Raf împotriva Spaniei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 53652/00) îndreptată împotriva Regatului Spaniei și pe care dl. Roland Raf („reclamantul"), de naționalitate iugoslavă, a sesizat Curtea la 22 octombrie 1999 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul, care a fost admis la beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat în fața Curții de Meșe Eduardo Rodríguez González, avocat la Madrid. Guvernul spaniol („Guvernul") a fost reprezentat de agentul seu, dl. J. Borrego Borrego, șef al serviciului juridic al drepturilor omului la ministerul justiției până la 31 ianuarie 2003. Este reprezentat de dl. Ignacio Blasco Lozano, din acea dată.

Reclamantul se plângea de durata detenției sale în vederea extradiției și invoca art. 5 al Convenției. Arestat la 11 aprilie 1997, ar mai fi fost la data introducerii cererei sale, adică la 16 decembrie 1999, privat de libertate în așteptarea extradiției sale. Susține că, Audiencia Nacional fiind informată că Consilul Miniștrilor acordase extradarea sa către Franța, detenția sa din acest motiv nu ar mai fi fost justificată, deoarece la 13 aprilie 1999 fusese eliberat în cadrul cauzei penale în curs.

Cererea a fost atribuită fostei secțiuni a patra a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Prin decizie din 22 octombrie 1999, camera a decis comunicarea pentru observații (art. 54 § 3 b) al regulamentului) a plângerii bazate pe art. 5 al Convenției și declararea cererei inadmisibilă pentru rest.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise privind fondul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului).

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a patra así reformate (art. 52 § 1).

Prin decizie din 12 martie 2002, Curtea a declarat admisibil restul cererei.

Reclamantul a depus observații și cererile sale de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 al Convenției. Guvernul a depus observații cu privire la cererea reclamantului de satisfacție echitabilă.

La 1 aprilie 2003, camera a decis că nu era necesară ținerea unei ședințe privind fondul cauzei (art. 59 § 3 al regulamentului). PE FAPT I.

La 11 aprilie 1997, reclamantul a fost arestat la Torremolinos (Málaga) și o procedură penală pentru presupusă participare la o bandă specializată în fabricarea de false documente de identitate și furtul cu spargere de seifuri a fost inițiată împotriva lui.

Prin decizie din 11 aprilie 1997, judecătorul instructor nr. 1 de la Torremolinos a ordonat plasarea în arest preventiv a reclamantului în cadrul acestei proceduri.

Prin decizie din 13 aprilie 1999, Audiencia Provincial de Málaga a ordonat eliberarea reclamantului pentru procedura urmărită în Spania. Termenul maxim fiind expirat, arrestul preventiv pentru acest motiv nu putea mai fi prelungit. Reclamantul a rămas totuși deținut în vederea extradiției (vezi paragrafele 19 și 43 mai jos).

Prin hotărâre contradictorie din 19 mai 1999, Audiencia Provincial de Málaga a condamnat reclamantul la o pedeapsă de opt ani de închisoare în total și o amendă pentru delicte de furt, falsificare de documente și posesie de arme.

Reclamantul s-a pourvoit în casație. Recursul este în curs de judecată la Tribunalul Suprem.

La mai multe rânduri, Audiencia Provincial de Málaga a refuzat să dea curs cererilor Audiencia Nacional de a autoriza extradarea reclamantului, deoarece reclamantul fusese condamnat și trebuia să-și execute pedeapsa în Spania (vezi §34 mai jos).

Prin decizie din 19 mai 2000, Audiencia Provincial de Málaga a accedat în sfârșit la remiterea temporară a reclamantului autorităților franceze, în așteptarea ca Tribunalul Suprem, care cunoștea recursul, să confirme sau să infirme hotărârea care condamnase reclamantul. 2. Procedura de extradare a reclamantului către Franța

Paralel cu procedura penală, a fost inițiată o procedură de extradare împotriva reclamantului. Prin decizie din 11 aprilie 1997 a judecătorului central instructor nr. 5 lângă Audiencia Nacional, reclamantul a fost plasat în arest preventiv sub mandat de extradare, în execuție a unui mandat de arestat internațional emis de Interpol, ca urmare a ordinului de arest internațional dat la 17 decembrie 1996 de judecătorul instructor de Grasse (Franța).

La 12 aprilie 1997, a avut loc ședința fixată de art. 12 §§ 1 și 2 al legii 4/1985 privitoare la extradarea pasivă, reclamantul opunându-se extradierii.

La 9 mai 1997, autoritățile franceze au solicitat guvernului spaniol extradarea reclamantului pentru viol cu acte de barbarie, tortură și răpire.

Reclamantul opunându-se extradierii, dosarul, ca urmare a deciziei din 21 septembrie 1997, a fost transferat de la judecătorul central instructor nr. 5 al Audiencia Nacional la camera penală a Audiencia Nacional, pentru a iniția procedura de extradare.

Reclamantul, neafiând desemnat avocat și apărător, i s-a cerut să o facă printr-o ordonanță din 6 noiembrie 1997. A desemnat avocat și apărător care au luat cunoștință de dosar la 14 noiembrie 1997.

Prin ordonanță din 26 noiembrie 1997, ședința a fost fixată la 23 ianuarie 1998.

La 5 ianuarie 1998, avocatul și apărătorul reclamantului au renunțat la reprezentarea legală a sa.

Prin ordonanță din 12 ianuarie 1998, reclamantului i s-a desemnat avocat și apărător de oficiu, și ședința care fusese fixată pentru 23 ianuarie 1998 a fost amânată.

Prin ordonanță din 2 aprilie 1998, data ședinței a fost fixată la 15 aprilie 1998. În acea zi, ședința nu a putut avea loc și a fost fixată o nouă ședință la 28 mai 1998. Aceasta din urmă a avut loc la data indicată.

Prin decizie din 23 octombrie 1998, camera penală a Audiencia Nacional a autorizat extradarea reclamantului. La 30 octombrie 1998, reclamantul a depus un recurs de súplica împotriva acestei decizii. Prin decizie din 14 decembrie 1998, camera penală a Audiencia Nacional, ședând în plen, a respins acest recurs și a confirmat decizia atacată, judecând nefondatele pledoariile reclamantului potrivit cărora formalitățile procedurii de extradare nu fusese respectate.

Prin ordonanță din 16 februarie 1999, Audiencia Nacional a fixat la 23 martie 1999 ședința prevăzută de art. 504 al codului de procedură penală.

La 19 februarie 1999, Consilul Miniștrilor a acordat extradarea reclamantului. Audiencia Nacional a primit această comunicare la 4 martie 1999.

La 23 martie 1999, a avut loc ședința prevăzută de art. 504 al codului de procedură penală. Prin decizie din 25 martie 1999, Audiencia Nacional a autorizat prelungirea arrestului preventiv pentru o perioadă de un an de la ziua încarcerării reclamantului, adică până la 11 aprilie 2000. A semnalat că arrestul preventiv de doi ani putea fi prelungit cu încă doi ani (art. 504 § 4 al codului de procedură penală, §42 mai jos). Împotriva acestei decizii, la 29 martie 1999, reclamantul a depus un recurs de súplica. Prin decizie din 26 aprilie 1999 a Audiencia Nacional, recursul de súplica a fost respins și decizia atacată, confirmată.

Reclamantul a format recurs de amparo în fața Tribunalului constituțional pe baza, printre altele, a articolului 17 § 4 (dreptul la libertate) al Constituției. Prin decizie din 30 iunie 1999, înalta instanță a declarat recursul inadmisibil și a estimat că mandatul de extradare era justificat și aveau scopul de a preveni fuga reclamantului. A adăugat că faptul că extradarea reclamantului autorităților franceze era deja acordată, în așteptarea execuției, și natura delictului pentru care extradarea fusese solicitată, constituiau motive rezonabile și nu arbitrare pentru a justifica prelungirea detenției reclamantului.

La 21 septembrie 1999, reclamantul a prezentat o cerere de eliberare în fața Audiencia Nacional, invocând durata excesivă a procedurii de extradare. Prin decizie din 6 octombrie 1999, această cerere a fost respinsă. Reclamantul a depus atunci un recurs de súplica la 9 octombrie 1999, care a fost respins prin decizie din 15 noiembrie 1999.

La 21 mai, 16 septembrie și 14 decembrie 1999, și la 23 și 28 martie 2000, Audiencia Nacional a cerut Audiencia Provincial de Málaga remiterea temporară a reclamantului autorităților franceze. Aceasta din urmă nu a accedat la diferitele cereri.

Conform articolului 504 al codului de procedură penală, prin decizie din 28 martie 2000, Audiencia Nacional a prelungit arrestul preventiv al reclamantului pentru o nouă perioadă de un an în așteptarea deciziei definitive privitoare la posibila remitere. Reclamantul a depus recurs de súplica, care a fost respins prin decizie a Audiencia Nacional ședând în plen, din 13 aprilie 2000.

La 9 mai 2000, reclamantul a sesizat atunci Tribunalul constituțional cu un nou recurs de amparo. Prin decizie din 3 noiembrie 2000, înalta instanță a respins recursul, estimând că detenția sub mandat de extradare a reclamantului nu depășise limitele temporale necesare pentru a garanta legalitatea extradierii.

La 19 mai 2000, Audiencia Provincial de Málaga a autorizat remiterea temporară a reclamantului autorităților franceze. După aceea, la 16 iunie 2000, Audiencia Nacional a propus acestora remiterea temporară a reclamantului până când Tribunalul Suprem să se pronunțe asupra recursului la hotărârea Audiencia Provincial de Málaga. În această decizie, Audiencia Nacional a precizat că, în acord cu legislația spaniolă, termenul maxim al arrestului preventiv al reclamantului era de patru ani și ajungea la expirare la 11 aprilie 2001 (art. 504 § 5 al codului de procedură penală, §37 mai jos).

La 12 decembrie 2000, autoritățile franceze au decis acceptarea remiterii temporare a reclamantului.

La 16 ianuarie 2001, Audiencia Nacional a decis atunci, în temeiul articolului 19 al Convenției europene de extradare, remiterea temporară a reclamantului autorităților franceze. 3. Remiterea reclamantului autorităților franceze

La 14 februarie 2001, reclamantul a fost remis autorităților franceze.

În prezent, reclamantul se află în arest preventiv în Franța, situație care este necesară pentru a pune capăt tulburării, excepționale și persistente, a „ordinii publice" provocată de infracțiune, din cauza gravității acesteia, circumstanțelor săvârșirii sale și importanței prejudiciului pe care l-a cauzat. II.

Unele detalii cu privire la reglementarea mandatului de extradare, trebuie menționat că procedura de extradare cade sub competența Audiencia Nacional de la Madrid, independent de locul detenției persoanei care trebuie extradiată (art. 65 § 4 al legii organice a Puterii judiciare). Investigația preliminară a acestui tip de cauze revine judecătorului central instructor lângă Audiencia Nacional (articolele 88 ale legii organice a Puterii judiciare și 8 § 2 ale legii 1985 privitoare la extradare). În aplicarea articolului 19 al acestei din urmă legi, pentru ca titlul de extradare, autorizat de Audiencia Nacional și acordat de Consilul Miniștrilor, în așteptarea execuției, să fie efectiv, inculpatul sau condamnatul trebuie să aibă consimțământul organului judiciar care cunoaște procesul penal în Spania sau să-și execute pedepsele în Spania, pentru a fi remis temporar sau definitiv statului cerând. Legea 4/85 privitoare la extradare, din 21 martie 1985 art. 10 § 3 „Sub rezerva prescripțiilor prezentei legi, sunt reglementate de dispozițiile pertinente ale codului de procedură penală durata maximă pentru care o persoană poate fi deținută în vederea extradirii sale, precum și drepturile care îi sunt garantate ca deținut." art. 19 § 2 „Dacă persoana care urmează să fie extradiată face obiectul unei investigații sau a fost declarată vinovată de o instanță spaniolă (...) extradarea poate fi amânată până când răspunderea sa penală să fie stabilită în Spania sau până când remiterea, temporară sau definitivă, poate interveni în conformitate cu condițiile convenite cu statul cerând." ÎN DREPT

Reclamantul se plânge de iregularitatea privării sale de libertate în așteptarea extradierii. Invocă că detenția sa a înceta să fie „pe căile prevăzute de lege" în scopul articolului 5 § 1 al Convenției, din cauza duratei sale excesive. Se plânge în special de a fi fost privat de libertate în Spania prin execuție a mandatului de extradare timp de 1.406 zile prin decizie a Audiencia Nacional. Observă că s-a opus întotdeauna prelungirilor detenției sale. De altfel, organele judiciare spaniole nu ar fi respectat termenele stabilite în codul de procedură penală și legea extradierii pasive, în timp ce el însuși ar fi respectat toți termenii legali.

Reclamantul subliniază că a fost eliberat de Audiencia Provincial de Málaga la 13 aprilie 1999, dar că a rămas încarcerat ca urmare a unei decizii a Audiencia Nacional din cauza procedurii de extradare, deja încheiată, și contrar deciziei Consilului Miniștrilor. Consideră că din 13 aprilie 1999, ar fi trebuit să fie eliberat dacă Audiencia Nacional nu l-ar fi menținut în arest sub pretextul unei infracțiuni care nu cădea sub competența sa. De altfel, insistă asupra faptului că, procedura de extradare încheiată, nu a fost predat autorităților franceze decât la 14 februarie 2001.

În observații suplimentare din 7 mai 2002, reclamantul se plânge de faptul că curtea de apel din Aix-en-Provence nu recunoaște ca arest preventiv perioada pe care a petrecut-o în arest preventiv în Spania sub mandat de extradare. 2. Guvernul

Guvernul afirmă dimpotrivă că diferitele proceduri inițiate de reclamant au fost tratate cu toată promptitudinea posibilă.

Guvernul observă că remiterea reclamantului autorităților franceze nu a putut fi mai timpurie din cauza cauzei penale în curs în Spania, în conformitate cu legislația spaniolă aplicabilă, judecătorul care cunoștea cauza opunându-se acestei remiterii. De asemenea, reclamantul formând recurs în casație la hotărârea Audiencia Provincial de Málaga din 19 mai 1999, trebuia să se aștepte acordul acesteia din 19 mai 2000 pentru a proceda la o extradare temporară, care trebuia acceptată și de autoritățile franceze, la 21 decembrie 2000, după care remiterea a fost efectuată cât mai repede, la 14 februarie 2001.

Guvernul observă că reclamantul este singurul responsabil pentru faptele grave pentru care Franța solicitase extradarea sa și pentru procedura penală urmărită împotriva lui de tribunalele spaniole, procedură care a ajuns la o condamnare, prin hotărâre din 19 mai 1999, a Audiencia Provincial de Málaga. De altfel, conform codului de procedură penală, Audiencia Provincial de Málaga s-a opus întotdeauna remiterii în Franța a reclamantului din cauza procedurii penale urmărită în Spania. B. Aprecierea Curții

Ca chestiune preliminară, și în măsura în care reclamantul, în observații suplimentare din 7 mai 2002, se plânge de faptul că curtea de apel din Aix-en-Provence nu recunoaște ca arest preventiv perioada pe care a petrecut-o în arest preventiv în Spania sub mandat de extradare, Curtea constată că această plângere este îndreptată împotriva Franței și estimează deci că, petiția fiind exclusiv îndreptată împotriva Spaniei, nu este valabil sesizată.

Reclamantul consideră privarea sa de libertate ilegală din două motive: detenția sa nu ar fi fost regulată și durata detenției sale sub mandat de extradare ar fi fost excesivă. 1. Privind regularitatea detenției

În ceea ce privește presupusa iregularitate a detenției sub mandat de extradare de care a fost victim reclamantul, revine Curții să cerceteze dacă această detenție era „regulată" în sensul articolului 5 § 1, ținând seama în special de garanțiile oferite de sistemul intern. În materie de „regularitate" a unei detenții, inclusiv observarea „căilor prevăzute de lege", Convenția trimite în esență la obligația de a observa normele de fond și procedură ale legislației naționale, dar impune, de altfel, conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul articolului 5: protejarea individului împotriva arbitrarului.

Curtea constată că reclamantul a fost arestat la Málaga la 11 aprilie 1997. Prezentat judecătorului instructor în aceeași zi, a fost plasat în arest preventiv pentru presupusă participare la o bandă specializată în fabricarea de false documente de identitate și furtul cu spargere de seifuri. Înăuntru acestei zile, în cadrul unei proceduri de extradare, reclamantul a fost de asemenea plasat sub mandat de extradare.

La 13 aprilie 1999, reclamantul a fost eliberat, termenul maxim prevăzut pentru arrestul preventiv suferit în cadrul procedurii penale în Spania fiind expirat (vezi §14 mai sus). Totuși, a rămas sub mandat de extradare, arrestul preventiv corespunzător, de doi ani, putând fi prelungit cu încă doi ani (vezi paragrafele 31, 42 și 43 mai sus).

Curtea mai observă că la 19 mai 1999, Audiencia Provincial de Málaga a condamnat reclamantul la o pedeapsă de opt ani de închisoare (vezi §15 mai sus) și că între timp, prin decizie din 23 octombrie 1998, camera penală a Audiencia Nacional autorizase extradarea (vezi §28 mai sus). La 14 decembrie 1998, Audiencia Nacional, ședând în plen, a confirmat această decizie. Două luni mai târziu, la 19 februarie 1999, Comitetul Miniștrilor a acordat extradarea (vezi §30 mai sus).

În aceste circumstanțe, Curtea constată că, de la 11 aprilie 1997 la 13 aprilie 1999, reclamantul a fost deținut nu doar sub titlu de mandat de extradare, ci și în condițiile prevăzute de litera c) a paragrafului 1 al articolului 5 al Convenției, deoarece era suspect de a fi comis anumite infracțiuni pentru care era urmărit în fața instanțelor spaniole.

De la 13 aprilie 1999 la 19 mai 1999, data condamnării sale, reclamantul a fost deținut doar sub titlu de mandat de extradare, în condițiile prevăzute de art. 5 § 1 f) al Convenției.

După 19 mai 1999, data condamnării sale de Audiencia Provincial de Málaga, reclamantul a fost deținut în condițiile prevăzute la art. 5 § 1 a), adică „după condamnare printr-o sentință a unui tribunal competent".

Curtea observă că la 16 ianuarie 2001, în timp ce reclamantul-și executa pedeapsa de închisoare, Audiencia Nacional a decis remiterea temporară a sa autorităților franceze (vezi §39 mai sus). Din aceasta, consideră că de la 16 ianuarie 2001, reclamantul se afla sub mandat de extradare, în condițiile prevăzute de art. 5 § 1 f) al Convenției, până la remiterea sa autorităților franceze, la 14 februarie 2001. În măsura în care reclamantul se plânge că nu a fost remis autorităților franceze direct după acordul Consilului Miniștrilor din 19 februarie 1999 cu privire la extradarea sa (vezi §30 mai sus), Curtea notează că conform dreptului spaniol, o decizie de extradare nu poate fi executată decât cu acordul prealabil al instanțelor care cunosc procedurile penale urmărrite împotriva persoanei în Spania sau după ce aceasta și-a executat pedepsele cărora deja a fost condamnat în Spania (vezi paragrafele 34 și 37 mai sus).

Curtea constată deci că detenția reclamantului a fost mereu acoperită de una din excepțiile prevăzute la art. 5 § 1 al Convenției. În absența altor indicații permițând a se crede că această detenție nu era conformă cu „căile prevăzute de lege", trebuie concluzionat că reclamantul nu a fost privat de libertate în mod contrar acestei dispoziții, și că s-a bucurat de garanții suficiente pentru a fi protejat de o privare arbitrară de libertate, detenția sa fiind conformă cerințelor articolului 5 al Convenției. 2. Privind durata detenției sub mandat de extradare

În ceea ce privește plângerea reclamantului bazată pe faptul că durata detenției sale sub titlu de extradare ar fi fost excesivă, Curtea reamintește că art. 5 § 3 trimite doar la §1 c) al articolului 5 (De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, hotărâre din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, p. 39, § 71). Este deci inaplicabil detenției sub titlu de extradare prevăzute de art. 5 § 1 f).

Curtea observă că, în hotărârea Scott c. Spania (hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-VI), ea hotărâsese reinterpretând în mod autonom mandatul de extradare suferit de reclamant, pe care-l examinase atunci sub aspectul articolului 5 § 1 c) al Convenției, ținând seama de faptul că mandatul de extradare nu fusese prelungit decât din cauza instrucției prea lungi a cauzei penale concomitente în Spania. În acest mod, Curtea luase în considerare, în cauza citată, durata totală a privării de libertate suferite de reclamant, chiar dacă, formal, cădea sub mandatul de extradare.

Curtea dorește să sublinieze că o asemenea reinterpretare a plângerii reclamantului pentru a putea examina durata mandatului de extradare nu este, în orice caz, posibilă în prezenta cauză, în măsura în care prelungirea detenției litigioase ar cădea în domeniu de aplicare al articolului 5 § 1 a), deoarece, diferit de cauza Scott precitată, reclamantul fusese condamnat la penal în Spania, printr-o decizie a Audiencia Provincial de Málaga din 19 mai 1999, și nu era deci deținut doar sub titlu de paragraful c), la care trimite art. 5 § 3.

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul se afla doar sub mandat de extradare, în condițiile prevăzute de art. 5 § 1 f) al Convenției, în două perioade: între 13 aprilie 1999, ziua eliberării sale pentru procedura urmărită în Spania, și 19 mai 1999, data condamnării sale, adică o lună și șase zile și între 16 ianuarie 2001, data la care Audiencia Nacional hotărâsese remiterea temporară a reclamantului, și 14 februarie 2001, data remiterii sale efective autorităților franceze, adică douăzeci și opt zile. De aceea, Curtea consideră, la lumina criteriilor stabilite de jurisprudență și ținând seama de ansamblul circumstanțelor cauzei, că această durată nu ar putea fi considerată nerezonabilă (Kolompar c. Belgia, hotărâre din 24 septembrie 1992, seria A nr. 235, p. 56, §§ 40-43).

Ținând seama de aceste elemente, Curtea estimează că autoritățile au făcut în ansamblu dovada diligentei necesare în conducerea cauzei reclamantului și că, prin urmare, nu a existat încălcare a articolului 5 al Convenției. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, Constată că nu a existat încălcare a articolului 5 al Convenției. Pronunțată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 17 iunie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Grefieră adjunctă Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 53652/00) dirigée contre le Royaume d’Espagne et dont M. Roland Raf (« le requérant »), de nationalité yougoslave, a saisi la Cour le 22 octobre 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté devant la Cour par M e Eduardo Rodríguez González, avocat à Madrid. Le gouvernement espagnol (« le Gouvernement ») était représenté par son agent, M. J. Borrego Borrego, chef du service juridique des droits de l’homme au ministère de la Justice jusqu’au 31 janvier 2003. Il est représenté par M. Ignacio Blasco Lozano, depuis cette date.

Le requérant se plaignait de la durée de sa détention aux fins d’extradition et invoquait l’article 5 de la Convention. Arrêté le 11 avril 1997, il aurait encore été à la date d’introduction de sa requête, soit le 16 décembre 1999, privé de liberté en attente de son extradition. Il fait valoir que l’ Audiencia Nacional informée que le Conseil des Ministres avait accordé son extradition vers la France, sa détention à ce titre n’aurait plus été justifiée, du fait que le 13 avril 1999, il avait été remis en liberté dans le cadre de l’affaire pénale en cours.

La requête a été attribuée à l’ancienne quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 22 octobre 1999, la chambre a décidé de communiquer pour observations (article 54 § 3 b) du règlement) le grief tiré de l’article 5 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable pour le surplus.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 12 mars 2002, la Cour a déclaré le restant de la requête recevable.

Le requérant a déposé ses observations ainsi que ses demandes de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention. Le Gouvernement a déposé ses observations sur la demande de satisfaction équitable du requérant.

Le 1 er avril 2003, la chambre a décidé qu’il n’y avait pas lieu de tenir une audience sur le fond de l’affaire (article 59 § 3 du règlement). EN FAIT I.

Le 11 avril 1997, le requérant fut arrêté à Torremolinos (Málaga) et une procédure pénale pour appartenance présumée à une bande spécialisée dans la fabrication de faux papiers d’identité et vols avec effraction de coffres-forts fut engagée à son encontre.

Par une décision du 11 avril 1997, le juge d’instruction n o 1 de Torremolinos ordonna le placement en détention provisoire du requérant au titre de cette procédure.

Par une décision du 13 avril 1999, l’ Audiencia Provincial de Málaga ordonna la mise en liberté du requérant pour la procédure suivie en Espagne. Le délai maximum s’étant écoulé, la détention provisoire pour cette cause ne pouvait plus être prolongée. Le requérant demeura toutefois détenu aux fins d’extradition (voir paragraphes 19 et 43 ci-dessous).

Par un arrêt contradictoire du 19 mai 1999, l’ Audiencia Provincial de Málaga condamna le requérant à une peine de huit ans de prison au total et à une amende pour délits de vol, faux en écriture et possession d’armes.

Le requérant se pourvut en cassation. Le pourvoi est pendant devant le Tribunal suprême.

A plusieurs reprises, l’ Audiencia Provincial de Málaga refusa de faire droit aux demandes de l’ Audiencia Nacional d’autoriser l’extradition du requérant, car le requérant avait été condamné et devait purger sa peine en Espagne (voir paragraphe 34 ci-dessous).

Par une décision du 19 mai 2000, l’ Audiencia Provincial de Málaga accéda finalement à la remise temporaire du requérant aux autorités françaises, en attendant que le Tribunal suprême, qui connaissait du pourvoi, confirme ou infirme l’arrêt condamnant le requérant. 2. La procédure d’extradition du requérant vers la France

Parallèlement à la procédure pénale, une procédure d’extradition à l’encontre du requérant fut engagée. Par une décision du 11 avril 1997 du juge central d’instruction n o 5 près l’ Audiencia Nacional , le requérant fut placé en détention provisoire sous écrou extraditionnel, en exécution d’un mandat d’arrêt international délivré par Interpol, à la suite d’un ordre de détention internationale donné le 17 décembre 1996 par le juge d’instruction de Grasse (France).

Le 12 avril 1997, eut lieu l’audience fixée par l’article 12 §§ 1 et 2 de la loi 4/1985 d’extradition passive, le requérant s’opposant à l’extradition.

Le 9 mai 1997, les autorités françaises demandèrent au gouvernement espagnol l’extradition du requérant pour viol avec actes de barbarie, tortures et séquestration.

Le requérant s’étant opposé à son extradition, le dossier, suite à une décision du 21 septembre 1997, fut transmis du juge central d’instruction n o 5 de l’ Audiencia Nacional à la chambre pénale de l’ Audiencia Nacional , afin d’entamer la procédure d’extradition.

Le requérant, n’ayant pas désigné d’avocat et d’avoué, fut requit de le faire par une ordonnance du 6 novembre 1997. Il désigna un avocat et un avoué qui prirent connaissance du dossier le 14 novembre 1997.

Par une ordonnance du 26 novembre 1997, l’audience fut fixée au 23 janvier 1998.

Le 5 janvier 1998, l’avocat et l’avoué du requérant renoncèrent à assurer sa représentation légale.

Par une ordonnance du 12 janvier 1998, le requérant se vit désigner un avocat et un avoué d’office, et l’audience qui avait été fixée pour le 23 janvier 1998 fut reportée.

Par une ordonnance du 2 avril 1998, la date de l’audience fut fixée au 15 avril 1998. Ce jour-là, l’audience ne put avoir lieu et une nouvelle audience fut fixée au 28 mai 1998. Cette dernière eut lieu à la date indiquée.

Par une décision de 23 octobre 1998, la chambre pénale de l’ Audiencia Nacional autorisa l’extradition du requérant. Le 30 octobre 1998, le requérant présenta un recours de súplica contre cette décision. Par une décision du 14 décembre 1998, la chambre pénale de l’ Audiencia Nacional, siégeant en séance plénière, rejeta ce recours et confirma la décision attaquée, jugeant non fondées les allégations du requérant selon lesquelles les formalités de la procédure d’extradition n’avaient pas été respectées.

Par une ordonnance du 16 février 1999, l’ Audiencia Nacional fixa au 23 mars 1999 l’audience prévue à l’article 504 du code de procédure pénale.

Le 19 février 1999, le Conseil des Ministres accorda l’extradition du requérant. L’ Audiencia Nacional reçut cette communication le 4 mars 1999.

Le 23 mars 1999, eut lieu l’audience prévue à l’article 504 du code de procédure pénale. Par une décision du 25 mars 1999, l’ Audiencia Nacional autorisa la prorogation de la détention provisoire pour une période d’un an à compter du jour d’incarcération du requérant à savoir, jusqu’au 11 avril 2000. Elle signala, que la détention provisoire de deux ans pouvait être prorogée de deux ans supplémentaires (article 504 § 4 du code de procédure pénale, paragraphe 42 ci-dessus). Contre cette décision, le 29 mars 1999, le requérant présenta un recours de súplica . Par une décision du 26 avril 1999 de l’ Audiencia Nacional , le recours de súplica fut rejeté et la décision attaquée, confirmée.

Le requérant forma un recours d’ amparo devant le Tribunal constitutionnel sur le fondement, entre autres, de l’article 17 § 4 (droit à la liberté) de la Constitution. Par une décision du 30 juin 1999, la haute juridiction déclara le recours irrecevable et estima que l’écrou extraditionnel était justifié et avait pour but d’éviter la fuite du requérant. Elle ajouta que le fait que l’extradition du requérant aux autorités françaises était déjà accordée, en attente d’être exécutée, et que la nature du délit pour lequel l’extradition avait été demandée, constituaient des motifs raisonnables et non arbitraires pour justifier la prolongation de la détention du requérant.

Le 21 septembre 1999, le requérant présenta une demande de mise en liberté devant l’ Audiencia Nacional, alléguant la durée excessive de la procédure d’extradition. Par une décision du 6 octobre 1999, cette demande fut rejetée. Le requérant présenta alors un recours de súplica le 9 octobre 1999, qui fut rejeté par une décision du 15 novembre 1999.

Les 21 mai, 16 septembre et 14 décembre 1999, ainsi que les 23 et 28 mars 2000, l’ Audiencia Nacional demanda à l’ Audiencia Provincial de Málaga la remise temporaire du requérant aux autorités françaises. Cette dernière n’accéda pas aux différentes demandes.

Conformément à l’article 504 du code de procédure pénale, par une décision du 28 mars 2000, l’ Audiencia Nacional prorogea la détention provisoire du requérant pour un nouveau délai d’un an en attendant la décision définitive concernant son éventuelle remise. Le requérant présenta un recours de súplica , qui fut rejeté par une décision de l’ Audiencia Nacional siégeant en séance plénière, du 13 avril 2000.

Le 9 mai 2000, le requérant saisit alors le Tribunal constitutionnel d’un nouveau recours d’ amparo . Par une décision du 3 novembre 2000, la haute juridiction rejeta le recours, estimant que la détention sous écrou extraditionnel du requérant n’avait pas dépassé les limites temporaires nécessaires pour garantir la légalité de l’extradition.

Le 19 mai 2000, l’ Audiencia Provincial de Málaga autorisa la remise temporaire du requérant aux autorités françaises. Par la suite, le 16 juin 2000, l’ Audiencia Nacional proposa à celles-ci la remise temporaire du requérant jusqu’à ce que le Tribunal suprême statue sur le pourvoi à l’encontre de l’arrêt de l’Audiencia Provincial de Malaga. Dans cette décision, l’ Audiencia Nacional précisa qu’en accord avec la législation espagnole, le délai maximum de la détention provisoire de requérant était de quatre ans et venait à échéance le 11 avril 2001 (article 504 § 5 du code de procédure pénale, paragraphe 42 ci-dessus).

Le 12 décembre 2000 les autorités françaises décidèrent d’accepter la remise temporaire du requérant.

Le 16 janvier 2001, l’ Audiencia Nacional décida alors, en vertu de l’article 19 de la Convention européenne d’extradition, de la remise temporaire du requérant aux autorités françaises. 3. La remise du requérant aux autorités françaises

Le 14 février 2001, le requérant fut remis aux autorités françaises.

Actuellement, le requérant se trouve en détention provisoire en France, situation qui est nécessaire pour mettre fin au trouble, exceptionnel et persistant, de l’« ordre public » provoqué par l’infraction, en raison de la gravité de celle-ci, des circonstances de sa commission et de l’importance du préjudice qu’elle a causé. II.

Plus particulièrement, quant à la réglementation de l’écrou extraditionnel, il convient de mentionner que la procédure d’extradition relève de l’ Audiencia Nacional à Madrid, indépendamment du lieu de détention de la personne à extrader (article 65 § 4 de la loi organique du Pouvoir judiciaire). L’instruction préliminaire de ce type d’affaire incombe au juge central d’instruction près l’ Audiencia Nacional (articles 88 de la loi organique du Pouvoir judiciaire et 8 § 2 de la loi de 1985 sur l’extradition). En application de l’article 19 de cette dernière loi, pour que le titre d’extradition, autorisé par l’ Audiencia Nacional et accordé par le Conseil des Ministres, en attente d’exécution, soit effectif, l’inculpé ou le condamné doit disposer de l’accord de l’organe judiciaire qui connaît de son procès en Espagne ou purger ses peines en Espagne, afin d’être remis temporairement ou définitivement vers l’Etat demandeur. Loi 4/85 s ur l’extradition , du 21 mars 1985 Article 10 § 3 « Sous réserve des prescriptions de la présente loi, sont régis par les dispositions pertinentes du code de procédure pénale la durée maximale pendant laquelle une personne peut être écrouée en vue de son extradition, ainsi que les droits qui lui sont garantis en tant que détenue. » Article 19 § 2 « Si la personne à extrader fait l’objet d’une instruction ou a été reconnue coupable par une juridiction espagnole (...) l’extradition peut être reportée jusqu’à ce que sa responsabilité pénale soit établie en Espagne ou que la remise, temporaire ou définitive, puisse intervenir conformément aux conditions convenues avec l’Etat demandeur. » EN DROIT

Le requérant se plaint de l’irrégularité de sa privation de liberté en attente d’extradition. Il allègue que sa détention a cessé d’être « selon les voies légales » aux fins de l’article 5 § 1 de la Convention, en raison de sa durée excessive. Il se plaint notamment d’avoir été privé de liberté en Espagne en exécution de l’écrou extraditionnel pendant 1 406 jours par décision de l’ Audiencia Nacional . Il relève qu’il s’est toujours opposé aux prorogations de sa détention. Par ailleurs, les organes judiciaires espagnols n’auraient pas respecté les délais établis dans le code de procédure pénale et la loi d’extradition passive, alors qu’il aurait lui-même respecté tous les délais légaux.

Le requérant souligne qu’il a été mis en liberté par l’ Audiencia Provincial de Málaga le 13 avril 1999, mais qu’il est demeuré incarcéré à la suite d’une décision de l’ Audiencia Nacional en raison de la procédure d’extradition, déjà close, et contrairement à la décision du Conseil des Ministres. Il estime qu’à partir du 13 avril 1999, il aurait dû être libéré si l’ Audiencia Nacional ne l’avait pas maintenu en détention sous prétexte d’un délit ne relevant pas de sa compétence. Par ailleurs, il insiste sur ce que la procédure d’extradition achevée, il n’a été livré aux autorités françaises que le 14 février 2001.

Dans ses observations complémentaires du 7 mai 2002, le requérant se plaint du fait que la cour d’appel d’Aix-en-Provence ne reconnaît pas comme détention provisoire le temps qu’il a passé en détention provisoire en Espagne sous écrou extraditionnel. 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement affirme au contraire que les diverses procédures engagées par le requérant ont été traitées avec toute la célérité possible.

Le Gouvernement relève que la remise du requérant aux autorités françaises n’a pu être effective plus tôt en raison de l’affaire pénale pendante en Espagne, conformément à la législation espagnole applicable, le juge connaissant de l’affaire s’étant opposé à cette remise. De même, le requérant ayant formé un pourvoi en cassation contre l’arrêt de l’ Audiencia Provincial de Málaga du 19 mai 1999, il fallut attendre l’accord de cette dernière en date du 19 mai 2000 pour procéder à une extradition temporaire, qui dût aussi être acceptée par les autorités françaises, le 21 décembre 2000, à la suite de quoi, la remise fut effectuée au plus vite, le 14 février 2001.

Le Gouvernement note que le requérant est le seul responsable des faits graves pour lesquels la France sollicite son extradition ainsi que de la procédure pénale suivie à son encontre par les tribunaux espagnols, procédure qui aboutit à une condamnation, par un arrêt du 19 mai 1999, de l’ Audiencia Provincial de Málaga. Par ailleurs, conformément au code de procédure pénale, l’ Audiencia Provincial de Málaga s’est toujours opposée à la remise en France du requérant en raison de la procédure pénale suivie en Espagne. B. Appréciation de la Cour

A titre préliminaire, et pour autant que le requérant, dans ses observations complémentaires du 7 mai 2002, se plaint du fait que la cour d’appel d’Aix-en-Provence ne reconnaît pas comme détention provisoire le temps qu’il a passé en détention provisoire en Espagne sous écrou extraditionnel, la Cour constate que ce grief est dirigé contre la France et estime donc que la requête étant exclusivement dirigée contre l’Espagne, elle n’en est pas valablement saisie.

Le requérant estime sa privation de liberté illégale à un double titre : sa détention n’aurait pas été régulière et la durée de sa détention sous écrou extraditionnel aurait été excessive. 1. Sur la régularité de la détention

S’agissant de la prétendue irrégularité de la détention sous écrou extraditionnel dont a fait l’objet le requérant, il appartient à la Cour de rechercher si cette détention était « régulière » aux fins de l’article 5 § 1, en tenant compte notamment des garanties qu’offre le système interne. En matière de « régularité » d’une détention, y compris l’observation des « voies légales », la Convention renvoie pour l’essentiel à l’obligation d’observer les normes de fond comme de procédure de la législation nationale, mais exige, de surcroît, la conformité de toute privation de liberté au but de l’article 5 : protéger l’individu contre l’arbitraire.

La Cour constate que le requérant fut arrêté à Málaga le 11 avril 1997. Présenté au juge d’instruction le même jour, il fut mis en détention provisoire pour appartenance présumée à une bande spécialisée dans la fabrication de faux papiers d’identité et vols avec effraction de coffres-forts. Toujours le même jour, dans le cadre d’une procédure d’extradition, le requérant fut également placé sous écrou extraditionnel.

Le 13 avril 1999, le requérant fut remis en liberté, le délai maximum prévu pour la détention provisoire subie dans le cadre de la procédure pénale en Espagne étant écoulé (voir paragraphe 14 ci-dessus). Cependant, il resta sous écrou extraditionnel, la détention provisoire y relative, de deux ans, pouvant être prolongée de deux années supplémentaires (voir paragraphes 31, 42 et 43 ci-dessus).

La Cour relève encore que le 19 mai 1999, l’ Audiencia Provincial de Málaga condamna le requérant à une peine de huit ans de prison (voir paragraphe 15 ci-dessus) et qu’entre-temps, par une décision du 23 octobre 1998, la chambre pénale de l’ Audiencia Nacional avait autorisé l’extradition (voir paragraphe 28 ci-dessus). Le 14 décembre 1998, l’ Audiencia Nacional , siégeant en séance plénière confirma cette décision. Deux mois plus tard, le 19 février 1999, le Comité des Ministres accorda l’extradition (voir paragraphe 30 ci-dessus).

Dans ces circonstances, la Cour constate que, du 11 avril 1997 au 13 avril 1999, le requérant fut détenu non seulement au titre de l’écrou extraditionnel mais aussi dans les conditions prévues par l’alinéa c) du paragraphe 1 de l’article 5 de la Convention, car il était soupçonné d’avoir commis certaines délits pour lesquels il était poursuivi devant les juridictions espagnoles.

Du 13 avril 1999 au 19 mai 1999, date de sa condamnation, le requérant fut détenu au seul titre de l’écrou extraditionnel, dans les conditions prévues par l’article 5 § 1 f) de la Convention.

Après le 19 mai 1999, date de sa condamnation par l’ Audiencia Provincial de Málaga, le requérant fut détenu dans les conditions prévues à l’article 5 § 1 a), soit « après condamnation par un tribunal compétent ».

La Cour relève que le 16 janvier 2001, alors que le requérant purgeait sa peine d’emprisonnement, l’ Audiencia Nacional décida de sa remise temporaire aux autorités françaises (voir paragraphe 39 ci-dessus). Dès lors, elle considère qu’à partir du 16 janvier 2001, le requérant se trouvait sous écrou extraditionnel, dans les conditions prévues par l’article 5 § 1 f) de la Convention, jusqu’à sa remise aux autorités françaises, le 14 février 2001. Dans la mesure où le requérant se plaint qu’il n’a pas été remis aux autorités françaises directement après l’accord du Conseil des Ministres en date du 19 février 1999 sur son extradition (voir paragraphe 30 ci-dessus), la Cour note qu’en droit espagnol, une décision d’extradition ne peut être exécutée que moyennant l’accord préalable des juridictions connaissant des procédures pénales suivies à l’encontre de l’intéressé en Espagne ou une fois que celui-ci a purgé les peines auxquelles il a déjà été condamné en Espagne (voir paragraphes 34 et 37 ci-dessus).

La Cour constate ainsi que la détention du requérant a toujours été couverte par l’une des exceptions prévues à l’article 5 § 1 de la Convention. En l’absence d’autres indications permettant de penser que cette détention n’a pas été conforme aux « voies légales », force est de constater que le requérant n’a pas été privé de liberté de manière contraire à cette disposition, et qu’il a bénéficié de garanties suffisantes pour être protégé d’une privation arbitraire de liberté, sa détention étant conforme aux exigences de l’article 5 de la Convention. 2. Sur la durée de la détention sous écrou extraditionnel

Pour ce qui est du grief du requérant tiré du fait que la durée de sa détention au titre de l’extradition aurait été excessive, la Cour rappelle que l’article 5 § 3 ne renvoie qu’au paragraphe 1 c) dudit article 5 ( De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique , arrêt du 18 juin 1971, série A n o 12, p. 39, § 71). Il est donc inapplicable à la détention à titre extraditionnel prévue par l’article 5 § 1 f).

La Cour relève que, dans l’arrêt Scott c. Espagne (arrêt du 18 décembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-VI), elle avait décidé de qualifier de manière autonome l’écrou extraditionnel subi par le requérant, qu’elle examina alors sous l’angle de l’article 5 § 1 c) de la Convention, compte tenu du fait que cet écrou extraditionnel n’avait été prorogé qu’en raison de la trop longe instruction de l’affaire pénale concomitante en Espagne. Par ce biais, la Cour avait ainsi pris en compte, dans l’affaire citée, la durée totale de la privation de liberté subie par le requérant, même si, formellement, elle relevait de l’écrou extraditionnel.

La Cour tient à souligner qu’une telle requalification du grief du requérant afin de pouvoir examiner la durée de l’écrou extraditionnel n’est, en tout état de cause, pas possible en l’espèce, dans la mesure où la prorogation de la détention litigieuse tomberait dans le champ d’application de l’article 5 § 1 a), puisque, à la différence de l’affaire Scott précitée, le requérant a été condamné, au pénal en Espagne, par une décision de l’ Audiencia Provincial de Málaga du 19 mai 1999, et n’était dès lors pas détenu au seul titre du paragraphe c), auquel renvoie l’article 5 § 3.

Dans ces circonstances, la Cour considère que le requérant se trouvait seulement sous écrou extraditionnel, dans les conditions prévues par l’article 5 § 1 f) de la Convention, pendant deux périodes : entre le 13 avril 1999, jour de sa mise en liberté pour la procédure suivie en Espagne, et le 19 mai 1999, date de sa condamnation, soit un mois et six jours et entre le 16 janvier 2001, date à laquelle l’ Audiencia Nacional décida de la remise temporaire du requérant, et le 14 février 2001, date de sa remise effective aux autorités françaises, soit vingt-huit jours. Partant, la Cour considère, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence et compte tenu de l’ensemble des circonstances de l’espèce, que cette durée ne saurait passer pour déraisonnable ( Kolompar c. Belgique , arrêt du 24 septembre 1992, série A n o 235, p.56, §§ 40-43).

Eu égard à ces éléments, la Cour estime que les autorités ont globalement fait preuve de la diligence requise dans la conduite de l’affaire du requérant et qu’en conséquence, il n’y a pas eu violation de l’article 5 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 5 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 juin 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Greffière adjointe Président