue est celle de prisión menor ou inférieure, le juge doit estimer nécessaire de placer le prévenu en détention provisoire, compte tenu de son casier judiciaire, des circonstances du délit, de l'alarme sociale que ce dernier a créée ou de la fréquence des faits analogues commis (...). 3. Il doit y avoir en l'espèce des motifs suffisants pour considérer pénalement responsable du délit la personne qui fait l'objet de la décision de placement en détention ». Article 504 « La détention provisoire peut également être ordonnée si la première et la troisième condition requise par l'article précédent sont remplies et si le prévenu n'a pas comparu, sans motif légitime, à la première audience fixée par le juge ou tribunal, ou lorsque ce dernier l'estime nécessaire ». (...)

La loi organique portant sur le pouvoir judiciaire (LOPJ, en vigueur au moment des faits) Article 219 « Constituent des motifs d'abstention et, le cas échéant, de récusation : (...) 10 a avoir agi en tant qu'instructeur de la procédure pénale ou avoir résolu le litige ou l'affaire dans une instance antérieure. (...) » EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant soutient que la chambre de l' Audiencia Provincial qui a examiné le bien-fondé de l'affaire et a prononcé sa condamnation avait auparavant effectué des actes d'instruction qui portaient atteinte à son impartialité ; en particulier, elle avait ordonnée sa mise en détention provisoire, modifiant ainsi la situation de liberté provisoire accordée auparavant par le juge d'instruction. Il souligne à cet égard que la juridiction en cause, pour justifier son placement en détention provisoire, s'est appuyée sur les « difficultés et perturbations » que les témoins à charge pouvaient subir s'ils entraient en contact avec les accusés, sans que le ministère public ait fait une quelconque référence à cet argument lors de l'audience du 29 janvier 2002 au cours de laquelle il sollicita la mesure restrictive de liberté du requérant. Par ailleurs, le requérant fait valoir que la référence faite à l'article 503 du code de procédure pénale dans l'ordonnance de placement en détention provisoire rendue par la juridiction en cause autorise à penser que les membres de celle-ci s'étaient déjà fait une opinion sur l'existence de motifs suffisants pour le considérer pénalement responsable. Pour tous ces motifs, il estime que la chambre aurait dû s'abstenir d'examiner le fond de l'affaire.

Le requérant se plaint de la conduite de la chambre de jugement au cours de l'audience ainsi que de l'appréciation des preuves faite par celle-ci, éléments qui démontrent pour lui que les membres de cette juridiction avaient une idée préconçue quant à sa culpabilité.

S'appuyant sur l'argumentation du Tribunal constitutionnel et du Tribunal suprême, le Gouvernement soutient que les éléments utilisés par la chambre de l' Audiencia Provincial pour justifier la mise en détention provisoire du requérant ne préjugeaient en aucun cas la culpabilité de ce dernier. Pour le Gouvernement, ces éléments, notamment celui relatif à la durée de la procédure et celui concernant le risque de « perturbations » sur les témoins à charge, montrent simplement le soin spécial avec lequel la juridiction en cause assurait le déroulement de la phase de jugement. Par ailleurs, lorsque l'ordonnance litigieuse a été rendue, l'instruction de l'affaire avait été achevée et la juridiction de jugement était la seule compétente pour adopter de telles mesures préventives.

La Cour examinera le grief du requérant à la lumière des principes énoncés dans sa jurisprudence en la matière (voir, entre autres, les arrêts Hauschildt c. Danemark , 24 mai 1989, §§ 46-48, série A n o 154, Lindon, Otchakovsky-Laurens et July c. France [GC], n os 21279/02 et 36448/02, § 75, CEDH 2007 ‑ XI, et Micallef c. Malte [GC], n o 17056/06, §§ 93-96, CEDH 2009 ‑ ...).

Dans la présente affaire, la Cour n'a relevé aucun élément susceptible de mettre en doute l'impartialité subjective des magistrats concernés. Les allégations du requérant concernant le comportement de la chambre de jugement au cours de l'audience ou la manière dont celle-ci a apprécié les preuves ne sauraient être considérées comme suffisantes pour renverser la présomption d'impartialité personnelle des magistrats en cause. En tout état de cause, la Cour rappelle que dans des cas où il peut être difficile de fournir des preuves permettant de réfuter la présomption d'impartialité subjective du juge, la condition d'impartialité objective fournit une garantie importante supplémentaire ( Pullar c. Royaume-Uni , 10 juin 1996, § 32, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ III).

La Cour note qu'en l'occurrence la crainte d'un manque d'impartialité tient principalement au fait que deux des trois membres, dont le président, de la formation de jugement de l' Audiencia Provincial ayant condamné le requérant avaient auparavant fait partie de la chambre du même tribunal ayant décidé sa mise en détention provisoire.

La Cour a déjà admis que pareille situation peut susciter chez le prévenu des doutes quant à l'impartialité du « tribunal » ayant jugé sa cause. Cependant, elle rappelle que le simple fait qu'un juge ait pris des décisions avant le procès, notamment au sujet de la détention provisoire, ne peut justifier en soi des appréhensions quant à son impartialité ( Hauschildt , précité, § 50, et Sainte-Marie c. France , 16 décembre 1992, § 32, série A n o 253 ‑ A). La question portant sur le placement en détention provisoire ne se confond pas avec la question portant sur la culpabilité de l'intéressé ; on ne saurait assimiler des soupçons à un constat formel de culpabilité. Toutefois, des circonstances particulières peuvent, dans une affaire donnée, mener à une conclusion différente ( Sainte-Marie , précité, § 32).

En l'espèce, la Cour observe que la chambre de l' Audiencia Provincial ne s'est pas prononcée en appel sur un recours contre des décisions adoptées par le juge d'instruction (comparer Romero Martin c. Espagne (déc.), n o 32045/03, 12 juin 2006, et Ferragut Pallach c. Espagne (déc.), n o 1182/03, 28 février 2006) mais a statué directement sur la détention provisoire du requérant (comparer Perote Pellon c. Espagne , n o 45238/99, § 21, 25 juillet 2002). Elle note qu'à la différence de l'affaire Perote Pellon , précitée, la chambre en cause ne s'est pas limitée à accorder la prorogation de la détention provisoire du requérant, mais a ordonné elle-même son placement en détention provisoire. Par cette décision, elle a modifié, à son détriment, la situation du requérant, à qui le juge d'instruction avait accordé la liberté provisoire auparavant dans le cadre de la même procédure pénale.

La Cour relève que le 1 er février 2002, la chambre de l' Audiencia Provincial , dans laquelle siégeaient les juges P.C.R et A.F.G., a placé le requérant en détention provisoire en tenant compte notamment de « la nature spéciale des délits » qui lui étaient imputés, de « l'alarme [sociale] qu'ils [ces délits] sont susceptibles de créer », et surtout des « difficultés et perturbations » que les témoins à charge pouvaient subir s'ils entraient en contact avec les inculpés. Elle observe que la chambre en cause s'est appuyée sur ce dernier élément, alors que le ministère public n'avait fait aucune référence à cet argument lors de l'audience du 29 janvier 2002 (voir les paragraphes 8 et 9 ci-dessus). La Cour estime qu'en adoptant une telle motivation d'office, la chambre ne s'est pas limitée à une appréciation sommaire des faits reprochés pour justifier la pertinence de la mesure de détention provisoire sollicitée par le ministère public, mais au contraire s'est prononcée sur l'existence d'un risque que le requérant intimide les témoins à charge.

La Cour relève également que la chambre de l' Audiencia Provincial a renvoyé aux articles 503 et 504 du code de procédure pénale pour constater que les conditions pour l'application de la mesure provisoire en cause étaient réunies. Elle observe à cet égard que l'article 503 § 3 du code de procédure pénale exigeait du tribunal notamment de s'assurer de l'existence de motifs suffisants pour considérer la personne faisant l'objet de la décision de placement en détention pénalement responsable du délit.

La Cour estime que les termes employés par la chambre de l' Audiencia Provincial, lus à la lumière de l'article 503 du code de procédure pénale, pouvaient donner à penser au requérant qu'il existait, aux yeux des juges de la chambre, des indices suffisants pour permettre de conclure qu'un délit avait été commis et qu'il était pénalement responsable de ce délit. Ainsi, le requérant pouvait raisonnablement craindre que les juges P.C.R. et A.F.G avaient une idée préconçue sur la question sur laquelle ils étaient appelés à se prononcer ultérieurement en tant que membres de la formation de jugement.

La Cour n'est pas convaincue par l'argument du Gouvernement selon lequel, une fois l'instruction terminée, la seule formation juridictionnelle compétente pour décider de la mise en détention provisoire du requérant était celle qui rendit l'ordonnance en cause. Elle rappelle qu'il incombe à l'État défendeur d'organiser son système judiciaire de manière à rendre effectifs les droits prévus à l'article 6 de la Convention, y compris le droit à un tribunal impartial (voir, mutatis mutandis, Davran c. Turquie , n o 18342/03, § 45, 3 novembre 2009).

La Cour note enfin qu'est en cause l'impartialité de deux des trois membres, dont le président, de la chambre de l' Audiencia Provincial qui, le 28 mai 2002, a condamné le requérant. Elle constate que cet élément permet de distinguer la présente espèce d'autres affaires où était en cause l'impartialité d'un seul juge au sein d'une juridiction collégiale (voir Garrido Guerrero , précitée, et Ferragut Pallach , précitée).

La Cour est d'avis que, dans les circonstances de la cause, l'impartialité objective de la juridiction de jugement pouvait paraître sujette à caution. Il s'ensuit que les appréhensions du requérant à cet égard pouvaient passer pour objectivement justifiées (voir, mutatis mutandis, Perote Pellon , précité, § 51, et Gómez de Liaño y Botella c. Espagne , n o 21369/04, § 71, 22 juillet 2008 ; et, a contrario , Romero Martin , précitée).

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant n'a présenté aucune demande de satisfaction équitable. La Cour rappelle qu'elle n'est pas compétente pour examiner d'office la question de la satisfaction équitable et décide de ne pas octroyer de somme à ce titre.

Or, le requérant se limite à demander l'annulation du jugement de l' Audiencia Provincial . A cet égard, la Cour signale qu'elle ne se trouve pas habilitée par la Convention à prescrire l'annulation d'un jugement ( Hauschildt , précité, § 54). Elle rappelle que l'État défendeur reste libre en principe, sous le contrôle du Comité des Ministres, de choisir les moyens de s'acquitter de ses obligations au titre de l'article 46 § 1 de la Convention, pour autant que ces moyens soient compatibles avec les conclusions contenues dans l'arrêt de la Cour ( Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Suisse (n o 2) [GC], n o 32772/02, § 88, 30 juin 2009). Frais et dépens

Le requérant n'ayant présenté aucune demande de remboursement des frais et dépens, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu de lui accorder une somme quelconque à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 octobre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion séparée de la juge Fura. J.C.M. S.Q.