Valbuena Redondo împotriva Spaniei

La origine acestei cauze se află o cerere (n° 21460/08) îndreptată împotriva Regatului Spaniei și prin care un cetățean al acestui stat, dl. Santiago Valbuena Redondo (« reclamantul »), a sesizat Curtea pe 23 aprilie 2008 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de către Me M.L. Herrero Rández, avocat la Madrid. Guvernul spaniol (« Guvernul ») a fost reprezentat de agenții săi, dl. I. Blasco Lozano, și dl. F. Irurzun Montoro, Avocați de stat.

Pe 13 octombrie 2009, Curtea a decis comunicarea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 al Convenției, a fost de asemenea hotărât ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului.

Dl. L. López Guerra, judecător ales în calitate de reprezentant al Spaniei s-a recuzat, Guvernul a desemnat dl. A. Saiz Arnaiz pentru a ședea în locul său în calitate de judecător ad hoc (vechii articole 27 § 2 al Convenției și 29 § 1 al regulamentului Curții). ÎN FAPT I.

Reclamantul era administratorul societății VIMASCON S.L., al cărui scop consta în achiziționare și vânzare de terenuri, imobile sau spații comerciale, precum și dezvoltarea proiectelor de promovare imobiliară.

În 1999, VIMASCON S.L. a procedat la vânzarea mai multor parcele. Ministerul public a detectat mai multe neregularități cu privire la declarația taxei pe valoare adăugată (în continuare TVA) și impozitului pe venituri din capital relativ la aceste vânzări și a depus plângere împotriva reclamantului pentru presupus delict împotriva Trezoreriei publice. Avocatul statului s-a alăturat plângerii.

Printr-o sentință contradictorie pronunțată pe 1 septembrie 2005 după ținerea unei ședințe publice, judecătorul penal nr. 2 din Valladolid a achitat reclamantul. Pe baza rapoartelor de expertiză și depoziții ale experților la originea acestor rapoarte precum și ale martorilor și a inculpatului însuși, judecătorul a admis existența unor comportamente neregulate cu privire la declarațiile impozitelor în cauză. Cu toate acestea, nici unul din elementele dosarului nu permitea a concluziona la existența unei voințe de a frauda Trezoreria publică, activitățile reclamantului trebuind circumscrise a eventualelor încălcări administrative fără colorație penală. Pe de altă parte, judecătorul a reamintit că, în conformitate cu legea, delictul în cauză a cerut un rezultat, și anume un prejudiciu real pentru Trezoreria publică, element pe care partea acuzatoare nu reușise să-l dovedească.

Avocatul statului a contestat în fața Audiencia Provincial din Valladolid, în reprezentare a Agenției naționale a Administrației tributare. Ministerul public s-a alăturat recursului. Nici una dintre părți nu a solicitat administrarea de probe. Audiencia a considerat că ținerea unei ședințe publice nu era necesară pentru a ajunge la o convingere bine fundată.

Printr-o hotărâre pronunțată pe 20 ianuarie 2006, Audiencia Provincial din Valladolid a admis recursul și a condamnat reclamantul pentru un delict de fals în document public și un delict împotriva Trezoreriei publice la o pedeapsă de trei ani de închisoare și la plata unei amenzi.

Audiencia a modificat atât faptele declarate dovedite de sentința contestată cât și partea de drept a acesteia. A semnalat mai întâi că în cazul de față aparținea acesteia de a efectua o nouă apreciere a probelor administrate de judecătorul a quo . În special, Audiencia a semnalat că : « (...) este clar că în cazuri ca aceasta, proba care servește bază pentru rezolvarea procesului este dovada extinsă de caracter documentar care a fost furnizată. Aceasta trebuie apreciată [...] direct de organele judiciare, fără prejudiciu de clarificări și indicații ce pot fi efectuate atât de martori cât și de experți. Nu există obstacole procedurale sau constituționale pentru ca acest tribunal să efectueze o nouă apreciere a acestei probe documentare ».

În opinia Audiencia , aceasta respecta principiul imediacității și jurisprudența Tribunalului constituțional inițiată cu hotărârea 167/2002.

Cu privire la originea sumelor fraudate, Audiencia s-a pronunțat deci : « (...) Existența cotizațiilor fraudate [Trezoreriei publice] s-a produs în măsura în care Agenția tributară nu acceptă (...) că anumite cheltuieli relativ la impozitului pe venituri din capital și taxa pe valoare adăugată să fie considerate deductibile. »

La sfârșitul acestei noi aprecieri a probelor și pe baza vastei documentații furnizate, Audiencia a modificat faptele declarate dovedite de judecătorul de prima instanță și a considerat suficient dovedită crearea de reclamant a unei trame care vizează frauda voluntară a Trezoreriei publice, prin constituirea unei societăți fantomă, și anume FERUCE S.L. Falsificarea mai multor documente publice ar fi făcut posibilă această angrenaj. În special, Audiencia a semnalat că : « (...) VIMASCON S.L. a interpus fictiv FERUCE S.L. în operațiunile [imobiliare]. Aceasta apărea ca cumpărător a anumitor terenuri, și simula vânzarea ulterioară către VIMASCON pentru un preț mult mai ridicat. Astfel, fiscalitatea acesteia relativ la impozitului pe venituri din capital era considerabil redusă ».

Audiencia a constatat de asemenea că : « Din documente dovedit acreditate se vede că contractele de vânzare a terenurilor subscrise [aparent] de FERUCE S.L. au fost efectiv plătite de VIMASCON, S.L. », FERUCE neachitând suma acestor achiziții ». (...) În actele de vânzare unde, aparent, FERUCE S.L. a transmis VIMASCON S.L. terenurile pe care le-ar fi achiziționat, nu figură nici o plată a prețului ». (...) « [Trebuie constat] [d]e creșteri patrimoniale obținute de VIMASCON S.L., cu privire la care inspectoratul tributar a alertat (...) că contribuabilul ascunsese în declarația fiscală din 1999 prin intermediul unei societăți « pântomă » interpuse, și anume FERUCE S.L. ».

În sfârșit, cu privire la existența unui prejudiciu real pentru Trezoreria publică, Audiencia a cuantificat datoria reclamantului la 538 713,47 EUR pentru TVA și la 853 076,2 EUR pentru impozitului pe venituri din capital.

Invocând art. 24 (dreptul la un proces echitabil) al Constituției, reclamantul a depus un recurs de amparo la Tribunalul constituțional. Printr-o decizie notificată pe 26 octombrie 2007, instanța supremă a declarat recursul neadmisibil pe motiv că pretențiile reclamantului lipseau de fundament constituțional. II.

Curtea constată că această reclamație nu este manifestă lipsită de temei în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă pe de altă parte că nu se ciocnește cu nici un alt motiv de neadmisibilitate. Deci trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul 1. Tezele părților a) Guvernul

Guvernul este de părere că, în prezenta cauză, mijloacele de dovadă de caracter documentar au constituit bază condamnării reclamantului, fără prejudiciu de eventuale clarificări și indicații ce pot fi furnizate de martori și experți.

Pe de altă parte, Guvernul semnalează că, în conformitate cu dreptul intern, instanța de apel este competentă pentru a efectua o nouă apreciere a probelor și amintește jurisprudența Curții din Strasbourg potrivit căreia în fața unei curți de apel ce se bucură de plenitudine de jurisdicție, articolul 6 nu garantează neapărat dreptul la o ședință publică nici, dacă o asemenea ședință are loc, cel de a asista în persoană la dezbateri (a se vedea, mutatis mutandis , Golubev c. Rusia (dec.), nr. 26260/02, 9 noiembrie 2006, și Fejde c. Suedia, 29 octombrie 1991, § 33, seria A nr. 212-C)

Guvernul face apoi stat a unei evoluții în jurisprudența Tribunalului constituțional la această privință. Într-adevăr, el amintește că hotărârea 167/2002 a fost prima care a stabilit că natura chestiunilor de tratat în fața instanței de apel determină necesitatea ținerii unei ședințe publice. Această hotărâre a fost confirmată ulterior de mai multe alte hotărâri ale Tribunalului constituțional, care au permis completarea interpretării articolului 791 § 1 al codului de procedură penală în vigoare în prezent. Astfel, în conformitate cu principiul stabilit, ținerea unei ședințe publice în apel are loc când aprecierea probelor de natură personală (de exemplu mărturii) este determinantă pentru a decide culpabilitatea reclamantului, aceste probe cerând, de natura lor, cunoaștere directă și imediată de tribunalul de apel.

Astfel, în cazurile unde, ca în cazul de față, condamnarea reclamantului este fundată pe dovezi de caracter documentar, o ședință publică în a doua instanță nu este necesară pentru a garanta respectarea dreptului la proces echitabil, deoarece ar fi avut influență pentru formarea convingerii de culpabilitate (a se vedea, a contrario , Botten c. Norvegia, 19 februarie 1996, § 39, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I). Guvernul adaugă pe de altă parte că nici una din părți nu a solicitat administrarea de probe.

Într-adevăr, Guvernul constată că în cazul de față reclamantul a fost condamnat pentru două delicte împotriva Trezoreriei publice, comise prin intermediul delictului de fals în document public (acte de vânzare) și al delictului de fals în document comercial (false facturi). De natură lor, sunt delicte trebuind apreciate pe bază de documente și rapoarte tehnice. b) Reclamantul

Contrar Guvernului, reclamantul estimează că hotărârea Audiencia Provincial nu s-a limitat la efectuarea unei noi calificări juridice a faptelor, dar a reapreciat chestiuni de fapt considerate dovedite în prima instanță și care nu puteau fi rezolvate pe bază exclusivă a dosarului. Într-adevăr, reclamantul consideră că achitarea acestuia s-a fundamentat de modalitate determinantă pe aprecierea mijloacelor de dovadă de caracter personal, și anume depoziția inculpatului, martorilor și experților.

Reclamantul examinează apoi doctrina Tribunalului constituțional la această privință și amintește că instanța supremă a cerut respectarea principiului imediacității atunci când, ca în cazul de față, decizia asupra culpabilității este fundată pe declarațiile inculpaților și martorilor. Într-adevăr, natura lor cere percepție senzorială, pentru a putea emite o judecată asupra credibilității declarantului. Cât la expertize, reclamantul semnalează că Tribunalul constituțional s-a pronunțat în favoare ședințe publice în cazurile unde intervenția expertului nu se limitează la exprimarea cunoștințelor sale științifice sau provenite din experiență, dar extinde participarea apreciind un fapt precis.

În sfârșit, reclamantul se referă la jurisprudența instanței supreme în cazurile unde curtea de apel este dusă să aprecieze atât probe de caracter documentar cât și cele de natură personală și semnalează că imediacitatea este necesară. 2. Aprecierea Curții

Curtea amintește că modalitățile de aplicare a articolului 6 al Convenției la procedurile de apel depind de caracteristicile procedurii în cauză ; trebuie ținut seama de ansamblul procedurii interne și rolul devolut instanței de apel în ordinea juridică națională. Atunci când o ședință publică a avut loc în prima instanță, absența dezbaterilor publice în apel poate se justifice prin particularitățile procedurii în chestiune, ținând seama de natura sistemului de apel intern, de amploarea puterilor instanței de apel, de modalitatea cum interesele reclamantului au fost efectiv expuse și protejate în fața acesteia, și anume de natura chestiunilor pe care trebuia să le rezolve ( Botten c. Norvegia, precitat, § 39). Astfel, în fața unei curți de apel ce se bucură de plenitudine de jurisdicție, articolul 6 nu garantează neapărat dreptul la o ședință publică nici, dacă o asemenea ședință are loc, cel de a asista în persoană la dezbateri (a se vedea, mutatis mutandis , Golubev c. Rusia , și Fejde c. Suedia, precitate).

În revanche, Curtea a declarat că, atunci când o instanță de apel este dusă să cunoască o cauză în fapt și drept și să studieze în ansamblul întrebarea culpabilității sau nevinovăției, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, decide aceste chestiuni fără apreciere directă a mijloacelor de dovadă prezentate în persoană de inculpat care susține că nu a comis actul în chestiune, considerat infracțiune penală ( Dondarini c. San Marino , nr. 50545/99, 6 iulie 2004, § 27, Ekbatani c. Suedia , 26 mai 1988, § 32 , seria A nr. 134, și Constantinescu c. România , nr. 28871/95, § 55, CEDO 2000 ‑ VIII).

În cazul de față, Curtea observă din start că nu este contestat faptul că reclamantul, care a fost achitat în prima instanță, a fost condamnat de Audiencia Provincial din Valladolid fără a fi audiat în persoană.

Deci, pentru a determina dacă a existat o încălcare a articolului 6 al Convenției, aparține examinării rolului Audiencia și natura chestiunilor pe care trebuia să le cunoască. În această privință, Curtea semnalează că problematica juridică a prezentei cauze, proprie procedurii penale spaniole, este identică cu cea examinată în alte cauze și în special, cauza Igual Coll c. Spania , unde Curtea a constatat, la lumina circumstanțelor cazului, o atentare la dreptul reclamantului la proces echitabil din cauza absenței ședințe publice în fața instanței de apel (nr. 37496/04, 10 martie 2009) și cauza Bazo González c. Spania , în care Curtea a concluzionat la non-încălcare a acestei dispoziții (nr. 30643/04, 16 decembrie 2008). Curtea a pronunțat două alte hotărâri pe această chestiune, și anume Marcos Barrios c. Spania (nr. 17122/07, 21 septembrie 2010) și García Hernández c. Spania (nr. 15256/07, 16 noiembrie 2010), în care a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției.

În cauzele sus-menționate, Curtea a hotărât că o ședință se dovedea necesară atunci când instanța de apel « efectuează o nouă apreciere a faptelor estimate dovedite în prima instanță și le reconsideră », situandu-se deci dincolo de considerațiile strict de drept. În asemenea cazuri, o ședință se impunea înainte de a ajunge la o judecată asupra culpabilității reclamantului (a se vedea hotărârea Igual Coll precitată, § 36).

Pe scurt, aparținea în esență de a decide, la lumina circumstanțelor particulare a fiecărui caz, dacă instanța încărcată de a se pronunța asupra apelului a procedat la o nouă apreciere a elementelor de fapt (a se vedea de asemenea Spînu c. România , nr. 32030/02, § 55, 29 aprilie 2008).

În cazul de față judecătorul penal nr. 2 din Valladolid a hotărît pe bază de rapoarte de expertiză, completate de depoziții ale experților la originea acestor rapoarte. După ținerea unei ședințe publice, în cursul căreia reclamantul a fost prezent, judecătorul se a bazat pe propria convingere și a concluzionat că activitățile reclamantului trebuie circumscrise a eventualelor încălcări administrative fără colorație penală. S-a pronunțat pe de altă parte asupra absenței voințe frauduleuse din partea reclamantului.

De partea sa, Audiencia Provincial din Valladolid avea posibilitatea, în calitate de instanță de recurs, de a reda un nou judecată pe fond, ceea ce a făcut pe 20 ianuarie 2006. Putea decide fie de a confirma achitarea reclamantului fie de a-l declara vinovat, după ce se ar fi livrează la apreciere a chestiunii culpabilității sau nevinovăției interesatului.

L Audiencia a anulat sentința atacată. Fără a audia personal reclamantul, ea a efectuat o nouă apreciere a mijloacelor de dovadă care, în opinia sa, erau esențiale pentru a ajunge la concluzia asupra culpabilității reclamantului, și anume, numeroasele dovezi documentare aduse dosarului (acte de vânzare, creșteri patrimoniale, declarații tributare). Într-adevăr, Audiencia a considerat că declarațiile martorilor și experților constituiau doar sprijin pentru clarificarea documentelor în sine. La încheierea acestei noi aprecieri a probelor și pe bază vastei documentații furnizate, Audiencia a considerat suficient dovedită crearea de reclamant a unei trame care vizează frauda voluntară a Trezoreriei publice. Audiencia a precizat că falsificarea mai multor documente publice ar fi făcut posibilă această angrenaj.

Pentru a ajunge la concluzia, L Audiencia a modificat atât faptele declarate dovedite de sentința contestată cât și partea de drept a acesteia. Într-adevăr, este forțosul de constatat, că în deosebire de cauza Bazo González precitată, că în cazul de față Audiencia Provincial nu s-a limitat la o nouă apreciere de elemente de natură pur de drept, dar s-a pronunțat asupra unei chestiuni de fapt, și anume existența unei voințe de a frauda Trezoreria publică, precum și a unui prejudiciu real pentru Trezoreria publică, modificând deci faptele declarate dovedite de judecătorul de prima instanță. Ochilor Curții, un asemenea examen implică, de caracteristicile sale, o poziționare asupra faptelor decisive pentru determinarea culpabilității reclamantului (a se vedea hotărârea Igual Coll precitată, § 35).

Într-adevăr, judecătorul penal a recunoscut expresiv că declarațiile inculpatului, martorilor și experților pe care a avut ocazia să-i examineze direct în cursul ședințe publice au fost determinante pentru a ajunge la concluzia de achitare, fundată pe absența voințe frauduleuse a reclamantului. Modificarea acestor fapte de instanța de apel s-a produs pe bază probelor de caracter documentar doar și fără ținerea unei ședințe publice în cursul căreia probele derivate din declarațiile inculpatului, martorilor și experților ar fi putut fi examinate.

Chestiunile tratate fiind esențialmente de natură factuală, Curtea estimează că condamnarea reclamantului în apel de Audiencia Provincial după o schimbare în aprecierea elementelor cum sunt existența adevăratului prejudiciu economic pentru Trezoreria publică sau intenția frauduloasă a reclamantului, fără ca acesta să aibă ocazia fi audiat personal și a-le contesta prin examen contradictoriu în cursul unei ședințe publice, nu este conformă cu cerințele unui proces echitabil așa cum se garantează de art. 6 § 1 al Convenției.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona în cazul de față că amploarea examinării efectuate de Audiencia a făcut necesară o ședință publică în fața instanței de apel. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Deși reclamantul ridică reclamația sub unghiul dreptului la un recurs efectiv, Curtea amintește că principiul dublu grad de jurisdicție este garantat doar de art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenție.

În această privință, Curtea constată că acest Protocol a intrat în vigoare cu privire la Spania pe 1 decembrie 2009, și deci nu a fost ratificat la momentul faptelor cazului.

Această parte a cererii este, deci, incompatibilă ratione temporis cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției. III.

Ca titlu al prejudiciului material pe care l-ar fi suferit, reclamantul cere 1 461 117,68 euro (EUR), și anume sumele la care a fost condamnat la titlu de responsabilitate civilă, precum și 120 000 EUR pentru pierderea de câștig datorată faptului că a fost obligat să-și oprească activitatea imobiliară. El cere de asemenea 2 911 492,68 EUR la titlu de prejudiciu moral.

Guvernul se opune acestor revendicări. El semnalează că sumele corespunzând responsabilității civile nu au fost încă achitate în totalitate de reclamant. Prin urmare, doar cele care au fost efectiv plătite pot fi cerute. Pe de altă parte, Guvernul contestă calculele reclamantului privind pierderea de câștig. În sfârșit, Guvernul se opune sumei cerute la titlu de daun moral.

Curtea nu observă legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere. Într-adevăr, ea nu ar putea specula cu privire la rezultatul la care ar fi ajuns curtea de apel dacă ar fi autorizat ținerea unei ședințe publice (a se vedea hotărârea Igual Coll precitată, § 51). Prin urmare, Curtea respinge cererea prezentată ca titlu. Pe de altă parte, ea estimează că reclamantul a sigur suferit un prejudiciu moral. Având în vedere circumstanțele cauzei și pronunțându-se pe o bază echitabilă după cum dorește articolul 41 al Convenției, ea decide acordarea reclamantului suma de 8 000 EUR la titlu de prejudiciu moral. B. Frais și dépens

Reclamantul cere de asemenea 150 000 EUR pentru frais și dépens angajate în fața instanțelor interne și 5 000 EUR pentru cei angajați în fața Curții.

Guvernul se opune acestei revendicări.

Conform jurisprudenței Curții, reclamantul nu poate obține rambursare a frais și dépens decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În cazul de față și ținând seama de documente la dispoziția și jurisprudența, Curtea estimează rezonabilă suma de 5 000 EUR toți frais incluși și o acordă reclamantului. C. Interese de întârziere

Curtea judecă potrivit de a potriva rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii pentru facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind reclamația trasă din art. 6 § 1 și neadmisibilă pentru rest ; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției ; 3. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni, 8 000 EUR (opt mii euro) pentru prejudiciu moral și 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru frais și dépens ; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 13 decembrie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 21460/08) dirigée contre le Royaume d’Espagne et dont un ressortissant de cet État, M. Santiago Valbuena Redondo (« le requérant »), a saisi la Cour le 23 avril 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e M.L. Herrero Rández, avocate à Madrid. Le gouvernement espagnol (« le Gouvernement ») a été représenté par ses agents, M. I. Blasco Lozano, et M. F. Irurzun Montoro, Avocats de l’État.

Le 13 octobre 2009, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

M. L. López Guerra, juge élu au titre de l’Espagne s’étant déporté, le Gouvernement a désigné M. A. Saiz Arnaiz pour siéger à sa place en qualité de juge ad hoc (anciens articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement de la Cour). EN FAIT I.

Le requérant était l’administrateur de la société VIMASCON S.L., dont l’objet consistait à acquérir et à vendre des terrains, immeubles ou locaux commerciaux, ainsi qu’à développer des projets de promotion immobilière.

En 1999, VIMASCON S.L. procéda à la vente de plusieurs parcelles. Le ministère public décela plusieurs irrégularités en ce qui concerne la déclaration de la taxe sur la valeur ajoutée (ci-après TVA) et de l’impôt sur les sociétés relative à ces ventes et porta plainte à l’encontre du requérant pour un présumé délit contre le Trésor public. L’Avocat de l’État adhéra à la plainte.

Par un jugement contradictoire rendu le 1 er septembre 2005 après la tenue d’une audience publique, le juge pénal n o 2 de Valladolid acquitta le requérant. Sur la base des rapports d’expertise et des dépositions des experts à l’origine desdits rapports ainsi que des témoins et de l’accusé lui-même, le juge admit l’existence de comportements irréguliers quant aux déclarations des impôts en cause. Cependant, aucun des éléments du dossier ne permettait de conclure à l’existence d’une volonté de frauder le Trésor public, les activités du requérant devant être circonscrites à d’éventuelles infractions administratives sans coloration pénale. Par ailleurs, le juge rappela que, conformément à la loi, le délit en cause exigeait un résultat, à savoir un préjudice réel pour le Trésor public, élément que la partie accusatrice n’avait pas réussi à prouver.

L’Avocat de l’État fit appel devant l’ Audiencia Provincial de Valladolid, en représentation de l’Agence nationale de l’Administration tributaire. Le ministère public adhéra au recours. Aucune des parties ne sollicita l’administration de preuves. L’ Audiencia considéra que la tenue d’une audience publique n’était pas nécessaire pour parvenir à une conviction fondée.

Par un arrêt rendu le 20 janvier 2006, l’ Audiencia Provincial de Valladolid accepta le recours et condamna le requérant pour un délit de faux en document public et un délit contre le Trésor public à une peine de trois ans de prison et au paiement d’une amende.

L’ Audiencia modifia tant les faits déclarés prouvés par le jugement contesté que la partie en droit de ce dernier. Elle signala premièrement que dans le cas d’espèce il lui appartenait de procéder à une nouvelle appréciation des preuves administrées par le juge a quo . En particulier, l’ Audiencia signala que : « (...) il est clair que dans un cas comme celui-ci, la preuve qui sert de base pour la résolution du procès est la vaste preuve à caractère documentaire qui a été fournie. Celle-ci doit être appréciée [...] directement par les organes judiciaires, sans préjudice des éclaircissements et indications pouvant être effectuées tant par les témoins que par les experts. Il n’existe pas d’obstacles procéduraux ou constitutionnels pour que ce tribunal effectue une nouvelle appréciation de ladite preuve documentaire ».

De l’avis de l’ Audiencia , ceci respectait le principe d’immédiateté et la jurisprudence du Tribunal constitutionnel initiée avec l’arrêt 167/2002.

S’agissant de l’origine des montants fraudés, l’ Audiencia se prononça ainsi : « (...) L’existence des cotisations fraudées [au Trésor public] s’est produite dans la mesure où l’Agence tributaire n’accepte pas (...) que certains frais relatifs à l’impôt sur les sociétés et à la taxe sur la valeur ajoutée soient considérés comme déductibles. »

A l’issue de cette nouvelle appréciation des preuves et sur la base de la vaste documentation fournie, l’ Audiencia modifia les faits déclarés prouvés par le juge de première instance et considéra suffisamment avérée la création par le requérant d’une trame visant la fraude volontaire au Trésor public, moyennant la constitution d’une société écran, à savoir FERUCE S.L. La falsification de plusieurs documents publics aurait rendu possible cet engrenage. En particulier, l’ Audiencia signala que : « (...) VIMASCON S.L. interposa fictivement FERUCE S.L. dans les opérations [immobilières]. Cette dernière apparaissait comme acheteur de certains terrains, et simulait leur vente ultérieure à VIMASCON pour un prix beaucoup plus élevé. Ainsi, la fiscalité de cette dernière relative à l’impôt sur les sociétés était considérablement réduite ».

L’ Audiencia constata en outre que : « Il ressort des documents dûment accrédités que les contrats de vente des terrains souscrits [en apparence] par FERUCE S.L. furent effectivement payés par VIMASCON, S.L. », FERUCE ne s’étant pas acquittée du montant de ces acquisitions ». (...) Dans les actes de vente où, apparemment, FERUCE S.L. transmit à VIMASCON S.L. les terrains qu’elle aurait acquis, ne figure aucun paiement du prix ». (...) « [Il convient de constater] [d]es accroissements patrimoniaux obtenus par VIMASCON S.L., à propos desquels l’inspection tributaire a alerté (...) que le contribuable avait occulté dans la déclaration fiscale de 1999 par le biais d’une société « écran » interposée, à savoir FERUCE S.L. ».

Finalement, quant à l’existence d’un préjudice réel pour le Trésor public, l’ Audiencia chiffra le manque à payer du requérant à 538 713,47 EUR pour la TVA et à 853 076,2 EUR pour l’impôt sur les sociétés.

Invoquant l’article 24 (droit à un procès équitable) de la Constitution, le requérant forma un recours d’ amparo auprès du Tribunal constitutionnel. Par une décision notifiée le 26 octobre 2007, la haute juridiction déclara le recours irrecevable au motif que les prétentions du requérant manquaient de fondement constitutionnel. II.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties a) Le Gouvernement

Le Gouvernement est d’avis que, dans la présente affaire, les moyens de preuve à caractère documentaire ont constitué la base de la condamnation du requérant, sans préjudice des éventuels éclaircissements et indications pouvant être fournis par les témoins et les experts.

Par ailleurs, le Gouvernement signale que, conformément à la loi interne, la juridiction d’appel est compétente pour effectuer une nouvelle appréciation des preuves et rappelle la jurisprudence de la Cour de Strasbourg selon laquelle devant une cour d’appel jouissant de la plénitude de juridiction, l’article 6 ne garantit pas nécessairement le droit à une audience publique ni, si une telle audience a lieu, celui d’assister en personne aux débats (voir, mutatis mutandis , Golubev c. Russie (déc.), n o 26260/02, 9 novembre 2006, et Fejde c. Suède, 29 octobre 1991, § 33, série A n o 212-C)

Le Gouvernement fait ensuite état d’une évolution dans la jurisprudence du Tribunal constitutionnel à ce propos. En effet, il rappelle que l’arrêt 167/2002 fut le premier ayant établi que c’est la nature des questions à traiter devant la juridiction d’appel qui détermine la nécessité de la tenue d’une audience publique. Cet arrêt a été confirmé ultérieurement par plusieurs autres arrêts du Tribunal constitutionnel, qui ont permis de compléter l’interprétation de l’article 791 § 1 du code de procédure pénale actuellement en vigueur. Ainsi, conformément au principe établi, la tenue d’une audience publique en appel a lieu lorsque l’appréciation de preuves de nature personnelle (par exemple témoignages) est déterminante pour décider de la culpabilité du requérant, ces preuves exigeant, de par leur nature même, une connaissance directe et immédiate par le tribunal d’appel.

Ainsi, dans les cas où, comme en l’espèce, la condamnation du requérant est fondée sur des preuves à caractère documentaire, une audience publique en deuxième instance n’est pas nécessaire pour garantir le respect du droit à un procès équitable, car elle n’aurait eu aucune influence pour la formation de la conviction de culpabilité (voir, a contrario , Botten c. Norvège, 19 février 1996, § 39, Recueil des arrêts et décisions 1996-I). Le Gouvernement ajoute au demeurant qu’aucune des parties ne sollicita l’administration de preuves.

En effet, le Gouvernement constate qu’en l’espèce, le requérant fut condamné pour deux délits contre le Trésor public, commis par le biais d’un délit de faux en document public (actes de vente) et d’un délit de faux en document commercial (fausses factures). De part leur nature même, il s’agit de délits devant être appréciés sur la base de documents et de rapports techniques. b) Le requérant

Contrairement au Gouvernement, le requérant estime que l’arrêt de l’ Audiencia Provincial ne s’est pas limité à effectuer une nouvelle qualification juridique des faits, mais il a réapprécié des questions de fait considérées prouvées en première instance et qui ne pouvaient être résolues sur la base exclusive du dossier. En effet, le requérant considère que son acquittement s’est fondé de façon déterminante sur l’appréciation de moyens de preuve à caractère personnel, à savoir la déposition du prévenu, des témoins et des experts.

Le requérant examine ensuite la doctrine du Tribunal constitutionnel à ce sujet et rappelle que la haute juridiction a exigé le respect du principe d’immédiation lors que, comme en l’espèce, la décision sur la culpabilité est fondée sur les déclarations des prévenus et des témoins. En effet, leur nature exige une perception sensorielle, afin de pouvoir émettre un jugement sur la crédibilité du déclarant. Quant aux expertises, le requérant signale que le Tribunal constitutionnel s’est prononcé en faveur de l’audience publique dans les cas où l’intervention de l’expert ne se limite pas à exprimer ses connaissances scientifiques ou issues de l’expérience, mais qu’il étend sa participation en appréciant un fait précis.

Finalement, le requérant se réfère à la jurisprudence de la haute juridiction dans les cas où la cour d’appel est amenée à apprécier à la fois des preuves à caractère documentaire et celles à nature personnelle et signale que l’immédiateté est nécessaire. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que les modalités d’application de l’article 6 de la Convention aux procédures d’appel dépendent des caractéristiques de la procédure dont il s’agit ; il convient de tenir compte de l’ensemble de la procédure interne et du rôle dévolu à la juridiction d’appel dans l’ordre juridique national. Lorsqu’une audience publique a eu lieu en première instance, l’absence de débats publics en appel peut se justifier par les particularités de la procédure en question, eu égard à la nature du système d’appel interne, à l’étendue des pouvoirs de la juridiction d’appel, à la manière dont les intérêts du requérant ont réellement été exposés et protégés devant elle, et notamment à la nature des questions qu’elle avait à trancher ( Botten c. Norvège, précité, § 39). Ainsi, devant une cour d’appel jouissant de la plénitude de juridiction, l’article 6 ne garantit pas nécessairement le droit à une audience publique ni, si une telle audience a lieu, celui d’assister en personne aux débats (voir, mutatis mutandis , Golubev c. Russie , et Fejde c. Suède, précités).

En revanche, la Cour a déclaré que, lorsqu’une instance d’appel est amenée à connaître d’une affaire en fait et en droit et à étudier dans son ensemble la question de la culpabilité ou de l’innocence, elle ne peut, pour des motifs d’équité du procès, décider de ces questions sans appréciation directe des moyens de preuve présentés en personne par l’accusé qui soutient qu’il n’a pas commis l’acte en question, considéré comme une infraction pénale ( Dondarini c. Saint-Marin , n o 50545/99, 6 juillet 2004, § 27, Ekbatani c. Suède , 26 mai 1988, § 32 , série A n o 134, et Constantinescu c. Roumanie , n o 28871/95, § 55, CEDH 2000 ‑ VIII).

En l’espèce, la Cour observe d’emblée qu’il n’est pas contesté que le requérant, qui fut acquitté en première instance, a été condamné par l’ Audiencia Provincial de Valladolid sans avoir été entendu en personne.

Dès lors, afin de déterminer s’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention, il échoit d’examiner le rôle de l’ Audiencia et la nature des questions dont elle avait à connaître. A cet égard, la Cour signale que la problématique juridique de la présente affaire, propre à la procédure pénale espagnole, est identique à celle examinée dans d’autres affaires et en particulier, l’affaire Igual Coll c. Espagne , où la Cour constata, à la lumière des circonstances de l’espèce, une atteinte au droit du requérant à un procès équitable du fait de l’absence d’audience publique devant la juridiction d’appel (n o 37496/04, 10 mars 2009) et l’affaire Bazo González c. Espagne , dans laquelle la Cour conclut à la non-violation de cette disposition (n o 30643/04, 16 décembre 2008). La Cour a rendu deux autres arrêts sur cette question, à savoir Marcos Barrios c. Espagne (n o 17122/07, 21 septembre 2010) et García Hernández c. Espagne (n o 15256/07, 16 novembre 2010), dans lesquels elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Dans les affaires susmentionnées, la Cour statua qu’une audience s’avérait nécessaire lorsque la juridiction d’appel « effectue une nouvelle appréciation des faits estimés prouvés en première instance et les reconsidère », se situant ainsi au delà des considérations strictement de droit. Dans de tels cas, une audience s’imposait avant de parvenir à un jugement sur la culpabilité du requérant (voir l’arrêt Igual Coll précité, § 36).

En somme, il incombera essentiellement de décider, à la lumière des circonstances particulières de chaque cas d’espèce, si la juridiction chargée de se prononcer sur l’appel a procédé à une nouvelle appréciation des éléments de fait (voir également Spînu c. Roumanie , n o 32030/02, § 55, 29 avril 2008).

En l’espèce le juge pénal n o 2 de Valladolid a statué sur la base des rapports d’expertise, complétés par les dépositions des experts à l’origine desdits rapports. Après la tenue d’une audience publique, au cours de laquelle le requérant a été présent, le juge se fonda sa propre conviction et conclut que les activités du requérant devaient être circonscrites à d’éventuelles infractions administratives sans coloration pénale. Il se prononça par ailleurs sur l’absence de volonté frauduleuse de la part du requérant.

De son côté, l’ Audiencia Provincial de Valladolid avait la possibilité, en tant qu’instance de recours, de rendre un nouveau jugement sur le fond, ce qu’elle a fait le 20 janvier 2006. Elle pouvait décider soit de confirmer l’acquittement du requérant soit de le déclarer coupable, après s’être livrée à une appréciation de la question de la culpabilité ou de l’innocence de l’intéressé.

L’ Audiencia infirma le jugement entrepris. Sans entendre personnellement le requérant, elle effectua une nouvelle appréciation des moyens de preuve qui, à son avis, étaient essentiels pour parvenir à la conclusion sur la culpabilité du requérant, à savoir, les nombreuses preuves documentaires apportées au dossier (actes de vente, accroissements patrimoniaux, déclarations tributaires). En effet, l’ Audiencia considéra que les déclarations de témoins et experts ne constituaient qu’un appui pour l’éclaircissement des documents en tant que tels. A l’issue de cette nouvelle appréciation des preuves et sur la base de la vaste documentation fournie, l’ Audiencia considéra suffisamment avérée la création par le requérant d’une trame visant la fraude volontaire au Trésor public. L’ Audiencia précisa que la falsification de plusieurs documents publics aurait rendu possible cet engrenage.

Afin de parvenir à sa conclusion, l’ Audiencia modifia tant les faits déclarés prouvés par le jugement contesté que la partie en droit de ce dernier. En effet, force est de constater, qu’à la différence de l’affaire Bazo González précitée, qu’en l’espèce l’ Audiencia Provincial ne s’est pas limitée à une nouvelle appréciation d’éléments de nature purement de droit, mais s’est prononcée sur une question de fait, à savoir l’existence d’une volonté de frauder le Trésor public, ainsi que d’un préjudice réel pour le Trésor public, modifiant ainsi les faits déclarés prouvés par le juge de première instance. Aux yeux de la Cour, un tel examen implique, de par ses caractéristiques, une prise de position sur des faits décisifs pour la détermination de la culpabilité du requérant (voir l’arrêt Igual Coll précité, § 35).

En effet, le juge pénal reconnut expressément que les déclarations de l’accusé, des témoins et des experts qu’il eut l’occasion d’examiner directement lors de l’audience publique furent déterminantes pour parvenir à la conclusion d’acquittement, fondée sur l’absence de volonté frauduleuse du requérant. La modification de ces faits par la juridiction d’appel s’est produite sur la base des preuves à caractère documentaire uniquement et sans la tenue d’une audience publique au cours de laquelle les preuves dérivées des déclarations de l’accusé, des témoins et des experts auraient pu être examinées.

Les questions traitées étant essentiellement de nature factuelle, la Cour estime que la condamnation du requérant en appel par l’ Audiencia Provincial après un changement dans l’appréciation des éléments tels que l’existence d’un vrai préjudice économique pour le Trésor public ou l’intention frauduleuse du requérant, sans que celui-ci ait eu l’occasion d’être entendu personnellement et de les contester moyennant un examen contradictoire au cours d’une audience publique, n’est pas conforme avec les exigences d’un procès équitable tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure en l’espèce que l’étendue de l’examen effectué par l’ Audiencia rendait nécessaire une audience publique devant la juridiction d’appel. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Bien que le requérant soulève son grief sous l’angle du droit à un recours effectif, la Cour rappelle que le principe du double degré de juridiction est garanti par le seul article 2 du Protocole n o 7 à la Convention.

A cet égard, la Cour constate que ce Protocole est entré en vigueur vis-à-vis de l’Espagne le 1 er décembre 2009, et qu’il n’était donc pas ratifié au moment des faits de l’espèce.

Cette partie de la requête est, dès lors, incompatible ratione temporis avec les dispositions de la Convention, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi, le requérant réclame 1 461 117,68 euros (EUR), à savoir les montants auxquels il a été condamné au titre de responsabilité civile, ainsi que 120 000 EUR pour le manque à gagner du fait d’avoir été obligé d’arrêter son activité immobilière. Il réclame par ailleurs 2 911 492,68 EUR au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement s’oppose à ces réclamations. Il signale que les montants correspondant à la responsabilité civile n’ont pas été encore acquittés dans leur totalité par le requérant. Par conséquent, seulement ceux qui ont été effectivement payés peuvent être réclamés. Par ailleurs, le Gouvernement conteste les calculs du requérant quant au manque à gagner. Finalement, le Gouvernement s’oppose au montant réclamé au titre du dommage moral.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En effet, elle ne saurait spéculer sur le résultat auquel la cour d’appel aurait abouti si elle avait autorisé la tenue d’une audience publique (voir l’arrêt Igual Coll précité, § 51). Par conséquent, la Cour rejette la demande présentée à ce titre. En revanche, elle estime que le requérant a certes subi un préjudice moral. Eu égard aux circonstances de la cause et statuant sur une base équitable comme le veut l’article 41 de la Convention, elle décide d’octroyer au requérant la somme de 8 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 150 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 5 000 EUR pour ceux engagés devant la Cour.

Le Gouvernement s’oppose à cette réclamation.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral et 5 000 EUR (cinq mille euros) pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 décembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Marialena Tsirli Josep Casadevall Greffière adjointe Président