RAMOS CARRASCO contre l'ESPAGNE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
RAMOS CARRASCO contre l'ESPAGNE (CtEDO, 2002)
SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 63148/00 prezentată de Juan RAMOS CARRACSO împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 15 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäääs Pastor Ridruejo Makarczyk Strážnická dnii Maruse Pavlovschi judecători M. Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 17 noiembrie 2000 și înregistrată la 23 noiembrie 2000, după ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Juan Ramos Carrasco, este un resortisant spaniol, născut în 1965 și rezident la Mula (de la Murcia). Este reprezentat în fața Curții de către Mancebo Monge, avocat la Valencia. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 6 mai 1991, reclamantul, farmacist al stării sale, a formulat o acțiune în instanță administrativă pe lângă Tribunalul Superior de Justiție din Murcia împotriva a două decizii ale Departamentului de Sănătate din regiunea Murcie de respingere a acțiunii administrative introduse de acesta împotriva unei decizii a Ordinului Pharmacienilor de autorizare a deschiderii unei noi officio de farmacie în Mula. Legea care reglementează acțiunile judiciare-administrative la data la care reclamantul a introdus acțiunea era legea privind instanța contencioasă-administrativă din 27 decembrie 1956, care prevedea o examinare pe fond a cauzei în fața unei prime instanțe și o acțiune la recurs în fața Tribunalului Suprem. Prin hotărârea contradictorie din 30 iunie 1993, Tribunalul Suprem de Justiție din Murcia a respins acțiunea prezentată de reclamant și a considerat că hotărârile atacate erau conforme cu legalitatea. În fine, se indica că, împotriva acestuia, la ..l .. putea formula un recurs în Casație în fața Tribunalului Suprem. Între timp, Legea 10/1992 din 30 aprilie 1992, care conținea măsuri urgente de reformă a procedurii, a fost adoptată. Această lege introducea un recurs în casație în fața Tribunalului Suprem, în locul acțiunii de recurs de recurs în litigiu în vigoare. Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziția tranzitorie a treia din această lege, noul sistem de căi de atac privind hotărârile pronunțate de ordinea administrativă înainte de intrarea în vigoare a noii legi, dar nefinalizate, în măsura în care termenul de interjectare a recursului nu era încă aplicabil. În conformitate cu dispozițiile noii legi de procedură din 30 aprilie 1992, reclamantul a formulat un recurs în recurs la Tribunalul Suprem împotriva hotărârii Tribunalului Superior de Justiție din 30 iunie 1993. În memoriul său în Casație și, cu titlu preliminar, recurentul a solicitat Tribunalului Suprem să sesizeze Tribunalul Constituțional cu privire la o chestiune de neconstituționalitate referitoare la conformitatea dispoziției tranzitorii a treia din Legea 10/1992 din 30 aprilie 1992 cu articolele 9 (principiul legalității și al retroactivității dispozițiilor restrictive ale drepturilor individuale), 24 alineatul (1) (dreptul la protecție judiciară și la un proces echitabil) și 81 alineatul (1) (rezerva legii organice pentru dispozițiile privind drepturile și libertățile fundamentale) ale Constituției. În sprijinul cererii sale, reclamantul a subliniat că, în lipsa noii legi, ar fi putut introduce o cale de atac în fața Tribunalului Suprem, care să conducă la o examinare în fapt și în dreptul cauzei sale, în locul recursului în Casație care să conducă numai la un control în drept. În plus, și în subsidiar, reclamantul a solicitat ca hotărârea pronunțată de instanța din fond să fie încălcată. printr-o hotărâre pronunțată la 2 noiembrie 1999, Tribunalul Suprem a respins cererea reclamantului privind sesizarea Tribunalului Constituțional cu privire la o chestiune de neconstituționalitate. Tribunalul a considerat, în special, că dispoziția tranzitorie a treia era pe deplin compatibilă și legitimă și nu aducea atingere principiului securității juridice, dreptul de a introduce căi de atac ca parte a dreptului la protecție judiciară efectivă nu se referă la căile de atac care nu erau prevăzute de dreptul în vigoare în momentul introducerii acțiunii în instanță. Pe de altă parte, în urma examinării mijloacelor de casare prezentate de reclamant, Tribunalul Suprem le-a respins pentru nefondare. Invocând articolele 24 (dreptul la un proces echitabil) și 14 (împreună) din Constituție, recurentul a formulat o cale de atac în fața Tribunalului Constituțional. Printr-o decizie din 3 mai 2000, notificată reclamantului la 19 mai 2000, Înalta Instanță a declarat recursul inadmisibil pentru nefondare. În ceea ce privește f un c ț i o n are a reclamantului întemeiat pe dreptul de a face apel la hotărârea pronun ț i o n a de către Tribunalul Superior ca urmare a aplicării d i s p o zi ț iii lor tranzitorii a treia din Legea nr. 10/92 din 30 aprilie 1992, Tribunalul Constitu ț i on al t ă ț i on al t ă ț ii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, și din moment ce dreptul părților la un proces cu respectarea tuturor garanțiilor a fost menținut, nu a fost contrar Constituției de a aduce modificări legislative căilor de atac existente la un moment dat și de a extinde aceste reforme la situațiile juridice anterioare, cu dispoziții de drept tranzitoriu. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că, având în vedere aplicarea dispoziției tranzitorii a treia din Legea nr. 10/92 din 30 aprilie 1992, cauza sa nu a putut fi examinată în apel de către Tribunalul Suprem, în conformitate cu legislația aplicabilă în materie de căi de atac în vigoare la data introducerii acțiunii sale legale-administrative în mai 1991. Acesta consideră că, din cauza controlului limitat în drept efectuat în casation, acesta este considerat privat de un al doilea organism complet, contrar principiului securității juridice și dreptului la o protecție judiciară efectivă. Reclamantul consideră, de asemenea, că decizia de a respinge acțiunea Tribunalului Constituțional de respingere a recursului său de la amgaro cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenție. ÎN TRECUT, reclamantul se plânge că posibilitatea de a-și reexamina cauza prin intermediul unei căi de atac în instanță deplină, ca urmare a aplicării dispoziției tranzitorii a treia din Legea nr. 10/92 din 30 aprilie 1992, aduce atingere dreptului său de a avea acces la o instanță în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, a cărei parte relevantă se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește că dreptul la o instanță judecătorească, al cărei drept de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și este gata să fie limitat în mod implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece, prin însăși natura sa, solicită o reglementare de către statul membru, care beneficiază în această privință de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul liber la un justițiar într-un mod sau într-un punct cum ar fi dreptul său la un tribunal din San Marino atins în însăși substanța sa. În cele din urmă, acestea nu conciliază cu art. 6 alin. (1) decât dacă au un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea, printre altele, Hotărârea Levages Prestations Services c. Franța din 23 octombrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-V, p. 1543, § 40. Pe de altă parte, Curtea reamintește că nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne. Hotărârea Curții din 19 decembrie 1997, Brualla Gómez de la Torrec, Rec., 1997-VIII, p. 2955, punctul 31). În speță, instanțele interne au fost obligate să interpreteze conformitatea cu diversele dispoziții ale Constituției dispoziției tranzitorii a treia din Legea 10/1992 din 30 aprilie 1992 prin care se prevedea că hotărârile pronunțate în primă instanță, și nu încă definitive, puteau face obiectul unui recurs în Casație în fața Tribunalului Suprem, în loc de recursul de apel în vigoare înainte de adoptarea legii respective. Cu toate acestea, atât Tribunalul Suprem, cât și Tribunalul Constituional au considerat că dispoziția în litigiu era conformă cu principiul securității juridice și nu aducea atingere dreptului la protecie judiciară garantat prin art. 24 din Constituie. Curtea ia notă de faptul că soluia adoptată în speță de dreptul și practica internă și că există un principiu general recunoscut conform căruia, cu excepia unor dispoziii exprese în sens contrar, legile de procedură se aplică imediat procedurilor în curs (a se vedea Hotărârea Brualla menionată anterior, § 35). În această privință, Comisia reamintește că, nimic din convenție nu împiedică un stat parte la convenție să anuleze cu o modificare legislativă o cale de atac existentă sau să o înlocuiască cu o altă cale de atac (a se vedea, de exemplu, Hotărârea nr. 7620/76 din 6 iulie 1977, DR 11, p. 156). Curtea admite că controlul efectuat prin intermediul unui recurs în cassație este mai limitat decât cel efectuat prin intermediul acțiunii. În speță, Curtea constată că cauza reclamantului a fost examinată în primă instanță de Tribunalul Superior de Justiție din Murcia, instanță judiciară care dispunea de deplina instanță. Împotriva acestei hotărâri, recurentul a putut formula un recurs în Casație în fața Tribunalului Suprem care l-a respins în fond printr-o hotărâre motivată. În această privință, aceasta constată că reclamantul nu contestă în niciun fel legalitatea procedurilor care s-au desfășurat în fața acestor instanțe. Pe de altă parte, spre deosebire de cauza Brualla Gómez de la Torre menționată anterior, în prezenta cauză, schimbarea căii de atac care poate fi exercitată a avut loc cu mult înainte de pronunțarea hotărârii de primă instanță, astfel încât reclamantul, pe de o parte, să cunoască schimbarea căii de atac care trebuie utilizată în cazul respingerii pretențiilor sale de către instanța de justiție și, pe de altă parte, să dispună de suficient timp pentru a pregăti și adapta apărarea cauzei sale ținând cont de modificarea produsă. În plus, hotărârea Tribunalului Superior de Justiie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, nu a fost afectată substanța dreptului său la o instanță astfel cum este garantată prin art. 6 alin. În măsura în care recurentul: art. 13 din Convenție, Curtea, ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, nu evidențiază nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de această dispoziție. 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Michael O