AFFAIRE MORENO CARMONA c. ESPAGNE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 26178/04) îndreptată împotriva Regatului Spaniei și pe care un cetățean al acestui stat, d-l Agustín Moreno Carmona («reclamantul»), a depus-o la Curte pe 21 iulie 2004 în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de d-na J.L. Galán Martín, avocat la Madrid. Guvernul spaniol («Guvernul») este reprezentat de agentul său, d-l I. Blasco Lozano, șef al serviciului juridic al drepturilor omului la ministerul justiției.

Pe 3 iunie 2008, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice grievul relativ la durata procedurii (art. 6 § 1 din Convenție) Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât de asemenea ca Camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

Ca urmare a deportării d-lui L. López Guerra, judecător ales în titlul Spaniei (art. 28 din regulament), Guvernul l-a desemnat pe d-l A. Saiz Arnaiz ca judecător ad hoc pentru a ședea în locul său (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din regulament). ÎN FAPT I.

Pe 1 februarie 1985 reclamantul a fost arestat și pe 5 februarie 1985 plasat în arest provizoriu pentru un pretins delict de furt cu violență în cadrul jafului unei bănci, la Madrid.

Pe 6 februarie 1985, reclamantul a depus un recurs de reforma împotriva ordonanței deciziei privind plasarea lui în arest provizoriu, care a fost respins pe 26 februarie 1985. Reclamantul a făcut apel, care a fost respins de Audiencia provincial din Madrid pe 18 mai 1985.

Pe 11 septembrie 1985, judecătorul de instrucție nr. 4 din Madrid a pronunțat o ordonanță de inculpare și a confirmat arestul reclamantului.

Pe 24 septembrie 1985, reclamantul a depus apel de la ordonanța de inculpare care a fost respins printr-o decizie din 25 aprilie 1986 pronunțată de Audiencia provincial din Madrid.

Negând orice participare la faptele care i se imputau, reclamantul a prezentat numeroase cereri de eliberare provizoriu sau asignare la domiciliu.

Pe 22 decembrie 1986, a fost eliberat pe cauțiune.

Deschiderea fazei orale a fost acordată pe 29 iunie 1990.

Pe 30 iulie 1998, Audiencia provincial din Madrid a pronunțat o ordonanță de neîncepere definitivă a urmăririi penale din cauza prescripției delictului în cauză. Ordonanța a devenit definitivă pe 30 septembrie 1998. 2. Procedura administrativă

Pe 5 martie 1999, reclamantul a depus o reclamație la ministerul justiției îndreptată spre a obține o indemnizație de 20 000 000 pesetas (aproximativ 120 000 EUR) pentru daunele suferite din cauza celor 694 zile petrecute în închisoare, și din cauza duratei procedurii. A invocat articolele 292 § 1, 293 § 2 și 294 § 1 din legea organică privind puterea judiciară (LOPJ).

Pe 11 mai 1999, ministerul justiției a transmis reclamația și documentele relevante Consiliului General al Puterii Judiciare, invitând-o să se pronunțe în acest sens.

Pe 1 decembrie 1999, Consiliul General al Puterii Judiciare a recunoscut în raportul lui caracterul «neobișnuit» al duratei procedurii în cauză și a concluzionat privind existența unei durate excesive care constituie un caz de funcționare defectuoasă a justiției. A estimat că inactivitatea organelor judiciare era atât de evidentă încât trebuia să se concluzioneze neînceperea definitivă și clasarea cauzei, inactivitate care a dus la prescrierea delictului în cauză.

Ministerul justiției nu s-a pronunțat. 3. Procedura contencioasă-administrativă judiciară

Confruntate cu tăcerea ministerului justiției, pe care o interpretă ca un refuz al reclamației lui, reclamantul a ridicat un recurs contencioasă-administrativ în fața Audiencia Nacional care, printr-o hotărâre din 6 octombrie 2000, a respinge-o. Cu privire la durata excesivă a procedurii, Audiencia Nacional a observat că era chiar reclamantul care ceruse aplicarea prescripției. A recunoscut existența unor termene excesive nejustificate, dar a estimat că nu exista relație de cauzalitate între funcționarea anormală a justiției și daunele materiale și morale susținute de reclamant, în măsura în care beneficiase de aplicarea retroactivă a noului cod penal conform căruia prescripția delictului fusese reținută, ceea ce nu ar fi fost cazul dacă procesul ar fi avut loc într-un termen rezonabil de la deschiderea fazei orale decidă pe 29 iunie 1990. Prin urmare, aprecierea prescripției delictelor în cauză i-ar fi evitat, potrivit Audiencia Nacional, o posibilă condamnare.

Pe 27 noiembrie 2000, reclamantul a ridicat un recurs de amparo în fața Tribunalului Constituțional. Se plângea, printre altele, de dreptul la un proces echitabil în termen rezonabil. A invocat art. 24 din Constituție.

Printr-o decizie din 6 februarie 2004, instanța superioară a declarat recursul inadmisibil. Cu privire la grievul privind durata procedurii, a precizat: «(...) eventual termenul excessiv a avut loc în cadrul procedurii penale care se află la originea reclamației, și nu în procedura administrativă și contencioasă-administrativă ulterioară, din care reclamantul nu se plânge. Ar fi trebuit deci să se plângă de durata excesivă suferită în cadrul procedurii penale și nu în prezenta procedură. Totuși, reclamantul (...) nu a întreprins nici o demersiune pentru a accelera procedura și nu denunță nici măcar existența unor termene excesive în cadrul acestei din urmă. Nu-i este posibil acum să se plângă de termene excesive atunci când, pe de altă parte, procedura penală în care au avut loc sunt deja terminate. În plus, în măsura în care aceste termene i-au fost favorabile și au contribuit la obținerea unei hotărâri de neîncepere în procedură în care fusese inculpat, este evident că această atitudine pasivă în procedura penală nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu pretenția actuală de a cere indemnizație din cauza termenelor excesive într-o procedură în care a profitat de o asemenea circumstanță, după cum a fost deja indicat (...) » II.

Legea organică privind Puterea Judiciară art. 237 «Cu excepția unei dispoziții legale contrare, procedura urmează de la birou demersurile care se impun și deciziile și ordonanțele pertinente sunt pronunțate» art. 292 «1. Orice victimă a prejudiciului rezultând dintr-o eroare judiciară sau o funcționare anormală a justiției are dreptul să fie indemnizată de Stat, cu excepția cazului de forță majoră, în conformitate cu ceea ce este prescris în prezentul Titlu. 2. În orice caz, prejudiciul susținut trebuie să fie efectiv, financiar cuantificabil și individualizat, indiferent dacă este vorba de o persoană sau de un grup de persoane. 3. Numai revocarea sau anularea deciziilor judiciare nu presupune în sine dreptul la indemnizație.» art. 293 «1. Reclamația de indemnizare din cauza erorii trebuie să fie precedată de o decizie judiciară recunoscând în mod explicit eroarea. Această decizie prealabilă ar putea proveni direct dintr-o decizie pronunțată în virtutea unui recurs în revizuire. În toate celelalte cazuri se vor aplica regulile următoare: a) Acțiunea judiciară în recunoașterea erorii trebuie neapărat intentată în termen de trei luni de la ziua în care ar fi putut fi exercitată. (...) 2. În cazurile de eroare judiciară declarată sau de daună datorată unei funcționări anormale a administrației justiției, interessatul va adresa cererea de indemnizare direct ministerului justiției. Această cerere va fi examinată conform dispozițiilor aplicabile în materie de responsabilitate patrimonială a Statului. Decizia ministerului justiției poate face obiectul unui recurs contencioasă-administrativ. Dreptul la indemnizare prescrie în termen de un an de la data în care ar fi putut fi exercitat. » art. 294 § 1 «1. Cei care, după ce au fost reținuți provizoriu, sunt achitați deoarece faptele imputate nu există, sau fac obiectul neînceperii urmăririi penale din acest motiv, au dreptul să i se acorde indemnizații atunci când au suferit prejudiciu. (...) 2. Cererea de indemnizare trebuie tratată în conformitate cu art. 293 § 2.»

Legea 50/1981 din 30 decembrie 1981, privind statutului ministerului public art. 3 «Ministerul public (...) controlează că funcția judiciară se exercită în mod eficace, în conformitate cu legile și în termenele fixate, prezentând, după caz, acțiunile, recursurile și demersurile pertinente»

Jurisprudența Tribunalului Suprem Hotărâre din 29 martie 1999 (Camera contencioasă-administrativă, a treia secțiune) «[recunoașterea duratei excesive a procedurii implică] existența prejudiciului moral derivat din faptul de a fi supus unei situații de inculpare în perioada excesivă și neobișnuită (...) și, prin urmare, trebuie să concluzionăm privind existența prejudiciului moral evident care, conform jurisprudenței acestei camere [...] este susceptibil de compensare economică. (...) Dacă sentința atacată admite [...] existența unei funcționări anormale a administrației justiției din cauza duratei neobișnuite a procedurii penale din care a fost subiect inculpatul apoi achitat, nu este rezonabil să se declare absența răspunderii Statului din motivul că niciun prejudiciu nu a fost dovedit. Durata neobișnuită constituie în ea însăși un prejudiciu moral evident, indiferent de natura compensării sale sau de suma economică a acesteia.» ÎN DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze A. Cu privire la admisibilitate 1. Cu privire la excepția neepuizării căilor de atac interne

Guvernul ridică mai întâi excepția neepuizării căilor de atac interne. El estimează că atunci când o procedură este în curs, prima persoană interesată de continuarea procedurii este inculpatul însuși. A accepta că acesta nu este obligat să se plângă de durata excesivă a procedurii penale echivalează cu a privilegia presupunerea condamnării. Acționând în acest fel, reclamantul nu a dat Statului posibilitatea de a accelera procedura și de a remedia în esență încălcarea susținută.

Reclamantul susține că a epuizat toate căile de atac interne disponibile pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii. El observă că procedura penală se află sub control al principiului impulsării din oficiu de către judecători și tribunale (art. 237 din legea organică privind puterea judiciară) sub controlul ministerului public (art. 3 din legea 50/1981 din 30 decembrie 1981). El observă că, potrivit Guvernului, era presupus să fi beneficiat de termene excesive fără ca el să aibă nici o răspundere la originea acestor termene, acestea din urmă fiind unice și exclusiv imputabile jurisdicțiilor spaniole. El subliniază de asemenea că nu există în dreptul spaniol nicio acțiune susceptibilă de a fi intentată de reclamant pentru a declara nevinovăția lui, și că revine acuzatorilor de a impulsiona procedura pentru a renversa aceasta.

Curtea reamintește că, în virtutea articolului 35 § 1 din Convenție, nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Această dispoziție are într-adevăr scopul de a da statelor contractante posibilitatea de a evita sau de a remedia violările susținute împotriva lor (Cardot c. Franța, 19 martie 1991, § 36, seria A nr. 200). Curtea reamintește în acest sens că a judecat că recursurile de care dispune un justiciabil la nivel intern pentru a se plânge de durata unei proceduri sunt «eficace», în sensul articolului 13 din Convenție, atunci când permit de a «preveni surveniența sau continuarea încălcării susținute, sau [de a] furniza interessatului o reparare adecvată pentru orice încălcare care s-a deja produs» (Kudla c. Polonia [MC], nr. 30210/96, § 158). art. 13 deschide deci o opțiune în materia aceasta: un recurs este «eficace» de îndată ce permite fie de a interveni mai devreme decizia jurisdicțiilor sesizate, fie de a furniza justiciabilului o reparare adecvată pentru întârzierile deja acumulate (Kudla precitat, § 159). Potrivit Curții, ținând seama de «afinitățile strânse» prezentate de articolele 13 și 35 § 1 din Convenție (Kudla precitat, § 152), trebuie neapărat să fie la fel pentru noțiunea de recurs «eficace» în sensul acestei a doua dispoziții (a se vedea în ultim cuvânt, Mifsud c. Franța (decizie) [MC], nr. 57220/00, CEDH 2002).

În acest sens, Curtea observă că, în sistemul spaniol, orice persoană estimând că procedura din care face parte suferă din cauza unor termene excesive poate, după ce s-a plâns în zadar la jurisdicția responsabilă de cauză, sesiza Tribunalul Constituțional de un recurs de amparo pe baza articolului 24 § 2 din Constituție. Această cale de atac la Tribunalul Constituțional viza a preveni continuarea la jurisdicțiile ordinare a încălcării susținute.

Pe de altă parte, articolele 292 și următoarele din Legea Organică a Puterii Judiciare oferă posibilitatea justiciabilului, o dată ce procedura este terminată, de a sesiza ministerul justiției cu o cerere de reparare pentru funcționare anormală a justiției. Ea observă că potrivit jurisprudenței administrative în materia aceasta (González Marín c. Spania (decizie) nr. 39521/98, CEDH 1999-VII), durata nerezonabilă a procedurii este asimilată unei funcționări anormale a administrației justiției. Curtea a judecat că această cale de drept permitea în principiu de a remedia o încălcare susținută a dreptului de a vedea cauza audiată de jurisdicțiile spaniole într-un «termen rezonabil» în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (Saez Maeso c. Spania, nr. 77837/01, (decizie parțială), 19 noiembrie 2002, Puchol Oliver c. Spania (decizie), nr. 17823/03, 25 ianuarie 2005 și Aranda Serrano c. Spania, (decizie), nr. 431/04, 25 august 2005).

În prezenta cauză, reclamantul nepla... ndu-se de durata procedurii înaintea judecătorului de instrucție, Curtea constată că restabilirea reclamantului în drepturile lui nu putea interveni decât prin calea de indemnizare prevăzută de art. 292 din Legea Organică a Puterii Judiciare. Or, a utilizat această cale de drept, fără succes.

Chestiunea se pune cu privire la aceea dacă ar fi trebuit să ceară în plus judecătorului de instrucție accelerarea procedurii penale diligentate împotriva lui, în timp ce aceasta era încă în curs de judecată.

În acest sens, Curtea reamintește că atunci când o cale de atac a fost utilizată, utilizarea altei căi al cărui scop este practic același nu este necesară (Günaydin c. Turcia (decizie), nr. 27526/95, 25 aprilie 2002). Ea observă că este vorba în prezenta cauză de o procedură penală diligentată împotriva reclamantului, care beneficiase de prescripție din cauza inactivității jurisdicției penale, și nu estimează reproșabilă atitudinea reclamantului care nu avea, în prezenta cauză, interes de a accelera procedura.

Curtea estimează, ținând seama de circumstanțele cauzei, că ar fi excessiv să se ceară reclamantului de a intenta acțiunea menționată de Guvern, în timp ce a făcut o utilizare normală a unei căi de atac eficace și suficiente (Caldas Ramírez de Arellano c. Spania (decizie), nr. 68874/01, 28 ianuarie 2003).

Curtea jude... deci excepția neîntemeiată. 2. Cu privire la calitatea de victimă

În orice caz, și presupunând că reclamantul nu ar fi fost obligat să ceară accelerarea procedurii, Guvernul observă că reclamantul beneficiase de durata acesteia, durată fără care prescripția nu ar fi intervenit. Reclamantul nu poate deci pretinde că este victimă a încălcării susținute.

Pentru Guvern, Statul a reparat încălcarea susținută prin a recunoaște existența acesteia și prin aplicarea efectelor sale favorabile reclamantului, și anume neînceperea pronunțată în procedura penală deschisă împotriva lui. Dacă reducerea unei pedepse din cauza duratei excesive a procedurii poate fi considerată ca o reparare a violării dreptului la un proces echitabil în termen rezonabil, cu atât mai mult neînceperea prin prescripție pronunțată din cauza depășirii termenului rezonabil.

Reclamantul reamintește jurisprudența Tribunalului Constituțional conform căreia aplicarea prescripției depinde exclusiv de prezența unor elemente obiective cum sunt paralizarea procedurii și scurgerea termenelor legal fixate, independent de orice referință la conduita titularului acțiunii penale. Este vorba de o renunțare de către Stat la ius puniendi din cauza termenelor scurse și răspunde unor principii de ordine publică.

Reclamantul contestă teza Guvernului și motivarea Audiencia Nacional din sentința ei, potrivit cărora aprecierea prescripției i-ar fi evitat posibila condamnare, în încălcarea prezumției de nevinovăție. Cu privire la afirmația Guvernului conform căreia, dacă reducerea pedepsei poate constitui o reparare a violării dreptului la un proces echitabil în termen rezonabil, neînceperea prin prescripție implică de asemenea ștergerea întârzierii, reclamantul subliniază că posibilitatea de reparare invocată intervine doar după o sentință de condamnare, ceea ce nu este cazul în prezenta situație.

Curtea reamintește că «o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu sufice în principiu de a-l lipsi de calitatea de victimă decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau implicit, apoi au reparat încălcarea Convenției» (Dalban c. România [MC], nr. 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI; Gil Leal Pereira c. Portugalia (decizie), nr. 48956/99, 15 noiembrie 2001).

În prezenta cauză, Audiencia provincial din Madrid în ordonanța de neîncepere definitivă din 30 iulie 1998 s-a pronunțat doar asupra existenței sau nu a unei prescripții. Această decizie nu poate deci trece drept o recunoaștere explicită sau implicit a unei pretinse violări a articolului 6 § 1 din Convenție și, în orice caz, nu furnizează o reparare adecvată, în sensul jurisprudenței Curții.

Reclamantul poate deci pretinde că este victimă a unei încălcări a Convenției, în sensul articolului 34 din Convenție. Excepția Guvernului nu poate fi reținută.

Curtea constată, în plus, că grievul reclamantului nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de nici alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să-l declare admisibil. B. Cu privire la fond

Guvernul nu formulează observații cu privire la fondul grievului reclamantului.

Reclamantul constată că depășirea termenului rezonabil a fost admisă de Consiliul General al Magistraturii în raportul lui, precum și de Audiencia Nacional și Tribunalul Constituțional. Din cauza acestor termene, a suferit prejudiciu material și moral pe care nu era obligat să-l suporte. El estimează prin urmare, la lumina legislației spaniole și a jurisprudenței Curții, că i se datora indemnizație și se bazează pe hotărârea din 29 martie 1999 a camerei contencioasă-administrative a Tribunalului Suprem ale cărei paragrafe pertinente sunt reproduse mai sus, în partea «dreptul și practica internă pertinente».

Reclamantul observă că cu sau fără prescripție, durata procedurii era, în orice caz, excesivă. El observă că intrarea în vigoare a noului cod penal din 1995 a avut loc mai mult de zece ani după începerea procesului, și că afirmațiile conținute în sentința Audiencia Nacional cu privire la faptul că ar fi putut beneficia de aplicarea retroactivă a noului cod penal conform căruia prescripția delictului a fost apreciată, nu pot fi luate în considerare în dauna lui în măsura în care, în pofida vacatio legis de șase luni înaintea intrării în vigoare, nici ministerul public nici organele judiciare nu au depus strădania de a convoca audiența pentru a evita intrarea în joc a prescripției. 1. Asupra perioadei de luat în considerare

Curtea reamintește că perioada de luat în considerare cu privire la art. 6 § 1 debutează din clipa în care o persoană se găsește «acuzată»; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării jurisdicției de judecată (a se vedea, de exemplu, Deweer c. Belgia, 27 februarie 1980, § 42, seria A nr. 35), aceea în special a arestării, inculpării sau a deschiderii investigațiilor preliminare (a se vedea hotărârile Wemhoff c. Germania, 27 iunie 1968, § 19, seria A nr. 7 și Ringeisen c. Austria, 16 iulie 1971, § 100, seria A nr. 13).

În cazul de cauză, Curtea estimează că procedura în litigiu a debutat pe 5 februarie 1985, data în care reclamantul a fost plasat în arest provizoriu pentru un pretins delict de furt cu intimidare. La data hotărârii de neîncepere definitivă din cauza prescripției delictului în cauză, pronunțate de Audiencia provincial din Madrid pe 30 iulie 1998, procedura, care rămăsese la starea investigației, durase treisprezece ani și aproape șase luni. 2. Cu privire la durata procedurii

Pentru a investiga dacă a fost o depășire a termenului rezonabil, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pélissier și Sassi c. Franța [MC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

Curtea observă că Guvernul nu a prezentat observații în acest sens.

Reclamantul nu pare să fi contribuit la durata procedurii, deși nu a încercat de a o accelera.

Cu privire la comportamentul autorităților judiciare, Curtea observă că de la deschiderea fazei orale acordate pe 29 iunie 1990, niciun act de procedură care se referă la inculparea reclamantului nu pare să fi avut loc, până la cererea reclamantului de aplicare a codului de procedură din 1995 pentru declararea prescripției delictului. Durata în cauză este în mod evident incompatibilă cu cerința «termenului rezonabil».

Curtea reafirmă că revine statelor contractante de a-și organiza sistemul judiciar în așa fel încât jurisdicțiile lor să poată să se dedice fiecărei condiții, inclusiv obligația de a tranșa cauzele în termene rezonabile (a se vedea Pélissier și Sassi, precitat, § 74).

A fost deci o violare a articolului 6 § 1. II.

Reclamantul cere pentru prejudiciul moral suferit următoarele sume: 360 981 921 pesetas (2 169 545 euro) pentru șederea în arest provizoriu și 10 917 191 pesetas (5 613,60 euro) pentru durata procedurii, sume care trebuie să fie actualizate la ziua pronunțării hotărârii. El susține alte daune indemnizabile, cum ar fi inconvenientele create din cauza măsurilor de siguranță luate în perioada libertății sale provizoriu, ruperea relației sale afective din cauza privării de libertate, moartea tatălui în timp ce era în arest provizoriu, fără a le calcula. Cu privire la prejudiciul material, susține că a suferit pierdere de câștig pe durata arestului provizoriu. A fost de asemenea împiedicat de a-și plăti contribuțiile la asigurarea socială și fusese obligat de a încheia o mică comerț pe care o conducea. În plus, numeroase obiecte i au fost confiscate.

Reclamantul cere în fața Curții, toate prejudiciile cumulate, 28 522 602,74 pesetas, adică 171 424,29 euro.

Guvernul estimează această sumă excesivă și reamintește termenii deciziei parțiale adoptate pe 3 iunie 2008, conform căreia grievurile privind arestul provizoriu al reclamantului și al principiului prezumției de nevinovăție au fost declarate inadmisibile.

Curtea nu percepe nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere. Pe de altă parte, consideră că prelungirea procedurii dincolo de termenul rezonabil a cauzat cu siguranță reclamantului prejudiciu moral justificând acordarea unei indemnizații. Statuând în echitate, îi acordă 20 000 EUR din acest titlu. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere 3 180,73 EUR pentru cheltuielile suportate la nivel intern și 3 583 EUR pentru acelea suportate în procedura în fața Curții.

Curtea estimează că reclamantul nu are dreptul de rambursare a ansamblului cheltuielilor și costurilor necesare pentru apărarea lui în penal, deoarece în orice caz ar fi trebuit să le suporte, dar doar a fracției excedentare imputabile depășirii «termenului rezonabil» (Dobbertin c. Franța, 25 februarie 1993, § 51, seria A nr. 256-D). Luând de asemenea în considerare cheltuielile suportate în fața Curții, estimează rezonabil de a acorda reclamantului 2 500 EUR din acest titlu. C. Dobândă moratoriu

Curtea jude... ca fiind adecvat de a modela rata dobânzii moratoriu pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară admisibil restul cererii; 2. Spune că a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 20 000 EUR (douăzeci mii euro) pentru prejudiciu moral și 2 500 EUR (doi mii cinci sute euro), pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată în titlu de impozit; b) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate de o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 9 iunie 2009, în aplicarea articolele 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 26178/04) dirigée contre le Royaume d’Espagne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Agustín Moreno Carmona (« le requérant »), a saisi la Cour le 21 juillet 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e J.L. Galán Martín, avocat à Madrid. Le gouvernement espagnol (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I. Blasco Lozano, chef du service juridique des droits de l’homme au ministère de la Justice.

Le 3 juin 2008, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief relatif à la durée de la procédure (article 6 § 1 de la Convention) au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la Chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

A la suite du déport de M. L. López Guerra, juge élu au titre de l’Espagne (article 28 du règlement), le Gouvernement a désigné M. A. Saiz Arnaiz comme juge ad hoc pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 1 er février 1985 le requérant fut arrêté et, le 5 février 1985, placé en détention provisoire pour un prétendu délit de vol avec violence dans le cadre du braquage d’une banque, à Madrid.

Le 6 février 1985, le requérant présenta un recours de reforma contre l’ordonnance décidant son placement en détention provisoire, qui fut rejeté le 26 février 1985. Le requérant fit appel, qui fut rejeté par l’ Audiencia provincial de Madrid le 18 mai 1985.

Le 11 septembre 1985, le juge d’instruction n o 4 de Madrid rendit une ordonnance d’inculpation et confirma la détention du requérant.

Le 24 septembre 1985, le requérant fit appel de l’ordonnance d’inculpation qui fut rejeté par une décision du 25 avril 1986 rendue par l’ Audiencia provincial de Madrid.

Niant toute participation aux faits qui lui étaient imputés, le requérant présenta de nombreuses demandes de remise en liberté provisoire ou d’assignation à domicile.

Le 22 décembre 1986, il fut remis en liberté sous caution.

L’ouverture de la phase orale fut accordée le 29 juin 1990.

Le 30 juillet 1998, l’ Audiencia provincial de Madrid rendit une ordonnance de non-lieu définitif en raison de la prescription du délit en cause. L’ordonnance devint définitive le 30 septembre 1998. 2. Procédure administrative

Le 5 mars 1999, le requérant présenta une réclamation auprès du ministère de la Justice tendant à se voir octroyer une indemnité de 20 000 000 pesetas (120 000 € environ) pour les dommages subis du fait des 694 jours passés en prison, et en raison de la durée de la procédure. Il invoqua les articles 292 § 1, 293 § 2 et 294 § 1 de la loi organique portant sur le Pouvoir judiciaire (LOPJ).

Le 11 mai 1999, le ministère de la justice adressa la réclamation et les documents pertinents au Conseil général du pouvoir judiciaire, l’invitant à se prononcer à cet égard.

Le 1 er décembre 1999, le Conseil général du pouvoir judiciaire reconnut dans son rapport le caractère « insolite » de la durée de la procédure en cause et conclut à l’existence d’une durée excessive constitutive d’un cas de mauvais fonctionnement de la justice. Il estima que l’inactivité des organes judiciaires était si notoire qu’il avait fallu conclure au non-lieu définitif et au classement de l’affaire, cette inactivité ayant donné lieu à la prescription du délit en cause.

Le ministère de la justice ne se prononça pas. 3. Procédure contentieuse-administrative judiciaire

Face au silence du ministère de la justice, qu’il interpréta comme un refus de sa réclamation, le requérant forma un recours contentieux- administratif auprès de l’ Audiencia Nacional qui, par un arrêt du 6 octobre 2000, le rejeta. Concernant la durée excessive de la procédure, l’ Audiencia Nacional nota que c’était le requérant lui-même qui avait demandé l’application de la prescription. Elle reconnut l’existence de délais excessifs non justifiés, mais estima qu’il n’existait pas de relation de causalité entre le fonctionnement anormal de la justice et les dommages matériels et moraux allégués par le requérant, dans la mesure où il avait bénéficié de l’application rétroactive du nouveau code pénal en vertu duquel la prescription du délit avait été retenue, ce qui n’aurait pas été le cas si le procès avait eu lieu dans un délai raisonnable depuis l’ouverture de la phase orale décidée le 29 juin 1990. Dès lors, l’appréciation de la prescription des délits en cause lui avait évité, selon l’ Audiencia Nacional , une éventuelle condamnation.

Le 27 novembre 2000, le requérant forma un recours d’ amparo devant le Tribunal constitutionnel. Il se plaignait, entre autres, du droit à un procès équitable dans un délai raisonnable. Il invoqua l’article 24 de la Constitution.

Par une décision du 6 février 2004, la haute juridiction déclara le recours irrecevable. Pour ce qui est du grief tiré de la durée de la procédure, elle précisa : « (...) l’éventuel délai excessif a eu lieu dans le cadre de la procédure pénale qui se trouve à l’origine de la réclamation, et non dans la procédure administrative et contentieuse-administrative ultérieure, dont le requérant ne se plaint pas. Il aurait donc dû se plaindre de la durée excessive subie dans le cadre de la procédure pénale et non dans la présente procédure. Toutefois, le requérant (...) n’effectua aucune démarche tendant à accélérer la procédure et ne dénonça même pas l’existence de délais excessifs dans le cadre de cette dernière. Il ne lui est pas possible maintenant de se plaindre des délais excessifs lorsque, par ailleurs, la procédure pénale dans lesquels ils ont eu lieu est déjà terminée. En outre, dans la mesure où ces délais lui ont été favorables et ont contribué à l’obtention d’une décision de non-lieu dans une procédure où il avait été inculpé, il est évident que cette attitude passive dans la procédure pénale ne saurait être considérée comme cohérente avec la prétention actuelle de réclamer une indemnisation en raison des délais excessifs dans une procédure alors qu’il a profité d’une telle circonstance, comme il a déjà été indiqué (...) ». II.

Loi organique sur le Pouvoir judiciaire Article 237 « Sauf disposition légale contraire, la procédure suit d’office les démarches qui correspondent et les décisions et ordonnances pertinents sont rendus ». Article 292 « 1. Toute victime d’un préjudice résultant d’une erreur judiciaire ou d’un fonctionnement anormal de la justice a le droit d’être indemnisée par l’État, sauf en cas de force majeure, conformément à ce qui est prescrit dans le présent Titre. 2. En tout état de cause, le préjudice allégué doit être effectif, financièrement quantifiable et individualisé, qu’il s’agisse d’une personne ou d’un groupe de personnes. 3. La seule révocation ou annulation de décisions judiciaires ne présume pas en elle-même le droit à indemnité. » Article 293 « 1. La réclamation d’indemnisation pour cause d’erreur devra être précédée d’une décision judiciaire reconnaissant expressément l’erreur. Cette décision préalable pourra découler directement d’une décision prononcée en vertu d’un recours en révision. Dans tous les autres cas, on appliquera les règles suivantes : a) L’action judiciaire en reconnaissance de l’erreur devra être impérativement intentée dans le délai de trois mois à compter du jour où elle aurait peu être exercée. (...) 2. Dans les cas d’erreur judiciaire déclarée ou de dommage dû à un fonctionnement anormal de l’administration de la justice, l’intéressé adressera sa demande d’indemnisation directement au ministère de la Justice. Cette requête sera examinée selon les dispositions applicables en matière de responsabilité patrimoniale de l’Etat. La décision du ministère de la Justice peut faire l’objet d’un recours contentieux-administratif. Le droit à indemnisation prescrit dans le délai d’un an à partir du moment où il aurait pu être exercé. » Article 294 § 1 « 1. Ceux qui, après avoir été détenus à titre provisoire, sont acquittés en raison de l’inexistence des faits imputés, ou font l’objet d’un non-lieu pour ce motif, ont droit de se voir octroyer des indemnités lorsqu’ils ont subi un préjudice. (...) 2. La demande indemnitaire doit se traiter conformément à l’article 293 § 2. »

Loi 50/1981 du 30 décembre 1981, portant sur le statut du ministère public Article 3 « Le ministère public (...) contrôle que la fonction juridictionnelle est exercée de façon efficace, conformément aux lois et dans les délais fixées, présentant, les cas échéant, les actions, recours et démarches pertinentes ».

La jurisprudence du Tribunal suprême Arrêt du 29 mars 1999 (Chambre contentieuse-administrative, troisième section) « [la reconnaissance de la durée excessive de la procédure implique] l’existence d’un préjudice moral dérivé du fait d’être soumis à une situation d’inculpation pendant une période excessive et inhabituelle (...) et, par conséquent, nous devons conclure à l’existence d’un préjudice moral manifeste que selon la jurisprudence de cette chambre [...] est susceptible de compensation économique. (...) Si le jugement attaqué admet [...] l’existence d’un fonctionnement anormal de l’administration de justice en raison de la durée inhabituelle de la procédure pénale dont fit l’objet l’accusé ensuite acquitté, il n’est pas raisonnable de déclarer l’absence de responsabilité pour l’État du fait qu’aucun préjudice n’a été prouvé. La durée insolite constitue par elle-même un préjudice moral évident, indépendamment de la nature de sa compensation ou du montant économique de cette dernière. » EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse A. Sur la recevabilité 1. Sur l’exception de non-épuisement

Le Gouvernement excipe d’abord du non-épuisement des voies de recours internes. Il estime que lorsqu’une procédure est en cours, le premier intéressé pour que la procédure continue est l’inculpé lui-même. Accepter que ce dernier ne soit pas obligé de se plaindre de la durée excessive de la procédure pénale équivaut à privilégier la présomption de condamnation. Agissant ainsi, le requérant n’a pas donné à l’État la possibilité d’accélérer la procédure et de réparer en substance la violation alléguée.

Le requérant fait valoir qu’il a épuisé toutes les voies de recours internes disponibles pour se plaindre contre la durée excessive de la procédure. Il observe que la procédure pénale est régie par le principe de l’impulsion d’office par les juges et tribunaux (article 237 de la loi organique sur le pouvoir judiciaire) sous le contrôle du ministère public (article 3 de loi 50/1981 du 30 décembre 1981). Il note qu’il est censé, selon le Gouvernement, avoir bénéficié des délais excessifs sans qu’il n’ait toutefois eu aucune responsabilité à l’origine desdits délais, ces derniers étant uniquement et exclusivement imputables aux juridictions espagnoles. Il souligne par ailleurs qu’il n’existe en droit espagnol aucune action susceptible d’être entamée par le requérant tendant à déclarer son innocence, et qu’il incombe aux accusateurs d’impulser la procédure pour renverser cette dernière.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Cette disposition a en effet pour finalité de donner aux États contractants la possibilité d’éviter ou de redresser les violations alléguées contre eux ( Cardot c. France , 19 mars 1991, § 36, série A n o 200). La Cour rappelle à cet égard qu’elle a jugé que les recours dont dispose un justiciable au plan interne pour se plaindre de la durée d’une procédure sont « effectifs », au sens de l’article 13 de la Convention, lorsqu’ils permettent d’«empêcher la survenance ou la continuation de la violation alléguée, ou [de] fournir à l’intéressé un redressement approprié pour toute violation s’étant déjà produite» ( Kudla c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 158). L’article 13 ouvre donc une option en la matière : un recours est « effectif » dès lors qu’il permet soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés ( Kudla précité, § 159). Selon la Cour, vu les « étroites affinités » que présentent les articles 13 et 35 § 1 de la Convention ( Kudla précité, § 152), il en va nécessairement de même pour la notion de recours « effectif » au sens de cette seconde disposition (voir, en dernière instance, Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, CEDH 2002).

A cet égard, la Cour observe que, dans le système espagnol, toute personne estimant que la procédure à laquelle elle est partie souffre de délais excessifs peut, après s’être vainement plainte auprès de la juridiction chargée de l’affaire, saisir le Tribunal Constitutionnel d’un recours d’ amparo sur le fondement de l’article 24 § 2 de la Constitution. Cette voie de recours auprès du Tribunal constitutionnel vise à empêcher la continuation devant les juridictions ordinaires de la violation alléguée.

Par ailleurs, les articles 292 et suivants de la Loi organique du Pouvoir judiciaire offrent la possibilité au justiciable, une fois la procédure terminée, de saisir le ministère de la Justice d’une demande en réparation pour fonctionnement anormal de la justice. Elle relève que selon la jurisprudence administrative en la matière ( González Marín c. Espagne (déc.) n o 39521/98, CEDH 1999-VII), la durée déraisonnable de la procédure est assimilée à un fonctionnement anormal de l’administration de la justice. La Cour a jugé que cette voie de droit permettait en principe de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue par les juridictions espagnoles dans un «délai raisonnable» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ( Saez Maeso c. Espagne , n o 77837/01, (déc. partielle), 19 novembre 2002, Puchol Oliver c. Espagne (déc.), n o 17823/03, 25 janvier 2005 et Aranda Serrano c. Espagne , (déc.), n o 431/04, 25 août 2005).

En l’espèce, le requérant ne s’étant pas plaint de la durée de la procédure devant le juge d’instruction, la Cour constate que le rétablissement du requérant dans son droit ne pouvait intervenir que par la voie d’indemnisation prévue par l’article 292 de la Loi organique du Pouvoir judiciaire. Or il a utilisé cette voie de droit, sans succès.

La question se pose de savoir s’il aurait dû de surcroît demander au juge d’instruction l’accélération de la procédure pénale diligentée à son encontre, alors que cette dernière était encore pendante.

A cet égard, la Cour rappelle que lorsqu’une voie de recours a été utilisée, l’usage d’une autre voie dont le but est pratiquement le même n’est pas exigé ( Günaydin c. Turquie (déc.), n o 27526/95, 25 avril 2002). Elle note qu’il s’agit dans la présente affaire d’une procédure pénale diligentée à l’encontre du requérant, qui a bénéficié d’une prescription en raison de l’inaction de la juridiction pénale, et n’estime pas reprochable l’attitude du requérant qui n’avait pas, en l’espèce, intérêt à accélérer la procédure.

La Cour estime, eu égard aux circonstances de la cause qu’il serait excessif d’exiger du requérant d’intenter l’action mentionnée par le Gouvernement, alors qu’il a fait un usage normal d’une voie des recours efficace et suffisante ( Caldas Ramírez de Arellano c. Espagne (déc), n o 68874/01, 28 janvier 2003).

La Cour juge donc l’exception non fondée. 2. Sur la qualité de victime

En toute état de cause, et à supposer que le requérant ne fût pas tenu de demander l’accélération de la procédure, le Gouvernement observe que le requérant a bénéficié de la durée de cette dernière, durée sans laquelle la prescription ne serait pas intervenue. Le requérant ne peut donc pas se prétendre victime de la violation invoquée.

Pour le Gouvernement, l’État a réparé la violation alléguée en reconnaissant son existence et en appliquant ses effets favorables au requérant, à savoir, le non-lieu rendu dans la procédure pénale ouverte contre lui. Si la réduction d’une peine en raison de la durée excessive de la procédure peut être considérée comme une réparation de la violation du droit à un procès équitable dans un délai raisonnable, à plus forte raison le non-lieu par prescription rendu en raison du dépassement du délai raisonnable.

Le requérant rappelle la jurisprudence du Tribunal constitutionnel selon laquelle l’application de la prescription dépend exclusivement de la présence d’éléments objectifs tels que la paralysie de la procédure et l’écoulement des délais légalement fixés, indépendamment de toute référence à la conduite du titulaire de l’action pénale. Il s’agit d’une renonciation par l’État au ius puniendi en raison des délais écoulés et répond à des principes d’ordre public.

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement et la motivation de l’ Audiencia Nacional dans son arrêt, selon lesquelles l’appréciation de la prescription avait empêché son éventuelle condamnation, au mépris de la présomption d’innocence. Concernant l’affirmation du Gouvernement selon laquelle, si la réduction de la peine peut constituer une réparation de la violation du droit à un procès équitable dans un délai raisonnable, le non-lieu par prescription implique aussi l’effacement du retard, le requérant souligne que la possibilité de réparation invoquée n’intervient qu’après un jugement de condamnation, ce qui n’est pas le cas en l’occurrence.

La Cour rappelle qu’« une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de victime que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention » ( Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI ; Gil Leal Pereira c. Portugal (déc.), n o 48956/99, 15 novembre 2001).

Dans la présente affaire, l’ Audiencia provincial de Madrid dans son ordonnance de non-lieu définitif du 30 juillet 1998 s’est uniquement prononcé sur l’existence ou non d’une prescription. Cette décision ne saurait ainsi passer pour une reconnaissance explicite ou en substance d’une prétendue violation de l’article 6 § 1 de la Convention et, quoiqu’il en soit, ne fournit pas une réparation adéquate, au sens de la jurisprudence de la Cour.

Le requérant peut donc se prétendre victime d’une violation de la Convention, au sens de l’article 34 de la Convention. L’exception du Gouvernement ne saurait être retenue.

La Cour constate, en outre, que le grief du requérant n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le bien-fondé

Le Gouvernement ne formule pas d’observations concernant le bien-fondé du grief du requérant.

Le requérant constate que le dépassement du délai raisonnable a été admis par le Conseil général de la magistrature dans son rapport ainsi que par l’ Audiencia Nacional et le Tribunal constitutionnel. En raison de ces délais, il a subi un préjudice matériel et moral qu’il n’était pas tenu de supporter. Il estime par conséquent, à la lumière de la législation espagnole et de la jurisprudence de la Cour, qu’une indemnisation lui était due et s’appuie sur l’arrêt du 29 mars 1999 de la chambre contentieuse-administrative du Tribunal suprême dont les paragraphes pertinents sont reproduits ci-dessus, dans la partie « le droit et la pratique internes pertinents ».

Le requérant observe qu’avec ou sans prescription, la durée de la procédure était, en tout état de cause, excessive. Il note que l’entrée en vigueur du nouveau code pénal de 1995 eut lieu plus de dix ans après le début du procès, et que les affirmations contenues dans l’arrêt de l’ Audiencia Nacional relatives au fait qu’il aurait pu bénéficier de l’application rétroactive du nouveau code pénal en vertu duquel la prescription du délit fut appréciée, ne sauraient être prises en compte à son encontre dans la mesure où, malgré la vacatio legis de six mois avant son entrée en vigueur, ni le ministère public ni les organes judiciaires ne prirent soin de convoquer l’audience afin d’éviter l’entrée en jeu de la prescription. 1. Sur la période à prendre en considération

La Cour rappelle que la période à prendre en considération au regard de l’article 6 § 1 débute dès l’instant qu’une personne se trouve « accusée » ; il peut s’agir d’une date antérieure à la saisine de la juridiction de jugement (voir, par exemple, Deweer c. Belgique , 27 février 1980, § 42, série A n o 35), celle notamment de l’arrestation, de l’inculpation ou de l’ouverture des enquêtes préliminaires (voir les arrêts Wemhoff c. Allemagne , 27 juin 1968, § 19, série A n o 7 et Ringeisen c. Autriche , 16 juillet 1971, § 100, série A n o 13).

Dans le cas d’espèce, la Cour estime que la procédure en litige a débuté le 5 février 1985, date à laquelle le requérant fut placé en détention provisoire pour un prétendu délit de vol avec intimidation. A la date de l’ordonnance de non-lieu définitif en raison de la prescription du délit en cause, rendu par l’ Audiencia provincial de Madrid le 30 juillet 1998, la procédure, qui était restée au stade de l’instruction, avait donc duré treize ans et presque six mois. 2. Sur la durée de la procédure

Pour rechercher s’il y a eu dépassement du délai raisonnable, il y a lieu de tenir compte des circonstances de la cause et des critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

La Cour observe que le Gouvernement n’a pas présenté d’observations à cet égard.

Le requérant ne semble pas avoir contribué à la durée de la procédure, bien qu’il n’ait pas tenté de l’accélérer.

S’agissant du comportement des autorités judiciaires, la Cour relève que depuis l’ouverture de la phase orale accordée le 29 juin 1990, aucun acte de procédure tendant à l’inculpation du requérant ne semble avoir eu lieu, jusqu’à la demande du requérant d’application du code de procédure de 1995 tendant à la déclaration de la prescription du délit. La durée en cause est manifestement incompatible avec l’exigence du « délai raisonnable ».

La Cour réaffirme qu’il incombe aux États contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent remplir chacune de ses exigences, y compris l’obligation de trancher les causes dans des délais raisonnables (voir Pélissier et Sassi , précité, § 74).

Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1. II.

Le requérant demande pour le préjudice moral subi les montants suivants : 360 981 921 pesetas (2 169 545 euros) pour le séjour en détention provisoire et 10 917 191 pesetas (5 613,60 euros) pour la durée de la procédure, montants devant être actualisés au jour du prononcé de l’arrêt. Il fait valoir d’autres dommages indemnisables, tels que les inconvénients créées en raison des mesures de sureté prises pendant sa liberté provisoire, la rupture de sa relation affective du fait de sa privation de liberté, le décès de son père pendant qu’il était en détention provisoire, sans les chiffrer. Quant au préjudice matériel, il fait valoir qu’il a souffert d’un manque à gagner pendant la durée de la détention provisoire. Il a par ailleurs été empêché de verser ses cotisations à la sécurité sociale et s’est vu contraint de clôturer un petit commerce qu’il dirigeait. En outre, de nombreux objets lui furent saisis.

Le requérant réclame devant la Cour, tous préjudices confondus, 28 522 602,74 pesetas, soit 171 424,29 euros.

Le Gouvernement estime cette somme excessive et rappelle les termes de la décision partielle adoptée le 3 juin 2008, selon laquelle les griefs relatifs à la détention provisoire du requérant et au principe de la présomption d’innocence furent déclarés irrecevables.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère que le prolongement de la procédure au-delà du délai raisonnable a certainement causé au requérant un préjudice moral justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité, elle lui alloue 20 000 EUR de ce chef. B. Frais et dépens

Le requérant demande 3 180,73 EUR pour les frais engagés au niveau interne et 3 583 EUR pour ceux engagés avec la procédure devant la Cour.

La Cour estime que le requérant n’a pas droit au remboursement de l’ensemble des frais et dépens nécessaires pour sa défense au pénal, car de toute manière il aurait dû les assumer, mais seulement de la fraction excédentaire imputable au dépassement du « délai raisonnable » ( Dobbertin c. France , 25 février 1993, § 51, série A n o 256 ‑ D). Prenant également en considération les frais supportés devant la Cour, elle juge raisonnable d’octroyer au requérant 2 500 EUR à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare recevable le restant de la requête ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 EUR (vingt mille euros) pour dommage moral et 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 juin 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président