AFFAIRE RUSPOLI MORENES c. ESPAGNE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Non-violation de P1-1
AFFAIRE RUSPOLI MORENES c. ESPAGNE (CtEDO, 2011)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA
RUSPOLI MORENES c. SPANIA
(Cerere nr. 28979/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
28 iunie 2011
DEFINITIVĂ
28/11/2011
Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 c) al Convenției.
Poate suferi retușuri de formă.
În cauza Ruspoli Morenes c. Spania,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), sesizând într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall,
președinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos,
judecători,
Alejandro Saiz Arnaiz,
judecător ad hoc,
și Santiago Quesada,
grefier de secțiune,
După deliberare în camera de consiliu la 31 mai 2011,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la acea dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 28979/07) diriju împotriva Regatului Spaniei și cu care trei cetățeni ai acestui stat, Dl. Carlos, Luis și Enrique Ruspoli Morenes (''reclamantul''), au sesizat Curtea la 2 iulie 2007 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (''Convenția'').
Reclamantul este reprezentat de Dnele de La Cruz Ferrer și Fernández-Victorio Cacheiro, avocați la Madrid.
Guvernul Spaniei (''Guvernul'') a fost reprezentat de agentul acestuia, Dl. I. Blasco Lozano, șef al serviciului juridic al drepturilor omului la ministerul justiției.
La 13 octombrie 2010, Curtea a hotărât comunicarea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât în plus că camera va se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului.
Dl. L. López Guerra, judecător ales pentru Spania, s-a recuzat, iar președintele secțiunii în cauză a hotărât desemnarea Dlui. A. Saiz Arnaiz pentru a-l înlocui în calitate de judecător ad hoc (art. 29 § 1 b) al regulamentului Curții).
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
I. CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
Reclamantul constă din trei frați rezidând la Madrid.
Reclamantul era proprietarul tabloului ''La Condesa de Chinchón'' (Comtesa de Chinchón), de Francisco de Goya. La 14 decembrie 1999, conform legii 16/1985 din 25 iunie privind patrimoniul istoric național, reclamantul a notificat administrației intenția sa de a vinde tabloul, precum și condițiile de vânzare la care a ajuns cu cumpărători privați, pentru ca administrația să exercite, după caz, dreptul de preemțiune în favoarea statului. Prețul de vânzare a fost fixat la 4.000.000.000 pesetas (patru miliarde), respectiv 24.040.484,17 EUR, care trebuia versați în numerar într-o perioadă de 30 de zile de la data la care administrația ar fi refuzat exercitarea dreptului, respectiv cel mai târziu după două luni de tăcere administrativă de la notificarea intenției de vânzare. În consecință, data limită de plată era 15 martie 2000.
Prin decizie din 18 ianuarie 2000, ministrul educației și culturii a exercitat dreptul de preemțiune și a achiziționat tabloul.
La 26 ianuarie 2000, reclamantul a informat administrația că condițiile aplicabile vânzării erau identice cu cele convenite cu cumpărătorii privați, și anume versarea imediată a prețului la predarea tabloului sau, în caz de plată amânată, indexarea sumei conform indicelui prețurilor de consum majorat cu dobânda legală.
Predarea s-a efectuat la 17 februarie 2000. Reclamantul și-a reiterat cererea pe cale administrativă de trei ori (18 februarie, 4 aprilie și 3 mai 2000). Lipsindu-i răspuns, a interpus o acțiune în contencios-administrativ și a reclamat suma vânzării.
Cât timp acțiunea era în curs de soluționare, administrația și-a achitat obligația prin două tranșe, și anume o primă tranșă de 2.500.000.000 pesetas (doi miliarde și jumătate), respectiv 15.025.302,60 EUR la 30 ianuarie 2001 și o a doua tranșă de 1.500.000.000 pesetas (un miliard și jumătate), respectiv 9.015.181,56 EUR la 11 iulie 2001.
Prin sentință din 11 octombrie 2001, Audiencia Nacional a respins pretențiile reclamantului. Ea a indicat că art. 38 § 2 al legii privind patrimoniul istoric național autoriza administrația să amâne plata bunurilor cu interes cultural achiziții prin exercitarea dreptului de preemțiune pentru două exerciții bugetare. Audiencia a constatat în special că:
''(...) administrația nu este obligată [în speță] să plătească dobânzi de întârziere în măsura în care a versatt suma [convenită] în termenele prevăzute [la art. 38 § 2] (...). Contrar revendicărilor reclamantului, elementele esențiale ale contractului inițial de vânzare, de care administrația a fost informată conform legii, au fost respectate. Într-adevăr, obiectul și prețul au rămas nemodificate. Administrația s-a limitat la exercitarea dreptului de preemțiune, fără ca (...) nici clauza de indexare a prețului nici exigibilitatea dobânzilor să poată fi considerate implicite, chiar dacă plata din oferta inițială a fost fixată în numerar (...). Această facultate a statului nu este contrară dreptului de proprietate.''
Reclamantul s-a pourvoit în casație. Prin hotărâre din 21 noiembrie 2006, comunicată la 2 ianuarie 2007, Tribunalul Suprem a respins parvazul și a confirmat sentința contestată. În special, Tribunalul a constatat că administrația a efectuat plăți în termenele legale de două exerciții bugetare, fără ca vreun bani pentru dobânzi să poată fi revendicat. În plus, a reamintit că Tribunalul Constituțional a respins mai multe acțiuni de neconstituționalitate împotriva Legii 16/1985 din 25 iunie privind patrimoniul istoric național, pe motiv că scopul principal al dreptului de preemțiune în favoarea administrației era doar facilitarea achiziției acestui tip de bunuri. În final, Tribunalul Suprem a indicat că un astfel de privilegiu era prevăzut și în alte cazuri. A menționat în acest sens legea privind exproprierea forțată din 16 decembrie 1954, care, cu mult înainte de legea asupra patrimoniului istoric și în cadrul exproprierii, licitației publice, licitației sau lichidării bunurilor cu valoare artistică, istorică și archeologică, stabilea că statul putea exercita dreptul de preemțiune, plătind prețul convenit în decurs de maximum două exerciții bugetare, cu excepția acordului cu vânzătorul privind o altă formă de plată.
DREPTUL INTERN RELEVANT
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
Dispozițiile relevante ale Constituției prevăd după cum urmează:
art. 46
''Autoritățile publice vor garantiza conservarea și vor promova îmbogățirea patrimoniului istoric, cultural și artistic al popoarelor Spaniei și al bunurilor care îl alcătuiesc, indiferent de regimul lor juridic și titularul (...)''
Dispozițiile relevante ale Legii 16/1985 privind patrimoniul istoric național, din 25 iunie 1985, prevăd după cum urmează:
art. 38
''1. Orice persoană care dorește să alijeneze un bun declarat de interes cultural sau clasificat în Repertoriul general al articolului 26 trebuie să o notifice organismelor [competente] menționate la art. 6 și să declare prețul și condițiile envisajate pentru alienare (...).
În decurs de două luni de la notificarea menționată la punctul precedent, administrația statului va putea utiliza dreptul de preemțiune pentru ea însăși, pentru o entitate de caritate sau pentru orice altă entitate de drept public, trebuind să plătească prețul convenit sau, după caz, prețul de adjudecare, în decurs de maximum două exerciții bugetare, cu excepția acordului cu vânzătorul privind o altă formă de plată.
(...)''
ÎN DREPT
I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE
Reclamantul consideră că condițiile de vânzare aplicabile administrației ar fi trebuit să fie identice cu cele convenite cu cumpărătorii privați în caz de plată amânată, și anume indexarea sumei conform indicelui prețurilor de consum majorat cu dobânda legală. Consideră că nerespectarea acestei cerințe a provocat o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului, așa cum este prevăzut de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, redactat după cum urmează:
''Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele să adopte legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.''
Guvernul se opune acestei teze.
A. Asupra admisibilității
Curtea constată că cererea nu este manifestă neîtemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea remarcă în plus că nu se confruntă cu niciun alt motiv de neadmisibilitate. Deci trebuie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
Pozițiile părților
a) Guvernul
Guvernul indică de la început că legea nu cere indexarea sumei de plătit în caz de reglementare amânată. Prevede doar obligația de a efectua plata într-un termen maxim de două exerciții bugetare, fără nicio referire la eventualele clauze convenite cu cumpărătorii privați. Conform opiniei Guvernului, clauza de indexare nu poate fi considerată implicită în toate actele de vânzare. Astfel, în măsura în care în speță administrația a respectat cerința legală, nu poate fi considerată în întârziere cu îndeplinirea obligației sale.
În plus, Guvernul reamintește că datorită funcției sociale a sale, dreptul de proprietate nu este absolut și poate face obiectul limitărilor legale având consecințe economice. Indică că acestea pot fi cu atât mai riguroase atunci când este vorba despre un bun de interes cultural. Într-adevăr, această categorie de bunuri are un regim juridic special, stabilit de legislator pentru a proteja interesul general și fără scop de confiscare.
Guvernul consideră că limitările prevăzute de art. 38 al Legii privind patrimoniul istoric național nu aduc atingere esenței dreptului de proprietate și reamintește în acest sens jurisprudența Curții privind marja de apreciere de care se bucură statele în această materie, în particular hotărârile
''Chassagnou și alții c. Franța'' [Marea Cameră], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, CEDO 1999-III,
''Beyeler c. Italie'' [Marea Cameră], nr. 33202/96, CEDO 2000-I și
''Aka c. Turcia'', hotărâre din 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI.
După părerea acestuia, marja de apreciere nu ar fi fost depășită în speță.
b) Reclamantul
De cealaltă parte, reclamantul consideră că interpretarea articolului 38 al Legii privind patrimoniul istoric național trebuie să depășească litera legii și să se încadreze în protecția mai generală a dreptului de proprietate. În acest sens, indică faptul că modul în care statul a exercitat dreptul de preemțiune în speță depășește marja de apreciere de care dispune și a încălcat echilibrul echitabil care trebuie să existe între protecția dreptului de proprietate și interesul general. Pentru reclamant, dreptul de preemțiune permite administrației să achiziționeze bunul în aceleași condiții ca și cumpărătorului privat și, prin urmare, nu îi acordă dreptul de a ignora clauza de indexare a prețului.
În speță, administrația a plătit suma totală în două rate fără indexarea prețului conform indicelui prețurilor de consum. Prin urmare, au primit o sumă mai mică decât cea din care ar fi beneficiat dacă cumpărătorul ar fi fost o persoană fizică, provocând o pagubă economică cuantificată la 1.386.378,65 EUR. Consideră că nu au nicio obligație legală de a suporta această pagubă, care ar fi contrară legii. Într-adevăr, dreptul de preemțiune de care se bucură statul nu trebuie să comporte nicio pagubă pentru vânzători. Contrariul ar implica că sistemul legal permite réquisițiile sau confiscările.
În final, reclamantul consideră că pretențiile sale nu aduc atingere funcției sociale a dreptului de proprietate și estimează că cererea sa nu poate fi considerată abuzivă.
Aprecierea Curții
A. Asupra aplicabilității articolului 1 al Protocolului nr. 1
Curtea are ca prim demers de a se pronunța asupra normei articolului 1 al Protocolului nr. 1 care trebuie aplicată faptelor speței. Într-adevăr, Curtea reamintește că art. 1 al Protocolului nr. 1 conține trei norme distincte: prima, care se exprimă în prima propoziție a primului paragraf și are caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, figurând în propoziția a doua a aceluiași paragraf, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce privește a treia, consemnată în al doilea paragraf, recunoaște statelor puterea, între altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general. Nu sunt vorbe de reguli lipsite de relație între ele. A doua și a treia se referă la exemple particulare de încălcări ale dreptului de proprietate; prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima (a se vedea, de exemplu,
''Scordino c. Italie (nr. 1)'' [Marea Cameră], nr. 36813/97, § 78, CEDO 2006-V, și
''Kozacıoğlu c. Turcia'' [Marea Cameră], nr. 2334/03, § 48, CEDO 2009-...).
Cât privește în special încălcările relevante din al doilea paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1, care prevede special ''dreptul pe care îl posedă statele să adopte legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general (...)'', trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. În acest sens, statele se bucură de o marjă largă de apreciere atât pentru a alege modalitățile de punere în aplicare cât și pentru a aprecia dacă consecințele acestora sunt legitimate, în interesul general, de preocuparea de a realiza obiectivul legii în cauză (
''AGOSI c. Regatul Unit'', hotărâre din 24 octombrie 1986, § 52, seria A nr. 108).
Cât privește faptele speței, Curtea remarcă că, spre deosebire de cauza ''Beyeler c. Italie'' [Marea Cameră], nr. 33202/96, § 106, CEDO 2000-I, nu este contestat că reclamantul era proprietarii legitimi ai tabloului.
Curtea constată în plus că dispozițiile legale care au fost aplicate vânzării tabloului litigios aveau scopul de a reglementa, între altele, piața bunurilor care fac parte din patrimoniul istoric național, prin stabilirea condițiilor alienării lor și în special prin stabilirea unui drept de preemțiune în favoarea statului asupra acestui tip de bunuri.
În măsura în care reclamantul a hotărât liber să-și pună tabloul în vânzare, nu a făcut obiectul unei ''private de bun'' în sensul propozițiunii a doua a primului paragraf al articolului 1, ci al unei măsuri vizând ''reglementarea folosirii'' tabloului în sensul al doilea paragraf al acestui articol (a se vedea
''J.A. Pye (Oxford) Ltd și J.A. Pye (Oxford) Land Ltd c. Regatul Unit'' [Marea Cameră], nr. 44302/02, § 66, CEDO 2007-X).
Curtea se va plasa deci în perspectiva acestei dispoziții pentru a examina încălcarea în dreptul de proprietate al reclamantului.
B. Asupra respectării articolului 1 al Protocolului nr. 1
Asupra existenței unei încălcări
Ținând cont de concluziile anterioare, Curtea consideră că punerea în aplicare a dreptului de preemțiune a constituit o încălcare în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. Pentru a fi compatibilă cu norma generală enunțată în prima propoziție a articolului 1, o asemenea încălcare trebuie să asigure un ''echilibru echitabil'' între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (hotărâre
''Beyeler c. Italie'' [Marea Cameră], nr. 33202/96, § 107, CEDO 2000-I). În plus, necesitatea de a examina chestiunea echilibrului echitabil ''nu poate fi resimțită decât atunci când s-a dovedit că încălcarea litigiasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară'' (hotărâre
''Iatridis c. Grecia'' [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 58 CEDO 1999-II).
''În condițiile prevăzute de lege''
Curtea reamintește că legalitatea constituie o condiție primordială a compatibilității unei măsuri de încălcare cu art. 1 al Protocolului nr. 1. Într-adevăr, ''art. 1 al Protocolului nr. 1 cere, în primul rând și mai ales, ca o încălcare a autorității publice în exercitarea dreptului de respect al bunurilor să fie legală'' (hotărâre
''Iatridis'' precitată, § 58). Cu toate acestea, Curtea are o competență limitată de a verifica respectarea dreptului intern (hotărâre
''Håkansson și Sturesson c. Suedia'' din 21 februarie 1990, § 47, seria A nr. 171-A), și reamintește în acest sens că revine în principal autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, să interpreteze și să aplice dreptul intern (a se vedea
''Brualla Gómez de la Torre c. Spania'', hotărâre din 19 decembrie 1997, § 31, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, și
''Glässner c. Germania'' (decizie), nr. 46362/99, CEDO 2001-VII). În speță, încălcarea litigiasă era prevăzută de art. 38 al legii privind patrimoniul istoric național. În plus, niciun element din dosar nu permite Curții să concluzioneze că autoritățile spaniole au făcut o aplicare manifestă eronată, sau cu rezultate arbitrare, a acestei dispoziții legale (a se vedea,
''mutatis mutandis'', hotărâre
''Tre Traktörer AB c. Suedia'' din 7 iulie 1989, § 58, seria A nr. 159).
În plus, nimic în dosar nu indică faptul că dispozițiile aplicabile nu era suficient de accesibile, precise și previzibile. Într-adevăr, art. 38 § 2 nu face nicio referire la o obligație a administrației de a indexa prețul în caz de plată amânată (a se vedea,
''mutatis mutandis'',
''O.B. Heller, a.s. și Československá obchodní banka c. Republica Cehă'' (decizie), nr. 55631/00 și 55728/00, 9 noiembrie 2004).
Asupra scopului încălcării
Orice încălcare în exercitarea unui drept sau libertate recunoscut de Convenție trebuie, după cum decurge din art. 18 al Convenției, să urmărească un scop legitim. Principiul ''echilibrului echitabil'' inerent articolului 1 al Protocolului nr. 1 însuși presupune existența unui interes general al comunității. De asemenea, trebuie reamintit că diferitele reguli încorporate în art. 1 nu sunt lipsite de relație între ele și că a doua și a treia sunt doar cazuri particulare (paragrafe 25-26 mai sus). Din aceasta decurge, în special, că existența unei ''cauze de utilitate publică'' cerută în temeiul propozițiunii a doua, sau mai degrabă ''interesul general'' menționat în al doilea paragraf, constituie de fapt consecințe ale principiului enunțat în prima propoziție. În consecință, o încălcare în exercitarea dreptului de respect al bunurilor, în sensul primei propoziții a articolului 1, trebuie de asemenea să urmărească un scop de utilitate publică.
În speță, Curtea nu pune în niciun caz la îndoială dreptul de preemțiune asupra operelor de artă ca atare. Într-adevăr, consideră că controlul pieții operelor de artă prezintă interes pentru patrimoniul statului și constituie un scop legitim în cadrul protecției patrimoniului cultural și artistic al unui țară (
''Buonomo Gärber și alții c. Italie'' (decizie), nr. 63783/00, din 20 mai 2003 și
''Beyeler c. Elveția'' precitată, § 117). Demersul Curții va fi examinarea modalităților de aplicare a acestui drept în speță. Asemenea modalități intră în cadrul marjei de apreciere a statului, cu excepția cazului în care produc rezultate atât de anormale încât legislația devine inacceptabilă.
Asupra existenței unui echilibru echitabil
Preocuparea de a asigura un ''echilibru echitabil'' între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului se reflectă în structura întregului articol 1 și se traduce prin necesitatea unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, printre altele, hotărârile
''Sporrong și Lönnroth'' precitată, § 69,
''Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia'' din 20 noiembrie 1995, § 38, seria A nr. 332, și în final
''Chassagnou și alții c. Franța'' [Marea Cameră] precitată, § 75, CEDO 1999-III).
Pentru a determina dacă măsura litigiasă respectă echilibrul echitabil dorit, Curtea trebuie în special să caute dacă nu impune reclamantului o sarcină disproportionată care rupe echilibrul echitabil care trebuie să existe între interesele în joc.
Curtea remarcă că condițiile convenite cu cumpărătorii privați prevedeau că în caz de plată amânată, suma vânzării, și anume 24.040.484,17 EUR, trebuia indexată conform indicelui prețurilor de consum majorat cu dobânda legală. Prin exercitarea dreptului de preemțiune legal, statul a plătit prețul tabloului pe o perioadă care se întinde pe aproximativ un an și jumătate. Conform reclamantului, neachitarea indexării prețului majorat cu dobânda legală ar fi provocat o pagubă în valoare de 1.386.378,65 EUR.
Curtea reamintește de la început că statele se bucură de o largă marjă de apreciere atunci când este vorba, după cum este în speță, de hotărârea măsurilor ce trebuie adoptate pentru a reglementa folosirea unui bun (a se vedea paragrafe 28-29 mai sus), precum și de a aprecia dacă consecințele acestora sunt legitimate, în interesul general, de preocuparea de a realiza obiectivul legii în cauză (cf. în particular
''Chassagnou și alții'' precitată, § 75 și
''Immobiliare Saffi c. Italie'' [Marea Cameră], nr. 22774/93, § 49, CEDO 1999-V).
Această marjă este și mai largă atunci când este vorba de un bun declarat de interes cultural sau clasificat ca patrimoniu istoric. Astfel, Curtea consideră că proprietarii operelor de artă care au interes pentru patrimoniul artistic al națiunii trebuie să se aștepte să sufere restricții dreptului lor datorită protecției interesului general și naturii particulare a acestor bunuri. Cu toate acestea, orice încălcare a dreptului de respect al bunurilor trebuie să asigure un ''echilibru echitabil'' între cerințele interesului general al colectivității și acelea ale protecției drepturilor fundamentale ale individului (
''J.A. Pye'', precitată, § 53).
În speță, aceste limitări se concretizează prin anumite condiții la care sunt supuse alienările, și anume obligația de a notifica administrației intenția de a vinde tabloul pentru ca aceasta să poată exercita dreptul de preemțiune. Odată ce administrația și-a manifestat interesul pentru bunul, desfășurarea tranzacției trebuie să se efectueze în conformitate cu reglementarea aplicabilă în materia, vânzătorul neputând fixa unilateral condițiile. După opinia Curții, aceste restricții se explică prin preocuparea administrației de a centraliza, cât se poate de mult, conservarea și promovarea operelor de artă pentru a se conforma obligației decurgând din art. 46 al Constituției (a se vedea §13 mai sus) și de a facilita accesul întregii populații. Tabloul este acum expus în cea mai importantă pinacotecă spaniolă, și anume Muzeul Prado din Madrid.
Fără îndoială că achiziția de către stat a operelor de artă în mod preferențial facilitează în mare măsură exponerea publică și permite beneficiarii unui public mai larg. Interesul general al colectivității este astfel privilegiat.
Aceasta fiind, trebuie în orice caz să se evalueze dacă paguba patrimonială alegată de reclamant a constituit o sarcină disproportionată (a se vedea în particular cauza
''J.A. Pye'' precitată, § 79 și
''Depalle c. Franța'', [Marea Cameră], nr. 34044/02, § 91, CEDO 2010-...).
În prezenta cauză, legea 16/1985 privind patrimoniul istoric național, din 25 iunie, prevedea că în caz de exercitare a dreptului de preemțiune, administrația trebuia să plătească prețul convenit în decurs de maximum două exerciții bugetare, cu excepția acordului cu vânzătorul privind o altă formă de plată. Curtea constată în acest sens că reclamantul a primit suma totală a vânzării tabloului, și anume 24.040.484,17 EUR, prețul fiind versatt înainte de sfârșitul termenului de două exerciții bugetare prevăzute de lege.
art. 38 al acestei legi nu conține prevederi exprese cu privire la o eventualăindexare a prețului în caz de plată amânată. Prin urmare, reclamantul nu putea se aștepte în mod rezonabil la indexare. Într-adevăr, art. 38 § 2 al legii nu lăsa nicio marjă de apreciere administrației, deoarece dispunea exclusiv că aceasta din urmă era obligată să verse proprietarului bunului prețul convenit în actul de alienare. De asemenea, autoritățile nu ar putea apărea ca având contribuit la perpetuarea incertitudinii privind posibilitatea de a aplica o asemenea indexare (
''a contrario'',
''Beyeler'' precitată § 119).
Ținând cont de cele mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul nu a suportat o sarcină disproportionată și excesivă, echilibrul echitabil cerut de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție nefiind în consecință rupt în speță. Prin urmare, nu a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă;
Spune că nu a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 28 iunie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte