a cererii nr. 59724/00
de Amparo IZQUIERDO GALBIS
împotriva SPANIEI
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a patra), întrunită pe 20 mai 2003 într-o cameră compusă din
Sir Nicolas Bratza, președinte,
dna E. Palm,
MM. M. Fischbach,
judecători,
și Françoise Elens-Passos, grefier adjunct de secție,
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 28 iulie 2000 și înregistrată pe 8 august 2000,
Având în vedere măsura provizorie solicitată pe 23 martie 2001, în conformitate cu art. 39 al regulamentului Curții și faptul că această măsură provizorie nu a fost adoptată,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
FAPTE
Reclamanta, dna Amparo Izquierdo Galbis, este o cetățeană spaniolă rezidență la Valencia. Ea este reprezentată înaintea Curții de Dl. José Hernández Giménez, avocat la Valencia. Guvernul pârât este reprezentat de Dl. I. Blasco Lozano, agent. Faptele dosarului, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Pe 27 octombrie 1986, reclamanta, farmaciană, a depus o cerere de deschidere a unei farmacii la Cullera (Valencia) la Ordinul farmaciștilor din Valencia. Pe 27 ianuarie 1988, această autorizație îi fue refuzată.
Pe 19 februarie 1988, reclamanta a contestat această decizie printr-un recurs depus la Consiliul de Sănătate al comunității autonome Valencia.
Printr-o decizie din 9 august 1989 a Consilului de Sănătate al comunității autonome Valencia, luată în aplicarea articolului 3 § 1 b) al Decretului Regal 909/1978 din 14 aprilie 1978 și articolului 3 § 2 al ordinului ministerial din 21 noiembrie 1979, reclamanta a câștigat dosarul.
În martie 1990, reclamanta și-a deschis farmacia la Cullera.
Împotriva acestei decizii, trei farmaciști proprietari de farmacii situate în apropiere de cea a reclamantei, precum și Ordinul farmaciștilor din Valencia au atacat decizia din 9 august 1989 înaintea celei de-a doua camere contencios-administrative a Tribunalului Superior de Justiție al Valencia, susținând că una dintre condițiile necesare prin decretele citate pentru deschiderea unei farmacii nu era îndeplinită.
Printr-o hotărâre din 5 mai 1993, Tribunalul Superior de Justiție, în cameră compusă din trei magistrați, al cărui președinte era D. M. F. M., a dat curs solicitării părții adverse și a declarat nulă decizia de deschidere a farmaciei reclamantei. A precizat că problema care se punea era aceea de a determina dacă avenue Diagonal din Cullera, în ciuda traficului intens de vehicule, constituia sau nu o separare între două concentrări de populație de cel puțin 2.000 de locuitori fiecare, și a concluzionat că dificultățile pentru traversarea avenue-ului în cauză și numărul pietonilor decedați în încercarea de a-l traversa, invocate de reclamantă, nu puteau fi luate în considerare, avenue-ul având suficiente semafoare pentru a nu fi un obstacol separator insurmontabil.
În 1993, la o dată neprecizată, D. J.B. F. M., fratele D. M. F. M., magistrat care a preziedat camera contencios-administrativa a Tribunalului Superior de Justiție al Valencia care declarase nulă deschiderea farmaciei reclamantei, a solicitat autorizația de deschidere a unei noi farmacii în aceeași zonă ca cea în care reclamanta și-a deschis-o. După refuzul implicit al Consilului de Sănătate al comunității autonome Valencia, D. J.B. F. M. a sesizat Tribunalul Superior de Justiție al Valencia cu un recurs contencios-administrativ care, printr-o hotărâre din 17 ianuarie 1995, i-a dat curs.
Reclamanta a făcut recurs în anulare împotriva hotărârii din 5 mai 1993 a Tribunalului Superior de Justiție al Valencia care declarase nulă deschiderea farmaciei sale. Printr-o hotărâre din 26 mai 1999, Tribunalul Suprem a respins recursul. A estimat că invocarea încălcării dispozițiilor juridice sau jurisprudenței aplicabile (art. 95 § 1, 4° al legii privind jurisdicția contencioasă-administrativa) nu era calea adecvată pentru a contesta, după cum susținea reclamanta, în faza anulării, interpretarea dovezilor și caracterul arbitrar al deciziei atacate, pe care ar fi trebuit să-și fundeze recursul pe articolele 9 § 3 din Constituție și 6 din legea organică privind Puterea Judecătorească.
Pe 2 iulie 1999, reclamanta a sesizat Tribunalul Constituțional cu un recurs de amparo, invocând articolele 24 § 1 (dreptul la proces echitabil), 33 § 3 (dreptul la proprietate privată) și 14 (principiul egalității) din Constituție.
Printr-o decizie din 31 ianuarie 2000, înalta curte a respins recursul ca fiind lipsit de temei constituțional, remarcând că Tribunalul Suprem concluzionase că recursul de anulare era inadmisibil din cauza nerespectării de reclamantă a unei formalități. Înalta curte a estimat, de altfel, că hotărârea Tribunalului Superior de Justiție al Valencia nu adusese în nicio măsură atingere dreptului la protecția drepturilor reclamantei, nici nu o împiedicaseargăse, deciziile contestate fiind suficient motivate și nu arbitrare. Cât privește principiul egalității sau nediscriminării, Tribunalul Constituțional a semnalat că încălcare a articolului 14 din Constituție există doar dacă există o diferență de tratament în situații identice și că, în dosarul de față, această identitate nu fusese anterior dovedită de reclamantă.
Pe 28 ianuarie 2000, reclamanta și-a închis farmacia.
1) Constituția
art. 36
"Legea va reglementa specificități proprii regimului juridic al ordinelor profesionale, precum și exercitarea profesiilor care necesită o diplomă (...)"
art. 43 § 2
"Le revine puterilor publice să organizeze și să protejeze sănătatea publică prin măsuri preventive, prestații și servicii necesare. Legea va determina drepturile și obligațiile tuturor în această privință."
2) Baza 16-a a legii din 25 noiembrie 1944 privind bazele sănătății naționale
Paragraful 9 al acestei baze prevede că stabilirea farmaciilor pe teritoriul național este reglementată și limitată în funcție de numărul de locuitori și distanțele existente între farmacii.
3) Decretul Regal 909/1978 din 14 aprilie 1978 care reglementează condițiile de deschidere a farmaciilor
art. 3 § 1 b) al acestui decret cere existența unui volum (núcleo de población) de cel puțin 2.000 de locuitori pentru deschiderea unei noi farmacii.
4) Hotărârea Tribunalului Constituțional din 24 iulie 1984
Sesizat de Tribunalul Contenciosului Administrativ din Valencia cu o chestiune de inconstitucionalitate privind baza 16-a a legii din 25 noiembrie 1944 privind sănătatea națională, Tribunalul Constituțional, printr-o hotărâre din 24 iulie 1984, a declarat că baza atacată nu era contrară Constituției în măsura în care prevedea că stabilirea farmaciilor este reglementată și limitată pe teritoriul național. Înalta curte a estimat în special:
"(...) Dispozițiile ordinii noastre juridice care reglementează și limitează exercitarea unor profesii și meserii sunt foarte numeroase. Pentru a face acest lucru, sunt impuse multiple condiții, printre care se găsesc, de exemplu, pentru farmaciști, posesia unei diplome academice determinate și/sau înscrierea la ordinul farmaciștilor. Nimic din Constituție nu permite excluderea posibilității de a reglementa și limita stabilirea farmaciilor, la fel cum nimic nu împiedică nici interzicerea furnizării publicului de specialități farmaceutice atunci când legiuitorul poate considera cu legitimitate necesară această interzicere sau orice reglementare folositoare pentru atingerea scopurilor considerate dezirabile (...)"
1.Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamanta se plânge că a fost privată de bunul asupra căruia deveneseproprietară zece ani mai devreme.
2.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge că dosarul ei nu a fost judecat echitabil de un tribunal independent și imparțial, în măsura în care D. M. F. M. era președintele celei de-a doua camere a Tribunalului Superior de Justiție al Valencia care declarase nulă deschiderea farmaciei reclamantei, în timp ce fratele său, D. J.B. F. M., de asemenea farmacian, avea un interes direct în zona unde se găsea farmacia reclamantei. Acesta din urmă i se acordase apoi autorizația de deschidere a farmaciei sale de către o cameră a Tribunalului Superior de Justiție.
3.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta susține, în plus, că nici Tribunalul Superior de Justiție al Valencia, nici Tribunalul Suprem nu au examinat fondul dosarului și au respins-o pe amândouă din motive procedurale.
4.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge, de asemenea, de durata proceduri, susținând că aceasta s-a prelungit pe o perioadă de mai mult de unsprezece ani.
DREPT
1.
Reclamanta se plânge de faptul că clienții pe care-i acumulase în timp de zece ani de exercitare a profesiei în farmacia din care era proprietară constituiau un bun de valoare patrimoniană pe care l-a pierdut în urma deciziilor pronunțate de tribunalele spaniole. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, care se citește după cum urmează.
art. 1 al Protocolului nr. 1
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul asupra bunurilor sale. Niciodată o persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu afectează dreptul pe care-l au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."
Guvernul observă în primul rând că dreptul garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 corespunde articolului 33 din Constituție, care nu poate fi obiectul unui recurs de amparo.
În consecință, ultima decizie internă spaniolă din acest caz este cea a Tribunalului Suprem din 26 mai 1999, notificată reclamantei pe 9 iunie 1999. Reclamanta având o depus cererea înaintea Curții Europene a Drepturilor Omului pe 28 iulie 2000, ea depășește cu mult termenul de șase luni. În plus, Guvernul consideră că reclamanta a omis să ridice această grevă înaintea instanțelor interne și, prin urmare, acest aspect al cererii trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne.
Pe fond, Guvernul subliniază că deschiderea unei farmacii în Spania este supusă unei autorizații administrative. O asemenea autorizație nu este definitivă atâta timp cât face obiectul unui proces înaintea tribunalelor. Or, acesta a fost cazul din dosarul de față. Într-adevăr, după cum era clar indicat în decizia din 9 august 1989 pronunțată de departamentul de sănătate, decizia administrativă autorizând reclamanta să deschidă o farmacie putea fi atacată, într-un termen de două luni, printr-un recurs contenciosarbitru-administrativ la instanțele competente. Aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat, deoarece proprietarii a trei farmacii apropiate de zona pentru care reclamanta solicitase autorizație de deschidere au depus un recurs contenciosarbitru contestând legalitatea autorizației acordate. Confruntată cu contestarea judiciară a autorizației, reclamanta putea fie să aștepte rezultatul procedurii înainte de a-și deschide farmacia, fie să o deschidă imediat, ceea ce a și făcut. Reclamanta era deci perfect conștientă de incertitudinea privind rezultatul procedurii.
Guvernul subliniază că Tribunalul Superior de Justiție al Valencia, prin hotărârea sa din 5 mai 1993, a anulat autorizația acordată reclamantei și aceasta a continuat exploatarea comercială a farmaciei sale. Doar pe 28 ianuarie 2000 și-a închis farmacia.
În concluzie, Guvernul consideră că nu a existat atingere la art. 1 al Protocolului nr. 1.
Reclamanta contestă teza Guvernului privind excepțiile de inadmisibilitate invocate de acesta; ea observă că în procedura în cauză, ea solicitase autorizație de deschidere a unei farmacii, autorizație reglementată, în dreptul spaniol, prin legi speciale care dezvoltă drepturi stabilite de Constituție, printre care se găsește dreptul de proprietate. Ea estimează că autorizația de deschidere a unei farmacii se analizează în cadrul creării și exploatării acesteia, și este chiar exercitarea dreptului la proprietate privată care intră implicit în joc. Ea concluzionează că motivele de inadmisibilitate nu pot fi reținute.
Pe fond, reclamanta subliniază că în timp de zece ani de activitate a farmaciei, ea a constituit o clientelă la originea unui cifru de afaceri important. Or, jurisprudența Curții ar fi declarat, în numeroase rânduri, că clientela este un bun protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1. Ea observă că bunul susceptibil de a fi protejat nu este autorizația de deschidere ci clientela farmaciei pe care și-o constituise în decurs de zece ani de activitate. Este existența simplă a clientelei care este protejată, indiferent dacă există sau nu o autorizație administrativa, și dacă aceasta este definitivă sau provizorie. În concluzie, ea estimează că a existat o atingere nejustificată a dreptului ei de proprietate garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
În primul rând, Curtea rechemintă că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, cererea trebuie depusă în termen de șase luni de la decizia internă definitivă. Or, în dosarul de față, Curtea observă că dreptul de proprietate garantat de art. 33 din Constituție nu poate fi obiectul recursului de amparo. Prin urmare, în principiu, decizia internă definitivă cu privire la această dispoziție ar fi cea din 26 mai 1999 pronunțată de Tribunalul Suprem în cadrul recursului de anulare, și nu cea din 31 ianuarie 2000 a Tribunalului Constituțional pronunțând asupra încălcării invocate a drepturilor și libertăților fundamentale protejate de recursul de amparo, și anume, grevele bazate pe articolele 6 și 14 din Convenție. Desigur, presupusa nerespectare a principiului egalității sau nediscriminării, invocată de reclamantă înaintea Tribunalului Constituțional, trebuia imperativ să facă obiectul recursului de amparo.
Cu toate acestea, înaintea Curții, reclamanta nu se plânge de o încălcare a articolului 14 din Convenție citit în combinație cu art. 1 al Protocolului nr. 1 (A contrario, Fernandez-Molina Gonzalez și alții împotriva Spaniei (decizie), nr. 64359/01, CEDO 2002-IX). În circumstanțele dosarului de față, Curtea nu consideră, cu toate acestea, că este necesar să rezolve problema respectării termenului de șase luni, deoarece grava se ciocnește cu un alt motiv de inadmisibilitate.
Curtea constată imediat că grava reclamantei, potrivit căreia pierderea clientelei ar fi intervenit în urma deciziilor interne anulând autorizația de deschidere a farmaciei, ar fi adus atingere dreptului la respectul asupra bunurilor sale garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
Curtea va examina mai întâi problema atingerii invocate la art. 1 al Protocolului nr. 1.
Curtea rechemintă că art. 1 al Protocolului adițional conține trei norme distincte. Prima, care se exprimă în prima propoziție a primului alineat și are un caracter general, enunță principiul respectului asupra proprietății; a doua, care apare în a doua propoziție a aceluiași alineat, vizează lipsa proprietății și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, consemnată în al doilea alineat, aceasta recunoaște Statelor contractante puterea, între altele, de a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general. Aceste norme nu sunt lipsite de relație între ele: a doua și a treia se referă la exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima (a se vedea, printre altele, Allan Jacobsson împotriva Suediei, hotărâre din 25 octombrie 1989, seria A nr. 163, p. 16, § 53).
În dosarul de față, Curtea observă că deschiderea unei farmacii este supusă emiterii unei autorizații administrative de către autoritatea competentă. Or, prin natura sa de act administrativ, autorizația de deschidere era susceptibilă de a fi atacată printr-o cerere de anulare de către terți. În cazul de față, autorizația de deschidere a farmaciei acordată de departamentul de sănătate pe 9 august 1989 indica clar că putea fi atacată prin cale contencioasă-administrativa. Prin urmare, autorizația acordată reclamantei nu constituia un drept ferm și definit, ci era condiționată de rezultatul unor eventuale recururi pe care terți interesați ar fi putut le introduce înaintea instanței competente. Cu baza autorizației administrative și în deplină legalitate, reclamanta a deschis o farmacie pe care a exploatat-o aproximativ zece ani, până la respingerea recursului ei de anulare de Tribunalul Suprem și închiderea definitivă a acesteia.
Curtea consideră că anularea autorizației de deschidere a farmaciei poate fi analizată ca o măsură de reglementare a utilizării bunurilor examinabilă sub aspectul celui de-al doilea alineat al articolului 1. Această dispoziție trebuind totuși să fie citită în lumina principiului consacrat de prima propoziție a primului alineat, trebuie să existe o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (Tre Traktörer AB împotriva Suediei, hotărâre din 7 iulie 1989, seria A nr. 159, p. 23, § 59). În căutarea echilibrului just de menținut în felul acesta între interesul general al comunității și cerințele protecției drepturilor fundamentale ale individului, autoritățile naționale beneficiază de o marjă largă de apreciere (Agosi împotriva Regatului Unit, hotărâre din 24 octombrie 1986, seria A nr. 108, p. 18, § 52).
Curtea nu vede, în primul rând, niciun motiv de a pune la îndoială că imixiunea litigioasă era conformă legislației naționale, deoarece se baza clar pe dispozițiile legale considerate conforme Constituției de Tribunalul Constituțional. Curtea observă, de altfel, că anularea autorizației de deschidere avea drept scop menținerea unei distribuții geografice a farmaciilor în funcție de populație. O asemenea reglementare, larg răspândită în alte State Părți la Convenție, poate fi considerată ca reflectând cerințele de interes general ale comunității în materie de acces la prestații farmaceutice (Gallego Zafra împotriva Spaniei (decizie), nr. 58229/00, nepublicată).
Cât privește cerința de proporționalitate între imixiunea în dreptul reclamantei și scopul de interes general urmărit, Curtea consideră că, având în vedere caracterul precară al autorizației acordate reclamantei de deschidere a unei farmacii, precum și importanța de a garanta pe întregul teritoriu național o rețea de farmacii suficientă și adaptată populației, încărcată cu asigurarea serviciului public de eliberare a medicamentelor, anularea autorizației de deschidere a farmaciei nu poate fi considerată de natură să facă această măsură disproporționată în raport cu scopul de interes general urmărit. Ținând seama de marja de apreciere de care dispun Statele contractante în această materie, Curtea concluzionează că Statul pârât nu a eșuat în menținerea unui "echilibru just" între interesele reclamantei și interesul general al comunității (Oikodomikos Synetairismos Ygeionomikon "I Ygeia", Karkavelas, Vamvalis și Graikou împotriva Greciei, (decizie), nr. 42396/98, 25 mai 1999, nepublicată și decizie Gallego Zafra citat mai sus).
În consecință, această parte a cererii este manifest nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.
2.
Reclamanta, invocând art. 6 § 1 din Convenție, se plânge că dosarul ei nu a fost judecat echitabil de un tribunal independent și imparțial, în măsura în care D. M. F. M. era președintele celei de-a doua camere a Tribunalului Superior de Justiție al Valencia care declarase nulă deschiderea farmaciei reclamantei, în timp ce fratele său, D. J.B. F. M., de asemenea farmacian, avea un interes direct în zona unde se găsea farmacia reclamantei. Acesta din urmă i se acordase apoi autorizația de deschidere a farmaciei sale de către o cameră a Tribunalului Superior de Justiție.
Invocă art. 6 § 1 din Convenție a cărui parte relevantă se citește după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul la faptul că dosarul ei să fie judecat echitabil (...) de o instanță (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"
Guvernul observă în primul rând că reclamanta a omis să ridice această grevă înaintea instanțelor interne și, prin urmare, acest aspect al cererii trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne.
Pe fond, Guvernul subliniază că o hotărâre definitivă nu poate fi atacată decât prin căile de recurs stabilite de lege împotriva deciziei în cauză sau prin orice alt mijloc stabilit de legile de procedură. El insistă mai întâi asupra faptului că reclamanta nu a depus această grevă înaintea Tribunalului Constituțional și că, dat fiind faptul că se plânge de abuz de putere din partea președintelui Tribunalului Superior de Justiție al Valencia, ar fi putut intenta recursul prevăzut de art. 102 al legii privind jurisdicția contencioasă-administrativa. Pe urmă, el adaugă că reclamanta se plânge de imparțialitatea acestui judecător doar după ce a fost respinsă în cererea sa.
Reclamanta susține, pe de altă parte, că nu dispunea de nicio cale de recurs pentru a-și susține grevele, deoarece ignora că președintele celei de-a doua camere a Tribunalului Superior de Justiție al Valencia era fratele unui farmacian căruia i se accordase autorizația de deschidere a farmaciei sale.
Curtea remarcă faptul că numele președintelui apare în hotărârea Tribunalului Superior de Justiție al Valencia și că, în urma notificării acesteia, reclamanta a avut ocazia să-și dea seama de compoziția celei de-a doua camere a acestui tribunal. În consecință, ar fi putut sesiza în timp util Tribunalul Suprem cu un recurs pentru a denunța o presupusă partial a acelei instanțe. Cu toate acestea, reclamanta nu a ridicat niciodată învinuirea bazată pe art. 6 § 1 din Convenție.
În aceste condiții, reclamanta, nefolosind calea de atac prevăzută de art. 35 din Convenție, nu a dat instanțelor spaniole ocazia de a remedia încălcările invocate împotriva lor (printre altele, Guzzardi împotriva Italiei, hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, p. 27, § 72, și Cardot împotriva Franței, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36). Excepția de neepuizare a căilor de atac interne se dovedește deci fondat.
În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
3.
Reclamanta susține, în plus, că nici Tribunalul Superior de Justiție al Valencia, nici Tribunalul Suprem nu au examinat fondul dosarului și au respins-o pe amândouă din motive procedurale.
Invocă art. 6 § 1 din Convenție a cărui parte relevantă se citește după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul la faptul că dosarul ei să fie judecat echitabil (...) de o instanță (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"
Curtea observă că reclamanta a invocat înaintea instanțelor interne diverse argumente în sprijinul tezei sale. Ea remarcă, de altfel, că dosarul reclamantei a fost examinat succesiv de Tribunalul Superior de Justiție al Valencia, apoi de Tribunalul Suprem și, în sfârșit, de Tribunalul Constituțional, care au răspuns la argumentele reclamantei. Având în vedere ceeace precede, Curtea estimează că instanțele interne și-au motivat suficient deciziile. Ea observă, în special, că recursul de anulare depus de reclamantă a fost respins pentru defect de formalitate (Hava împotriva Republicii Cehe, cerere nr. 23256/94, decizie a Comisiei din 9 iunie 1994, Decisions and Reports (DR) 78-B, p. 139).
Curtea rechemintă că le revine în primul rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă (a se vedea, printre altele, Tejedor García împotriva Spaniei, hotărâre din 16 decembrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p. 2796, § 31; Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, hotărâre din 19 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2955, § 31). Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este cu atât mai adevărat în ceea ce privește interpretarea de către tribunale a regulilor de procedură, cum ar fi aplicarea unei anumite dispoziții pentru depunerea recursului de anulare. Curtea estimează, de altfel, că reglementarea privind formalitățile care trebuie respectate pentru depunerea unui recurs vizează asigurarea unei bune administrații a justiției și respectării, în special, a principiului securității juridice. Cei interesați trebuie să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate.
În dosarul de față, Curtea consideră că deciziile contestate, atât ale tribunalului superior de justiție al Valencia, cât și ale Tribunalului Suprem, sunt suficient motivate și nu arbitrare, și ea nu remarcă nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale. Simplul fapt că reclamanta nu este de acord cu deciziile pronunțate de tribunalele interne nu poate fi suficient pentru a stabili existența unei încălcări oarecare a Convenției.
În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă pentru lipsă manifesto de temei, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
4.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge, de asemenea, de durata procedurii și semnalează că aceasta a durat, în total, mai mult de unsprezece ani. Invocă art. 6 § 1 din Convenție a cărui parte relevantă se citește după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul la faptul că dosarul ei să fie judecat (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"
Curtea rechemintă că potrivit articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, după cum se înțelege potrivit principiilor de drept internațional general recunoscute. Or, ea constată că reclamanta nu a invocat această grevă înaintea instanțelor interne și că a omis să sesizeze, în mod expres sau chiar în substantial, această grevă înaintea Tribunalului Constituțional.
În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 § 1 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Françoise Elens-Passos
Nicolas Bratza
Grefier adjunct
Președinte
de la requête n
o
59724/00
par Amparo IZQUIERDO GALBIS
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 20 mai 2003 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
M.
M.
Pellonpää
,
M
me
E.
Palm
,
MM.
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
S.
Pavlovschi
,
juges
,
A.
Pastor Ridruejo,
juge
ad hoc,
et
de
Françoise
Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 juillet 2000 et enregistrée le 8 août 2000,
Vu la mesure provisoire demandée le 23 mars 2001, en vertu de l’article
39 du règlement de la Cour et le fait que cette mesure provisoire n’a pas été adoptée,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Amparo Izquierdo Galbis, est une ressortissante espagnole résidant à Valence. Elle est représentée devant la Cour par M
e
José Hernández Giménez, avocat à Valence. Le gouvernement défendeur est représenté par M. I. Blasco Lozano, agent. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
Les circonstances de l’espèce
Le 27
octobre 1986, la requérante, pharmacienne, déposa une demande d’ouverture d’une officine de pharmacie à Cullera (Valence) auprès de l’Ordre des pharmaciens de Valence. Le 27 janvier 1988, cette autorisation lui fut refusée.
Le 19 février 1988, la requérante attaqua cette décision d’un recours devant le Conseil de santé de la communauté autonome de Valence.
Par une décision du 9
août 1989 du Conseil de santé de la communauté autonome de Valence, prise en application de l’article 3 § 1 b) du décret royal 909/1978 du 14 avril 1978 et de l’article 3 § 2 de l’ordre ministériel du 21
novembre 1979, la requérante obtint gain de cause.
En mars 1990, la requérante ouvrit sa pharmacie à Cullera.
Contre cette décision, trois pharmaciens propriétaires d’officines de pharmacie sises à proximité de celle de la requérante ainsi que l’Ordre des pharmaciens de Valence attaquèrent la décision du 9 août 1989 devant la deuxième chambre contentieuse-administrative du Tribunal supérieur de justice de Valence, estimant que l’une des conditions requises par les décrets cités pour l’ouverture d’une officine de pharmacie n’était pas remplie.
Par un arrêt du 5 mai 1993, le Tribunal supérieur de justice, en chambre composée de trois magistrats, dont le président était M. M. F. M., fit droit à la partie adverse et déclara nulle la décision d’ouverture de l’officine de la requérante. Il précisa que la question qui se posait était celle de savoir si l’avenue Diagonal de Cullera, malgré son trafic intense de véhicules, constituait ou non une séparation entre deux
concentrations de population d’au moins 2
000
habitants chacune, et conclut que les difficultés pour traverser l’avenue en cause et le nombre de piétons décédés en essayant de la traverser, allégués par la requérante, ne pouvaient être pris en ligne de compte, ladite avenue ayant suffisamment de feux pour ne pas être un obstacle séparateur insurmontable.
En 1993, à une date non précisée, M. J.B. F. M., frère de M. M. F. M., magistrat ayant présidé la chambre contentieuse-administrative du Tribunal supérieur de justice de Valence qui avait déclaré nulle l’ouverture de l’officine de pharmacie de la requérante, demanda l’autorisation pour ouvrir une nouvelle officine de pharmacie dans la même zone que celle où la requérante avait ouvert la sienne. A la suite du refus implicite du Conseil de santé de la communauté autonome de Valence, M. J.B. F. M. saisit le Tribunal supérieur de justice de Valence d’un recours contentieux-administratif qui, par un arrêt du 17 janvier 1995, lui donna gain de cause.
La requérante se pourvut en cassation contre l’arrêt du 5 mai 1993 du Tribunal supérieur de justice de Valence qui déclarait nulle l’ouverture de sa pharmacie. Par un arrêt du 26 mai 1999, le Tribunal suprême rejeta le pourvoi. Il estima que l’invocation de l’infraction aux dispositions juridiques ou de la jurisprudence applicable (article 95 § 1, 4
o
de la loi portant sur la juridiction contentieuse-administrative) n’était pas la voie adéquate pour mettre en cause, comme la requérante le prétendait, au stade de la cassation, l’interprétation des preuves et le caractère arbitraire de la décision attaquée, alors qu’elle aurait dû fonder son pourvoi sur les articles 9 § 3 de la Constitution et 6 de la loi organique sur le Pouvoir judiciaire.
Le 2 juillet 1999, la requérante saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
, invoquant les articles 24 § 1 (droit à un procès équitable), 33 § 3 (droit à la propriété privée) et 14 (principe d’égalité) de la Constitution.
Par une décision du 31 janvier 2000, la haute juridiction rejeta le recours comme étant dépourvu de fondement constitutionnel, notant que le Tribunal suprême avait conclu à l’irrecevabilité du pourvoi en cassation en raison du non-respect par la requérante d’une formalité. La haute juridiction estima par ailleurs que l’arrêt du Tribunal supérieur de justice de Valence n’avait aucunement porté atteinte au droit à la protection des droits de la requérante, ni ne l’avait empêchée de se défendre, les décisions contestées étant suffisamment motivées et non arbitraires. Quant au principe d’égalité ou de non-discrimination, le Tribunal constitutionnel signala qu’il y a violation de l’article 14 de la Constitution seulement s’il existe une différence de traitement dans des situations identiques et que, en l’espèce, cette identité n’a pas été préalablement prouvée par la requérante.
Entre-temps, le 28
janvier 2000, la requérante ferma sa pharmacie.
B.
Eléments de droit interne
1)
La Constitution
Article 36
«
La loi réglementera les spécificités propres au régime juridique des ordres professionnels ainsi que l’exercice des professions nécessitant un diplôme (...)
»
Article 43 § 2
«
Il incombe aux pouvoirs publics d’organiser et de protéger la santé publique au moyen de mesures préventives, prestations et services nécessaires. La loi déterminera les droits et devoirs de tous à cet égard.
»
2)
Base 16
ème
de la loi du 25 novembre 1944 portant les bases de la santé nationale
Le paragraphe 9 de cette base dispose que l’établissement d’officines de pharmacie sur le territoire national est réglementé et limité en fonction du nombre d’habitants et des distances existant entre les officines.
3)
Décret royal 909/1978 du 14 avril 1978 régissant les conditions d’ouverture d’officines de pharmacie
L’article 3 § 1 b) de ce décret exige l’existence d’un volume (
núcleo de población
) d’au moins 2 000 habitants pour ouvrir une nouvelle pharmacie.
4)
Arrêt du Tribunal constitutionnel du 24 juillet 1984
Saisi par le Tribunal du contentieux-administratif de Valence d’une question en inconstitutionnalité concernant la base 16
ème
de la loi du 25
novembre 1944 sur la santé nationale, le Tribunal Constitutionnel, par un arrêt du 24 juillet 1984, déclara que la base attaquée n’était pas contraire à la Constitution dans la mesure où elle disposait que l’établissement d’officines de pharmacie est réglementé et limité sur le territoire national. La haute juridiction estima notamment
:
«
(...) Les dispositions de notre ordonnancement juridique réglementant et limitant l’exercice de professions et métiers sont très nombreuses. Pour ce faire, de multiples conditions sont imposées parmi lesquelles se trouve, par exemple, pour ce qui est des pharmaciens, la possession d’un diplôme académique déterminé et/ou l’inscription à l’ordre des pharmaciens. Rien, dans la Constitution, ne permet d’exclure la possibilité de réglementer et limiter l’établissement d’officines de pharmacie, comme rien n’empêche non plus d’interdire la délivrance au public de spécialités pharmaceutiques dès lors que le législateur peut légitimement considérer nécessaire cette prohibition ou toute réglementation utile à la consécution des buts jugés souhaitables (...)
».
1.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint du fait qu’elle a été privée du bien dont elle était devenue propriétaire dix ans auparavant.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial, dans la mesure où M. M. F. M. était le président de la deuxième
chambre du Tribunal supérieur de justice de Valence qui déclara nulle l’ouverture de l’officine de pharmacie de la requérante, alors que son frère, M. J.B. F. M., aussi pharmacien, avait un intérêt direct pour le secteur où se trouvait la pharmacie de la requérante. Ce dernier se vit par la suite octroyer l’autorisation pour ouvrir son officine de pharmacie par une chambre du Tribunal supérieur de justice.
3.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante fait valoir, en outre, que ni le Tribunal supérieur de justice de Valence ni le Tribunal suprême n’ont examiné le bien-fondé de sa cause et ont tous deux rejeté celle-ci pour des motifs de forme.
4.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint aussi de la durée de la procédure, alléguant que celle-ci s’est étalée sur plus de onze ans.
1.
La requérante se plaint du fait que la clientèle qu’elle s’est faite au cours des dix
années d’exercice de sa profession dans l’officine de pharmacie dont elle était propriétaire, constituait un bien d’une valeur patrimoniale qu’elle a perdu par suite des décisions rendues par les tribunaux espagnols. Elle invoque l’article 1 du Protocole n
o
1, qui se lit comme suit.
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement fait observer en premier lieu que le droit garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1 correspond à l’article 33 de la Constitution qui ne peut pas faire l’objet d’un recours d’
amparo.
Par conséquent, la dernière décision interne espagnole en l’espèce est celle du Tribunal suprême du 26
mai 1999, notifiée à la requérante le 9 juin 1999. La requérante ayant présenté sa requête devant la Cour européenne des Droits de l’Homme en date du 28 juillet 2000, elle est largement hors du délai des six mois. En outre, le Gouvernement considère que la requérante a omis de soulever ce grief devant les juridictions internes et dès lors, que cet aspect de la requête doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes.
Sur le fond, le Gouvernement souligne que l’ouverture d’une pharmacie en Espagne est soumise à une autorisation administrative. Une telle autorisation n’est pas définitive tant qu’elle fait l’objet d’un litige devant les tribunaux. Or, tel a été le cas en l’espèce. En effet, comme cela était expressément indiqué dans la décision du 9 août 1989 rendue par le département de la santé, la décision administrative autorisant la requérante à ouvrir une officine de pharmacie pouvait faire l’objet, dans un délai de deux
mois, d’un recours contentieux-administratif auprès des juridictions compétentes. C’est précisément ce qui s’est produit puisque les titulaires de trois pharmacies proches de la zone pour laquelle la requérante avait sollicité l’autorisation d’ouverture présentèrent un recours contentieux en contestant la légalité de l’autorisation accordée. Face à la contestation judiciaire de l’autorisation, la requérante pouvait soit attendre l’issue de la procédure avant de procéder à l’ouverture de son officine soit l’ouvrir tout de suite, ce qu’elle fit. La requérante était ainsi parfaitement consciente de l’incertitude quant à l’issue de la procédure.
Le Gouvernement souligne que le Tribunal supérieur de justice de Valence, dans son arrêt du 5 mai 1993, annula l’autorisation accordée à la requérante et celle-ci continua l’exploitation commerciale de son officine. Ce n’est que le 28 janvier 2000 qu’elle ferma la pharmacie.
En conclusion, le Gouvernement estime qu’il n’y a pas eu atteinte à l’article 1 du Protocole n
o
1.
La requérante conteste la thèse du Gouvernement concernant les exceptions d’irrecevabilité invoquées par lui
; elle fait remarquer que dans la procédure mise en cause, elle demanda l’autorisation d’ouvrir une officine de pharmacie, autorisation réglementée, en droit espagnol, par des lois spéciales qui développent des droits établis par la Constitution, parmi lesquels figure le droit de propriété. Elle estime que l’autorisation d’ouverture d’une pharmacie s’analyse dans le cadre de la création et de l’exploitation de celle-ci, et c’est l’exercice même du droit à la propriété privée qui entre en ligne de compte implicitement. Elle conclut que les motifs d’irrecevabilité ne sauraient être retenus.
Sur le fond, la requérante souligne qu’au cours des dix années d’activité de sa pharmacie, elle s’est constitué une clientèle à l’origine d’un important chiffre d’affaires. Or, la jurisprudence de la Cour aurait déclaré, à de nombreuses reprises, que la clientèle est un bien protégé par l’article 1 du Protocole n
o
1.Elle fait observer que le bien susceptible d’être protégé n’est pas l’autorisation d’ouverture mais la clientèle de la pharmacie qu’elle s’est constituée au cours des dix années d’activité. C’est la simple existence de la clientèle qui est protégée, qu’il y ait ou non, autorisation administrative, et que celle-ci soit définitive ou provisoire. En conclusion, elle estime qu’il y a eu une atteinte injustifiée à son droit de propriété garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1.
Tout d’abord, la Cour rappelle que, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, la requête doit être introduite dans le délai de six mois à partir de la décision interne définitive. Or, en l’espèce, la Cour note que le droit de propriété garanti par l’article 33 de la Constitution ne peut faire l’objet du recours d’
amparo
. Dès lors, en principe, la décision interne définitive au regard de cette disposition serait celle du 26 mai 1999 rendue par le Tribunal suprême dans le cadre du recours de cassation, et non celle du 31
janvier 2000 du Tribunal constitutionnel statuant sur la violation alléguée des droits et libertés fondamentaux protégés par le recours d’
amparo
, à savoir les griefs tirés des articles 6 et 14 de la Convention. Certes, la prétendue méconnaissance du principe de l’égalité ou de non-discrimination, invoqué par la requérante devant le Tribunal constitutionnel, devait impérativement faire l’objet du recours d’
amparo.
Cependant, devant la Cour, la requérante ne se plaint pas d’une violation de l’article 14 de la Convention lu en combinaison avec l’article 1 du Protocole n
o
1 (
A contrario,
Fernandez-Molina Gonzalez et autres c. Espagne
(déc.), n
o
64359/01, CEDH 2002-IX). Dans les circonstances de l’espèce, la Cour n’estime toutefois pas nécessaire de trancher la question du respect du délai de six mois, car le grief se heurte à un autre motif d’irrecevabilité
La Cour constate d’emblée que le grief de la requérante, selon lequel la perte de clientèle serait survenue à la suite des décisions internes annulant l’autorisation d’ouverture de la pharmacie, aurait porté atteinte au droit au respect de ses biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1.
La Cour examinera en premier lieu la question de l’atteinte alléguée à l’article 1 du Protocole n
o
1.
La Cour rappelle que l’article 1 du Protocole additionnel contient trois
normes distinctes. La première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété ; la deuxième, qui figure dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux États contractants le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général. Ces normes ne sont pas pour autant dépourvues de rapport entre elles : la deuxième et la troisième ont trait à des exemples particuliers d’atteinte au droit de propriété ; dès lors, elles doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première (voir, entre autres,
Allan Jacobsson c. Suède
, arrêt du 25 octobre 1989, série A n
o
163, p. 16, § 53).
En l’espèce, la Cour observe que l’ouverture d’une pharmacie est soumise à la délivrance d’une autorisation administrative par l’autorité compétente. Or, par sa nature d’acte administratif, l’autorisation d’ouverture était susceptible de faire l’objet d’une requête en annulation de la part de tiers. En l’occurrence, l’autorisation d’ouverture de l’officine délivrée par le département de la santé le 9 août 1989 indiquait clairement qu’elle pouvait être attaquée par voie contentieuse. Partant, l’autorisation accordée à la requérante ne constituait pas un droit ferme et définitif, mais était conditionnée par l’issue d’éventuels recours que des tiers intéressés auraient pu introduire par-devant la juridiction compétente. Forte de l’autorisation administrative et en toute légalité, la requérante ouvrit une pharmacie qu’elle exploita pendant environ dix ans, jusqu’au rejet de son pourvoi en cassation par le Tribunal suprême et sa fermeture définitive.
La Cour estime que l’annulation de l’autorisation d’ouverture de l’officine peut s’analyser en une mesure de réglementation de l’usage de biens à examiner sous l’angle du second alinéa de l’article 1. Cette disposition devant toutefois se lire à la lumière du principe consacré par la première phrase du premier alinéa, il faut un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (
Tre Traktörer AB c. Suède
, arrêt du 7 juillet 1989, série A n
o
159, p. 23, § 59). Dans la recherche du juste équilibre à ménager de la sorte entre l’intérêt général de la communauté et les exigences de la protection des droits fondamentaux de l’individu, les autorités nationales jouissent d’une large marge d’appréciation (
Agosi c. Royaume-Uni
, arrêt du 24 octobre 1986, série A n
o
108, p. 18, § 52).
La Cour n’aperçoit, tout d’abord, aucune raison de douter que l’ingérence litigieuse était conforme à la législation nationale, car elle se fondait clairement sur des dispositions légales jugées conformes à la Constitution par le Tribunal constitutionnel. La Cour note en outre que l’annulation de l’autorisation d’ouverture avait pour objet de préserver une distribution géographique des officines de pharmacie en fonction de la population. Une telle réglementation, largement répandue au sein d’autres Etats Parties à la Convention, peut être considérée comme reflétant les exigences d’intérêt général de la communauté en matière d’accès aux prestations pharmaceutiques (
Gallego Zafra c. Espagne
(déc.), n
o
58229/00, non publiée).
Quant à l’exigence de proportionnalité entre l’ingérence dans le droit de la requérante et le but d’intérêt général poursuivi, la Cour considère que, eu égard au caractère précaire de l’autorisation accordée à la requérante d’ouvrir une officine ainsi qu’à l’importance de garantir sur l’ensemble du territoire national un réseau de pharmacies suffisant et adapté à la population, chargé d’assurer le service public de délivrance de médicaments, l’annulation de l’autorisation d’ouverture de l’officine de pharmacie ne saurait être considérée de nature à rendre cette mesure disproportionnée au but d’intérêt général poursuivi. Compte tenu de la marge d’appréciation dont disposent les Etats contractants en cette matière, la Cour conclut que l’Etat défendeur n’a pas manqué de ménager un « juste équilibre » entre les intérêts de la requérante et l’intérêt général de la communauté (
Oikodomikos Synetairismos Ygeionomikon «
I Ygeia
», Karkavelas, Vamvalis et Graikou c. Grèce
, (déc), n
o
42396/98, 25 mai 1999, non publiée et décision
Gallego Zafra
précitée).
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
2.
La requérante, invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial, dans la mesure où M. M. F. M. était le président de la deuxième chambre du Tribunal supérieur de justice de Valence qui déclara nulle l’ouverture de l’officine de pharmacie de la requérante, alors que son frère, M. J.B. F. M., aussi pharmacien, avait un intérêt direct pour la zone où se trouvait la pharmacie de la requérante. Ce dernier se vit ensuite octroyer l’autorisation pour ouvrir son officine de pharmacie par une chambre du Tribunal supérieur de justice.
Elle invoque l’article 6 §
1 de la Convention dont la partie pertinente se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement fait observer en premier lieu que la requérante a omis de soulever ce grief devant les juridictions internes et, dès lors, que cet aspect de la requête doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes.
Sur le fond, le Gouvernement souligne qu’un arrêt définitif ne peut être attaqué que par le biais des recours établis par la loi contre la décision en cause ou par tout autre moyen établi par les lois de procédure. Il insiste d’abord sur le fait que la requérante ne présenta pas ce grief devant le Tribunal constitutionnel et que, étant donné qu’elle se plaint de prévarication de la part du président du Tribunal supérieur de justice de Valence, elle aurait pu intenter le recours prévu à l’article 102 de la loi de la juridiction contentieuse-administrative. Par la suite, il ajoute que la requérante ne se plaint de l’impartialité de ce juge qu’une fois qu’elle fut déboutée de sa demande.
La requérante soutient en revanche qu’elle ne disposait d’aucune voie de recours afin de faire valoir ses griefs, étant donné qu’elle ignorait que le président de la deuxième chambre du Tribunal supérieur de justice de Valence était le frère d’un pharmacien qui se vit octroyer l’autorisation pour ouvrir son officine de pharmacie.
La Cour relève que le nom du président apparaît dans l’arrêt du Tribunal supérieur de justice de Valence et qu’à la suite de la notification de celui-ci, la requérante a eu l’occasion de prendre connaissance de la composition de la deuxième chambre de ce tribunal. En conséquence, elle aurait pu saisir en temps utile le Tribunal suprême d’un recours pour dénoncer une prétendue partialité de ladite juridiction. Toutefois, la requérante n’a jamais soulevé le moyen tiré de l’article 6 § 1 de la Convention.
Dans ces conditions, la requérante, en n’utilisant pas la voie de recours prévue par l’article 35 de la Convention, n’a pas donné aux juridictions espagnoles l’occasion de redresser les violations alléguées contre elles (entre autres,
Guzzardi c. Italie,
arrêt du 6 novembre 1980, série A n
o
39, p.
27, § 72, et
Cardot c. France
,
arrêt du 19 mars 1991, série A n
o
200, p.
19, §
36). L’exception de non-épuisement des voies de recours internes se révèle donc fondée.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.
La requérante fait valoir, en outre, que ni le Tribunal supérieur de justice de Valence ni le Tribunal suprême n’ont examiné le bien-fondé de sa cause et ont tous les deux rejeté celle-ci pour des motifs de forme.
La requérante invoque l’article 6 §
1 de la Convention dont la partie pertinente se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour observe que la requérante a invoqué devant les juridictions internes divers arguments à l’appui de sa thèse. Elle relève aussi que la cause de la requérante a été examinée successivement par le Tribunal supérieur de justice de Valence puis par le Tribunal suprême et, enfin, par le Tribunal constitutionnel, lesquels ont répondu aux arguments de la requérante. Eu égard à ce qui précède, la Cour estime que les juridictions internes ont suffisamment motivé leurs décisions. Elle note, en particulier, que le pourvoi en cassation présenté par la requérante a été rejeté pour défaut de formalité (
Hava c. République Tchèque
, requête n
o
23256/94, décision de la Commission du 9 juin 1994, Décisions et rapports (DR) 78-B, p. 139).
La Cour rappelle que c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres,
Tejedor García c.
Espagne
, arrêt
du 16 décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VIII, p. 2796, §
31 ;
Brualla Gómez de la Torre c. Espagne
, arrêt du 19
décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2955, § 31). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de procédure telles que l’application d’une certaine disposition pour former le pourvoi en cassation. La Cour estime par ailleurs que la réglementation relative aux formalités à respecter pour former un recours vise à assurer une bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent s’attendre à ce que ces règles soient appliquées.
En l’espèce, la Cour considère que les décisions contestées, tant du tribunal supérieur de justice de Valence que du Tribunal suprême, sont suffisamment motivées et non arbitraires, et elle ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Le simple fait que la requérante soit en désaccord avec les décisions rendues par les tribunaux internes ne saurait suffire à établir l’existence d’une violation quelconque de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article
35
§§
3 et 4 de la Convention.
4.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint aussi de la durée de la procédure et signale que celle-ci a duré, en totalité, plus de onze ans. Elle invoque l’article 6 §
1 de la Convention dont la partie pertinente se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus. Or, elle constate que la requérante n’a pas invoqué ce grief devant les juridictions internes et qu’elle a omis de saisir, expressément ou même en substance, ce grief devant le Tribunal constitutionnel.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 § 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Françoise
Elens-Passos
Nicolas
Bratza
Greffière adjointe
Président