GALLEGO ZAFRA contre l'ESPAGNE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 5829/00 prezentate de María Isabel GALLEGO ZAFRA împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 14 ianuarie 2003 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäääs Pastor Ridruejo Palm dnii Fischbach Casadevall Pavlovschi, judecători și dnii M.OÕBoyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 12 aprilie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Recurenta, María Isabel Gallego Zafra, este un resortisant spaniol, născut la Frailes (Jaén) și rezident la Molina de Segura (Murcia). Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul José Luis Mazón Costa, avocat la Murcie. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Deținătorul unei diplome de farmacist, reclamanta a solicitat, în ianuarie 1988, în fața consiliului de ordine al farmaciștilor din Murcia autorizația de a deschide o agenție de farmacie într-un cartier din Murcia. Prin decizia din 28 septembrie 1988, consiliul de ordine a respins cererea sa. Împotriva acestei decizii, recurenta a înaintat o cerere la departamentul de sănătate al comunității autonome Murcia. Prin decizia din 11 mai 1989, departamentul de sănătate, în conformitate cu art. 3 alineatul (1) litera (b) din Decretul regal 909/1978 din 14 aprilie 1978 privind condițiile de deschidere a farmaciilor, a anulat decizia Consiliului de ordine al farmaciștilor și a autorizat recurenta să procedeze la deschiderea limbii oficiale. , care a fost ultima decizie administrativă și, în consecință, calea contencioasă-administrativă a fost deschisă părților interesate, acestea putând depune recursul în termen de două luni de la data notificării deciziei. Considerând că una dintre condițiile prevăzute de Decretul regal pentru deschiderea unei farmacii oficiale, și anume existența unui volum de populație (núcleo de poblić) de cel puțin 2 000 Locuitorii, nu erau reuniți, două farmaciste care dețineau farmacii din apropiere de cea a recurentei au atacat, în 1989, decizia de inițiere a procedurii în fața camerei contencios-administrative a Tribunalului Superior de Justiție din Murcia. Recurenta a participat la această procedură în calitate de co-apărare. În ianuarie 1990, recurenta și-a deschis oficiala de farmacie. printr-o hotărâre din 31 mai 1993, Tribunalul Superior de Justiție a dat dreptul la partea pârâtă și a declarat nulă decizia d În conformitate cu art. 3 alineatul (1) litera (b) din Decretul 909/ Agriculture, în special într-o hotărâre din 30 septembrie 1987, precum și în hotărârea Tribunalului Constituțional din 24 iulie 1984, care declară că este conformă cu Constituția, reglementarea și limitarea instituirii de farmacii. Examinând dacă toți locuitorii zonei delimitate erau mai apropiați de lacună sau dacă noua farmacie le era mai accesibilă decât celelalte două deja existente, Tribunalul nota că anumite părți ale suprafeței zonei delimitate erau mai apropiate de cele deja instalate. S-a considerat că declarația reclamantei, conform căreia funcționarul său era situat într-o zonă rezidențială separată de cea în care se aflau celelalte două farmacii prin spații industriale, parcuri și grădini, nu putea fi luată în considerare în măsura în care aceste instalații și terenuri nu implicau populația de a se deplasa în farmaciile deja stabilite. Prin urmare, condiția unei densități de populație de cel puțin 2 000 de persoane, necesară pentru a permite instalarea unei noi oficii oficiale, n . .. nu a fost îndeplinită. Recurenta s-a ocupat de casare. Guvernul comunității autonome Murcie a urmat-o. printr-o hotărâre din 29 octombrie 1999, Tribunalul Suprem a respins recursurile. Având în vedere că hotărârea nu era coerentă în măsura în care jurisprudența citată de Tribunalul Suprem nu justifica concluzia la care acesta a ajuns, recurenta sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o cale de atac din partea Tribunalului Suprem. . Prin decizia din 10 februarie 2000, Curtea Supremă l-a respins ca fiind lipsit de temei constituțional, considerând că hotărârea pronunțată de instanță a dat un răspuns motivat și rezonabil pretențiilor părților, fără ca motivarea contradictorie pretinsă de reclamantă să poată fi constatată. Între timp, la 28 ianuarie 2000, reclamanta și-a închis farmacia. Elemente de drept intern Constituția art. 36 Legea va reglementa particularitățile specifice regimului juridic al ordinelor profesionale, precum și exercitarea profesiilor care necesită o diplomă (...) art. 43 alineatul (2) Este responsabilitatea autorităților publice să organizeze și să protejeze sănătatea publică prin intermediul măsurilor preventive și al prestațiilor și serviciilor necesare. Legea va stabili drepturile și obligațiile tuturor în această privință. Baza 16 din Legea din 25 noiembrie 1944 privind bazele de sănătate națională Paragraful 9 Această bază prevede că: (i) instituția de farmacii de pe teritoriul național este reglementată și limitată în funcție de numărul de locuitori și de distanțele existente între oficiali. (ii) Decretul 909/1978 din 14 aprilie 1978 care reglementează condițiile de deschidere a farmaciilor la art. 3 alin. (1) lit. (b) din acest decret impune existența unui volum (núcleo de población) Hotărârea Tribunalului Constituțional din 24 iulie 1984 Sesizat de instanța de judecată administrativă din Valencia o chestiune neconstituțională privind baza 16 a Legii din 25 noiembrie 1944 privind sănătatea națională, Tribunalul Constituțional, printr-o hotărâre din 24 iulie 1984, a declarat că baza atacată nu era contrară Constituției, în măsura în care dispunea de reglementarea și restricționarea instituției de farmacii din statul respectiv. În acest sens, sunt impuse numeroase condiții, printre care se numără, de exemplu, în ceea ce privește farmaciștii, deținerea unei diplome academice determinate și/sau înscrierea în ordinea farmaciștilor.... Nimic, în Constituție, permite să se excludă posibilitatea de a reglementa și de a limita instituția de farmacii, așa cum nimic nu împiedică nici să se interzică eliberarea către public a specialităților farmaceutice, din moment ce legiuitorul poate considera în mod legitim necesară această prohibiție sau orice reglementare utilă pentru realizarea scopurilor considerate dorite. (...) GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, singur și combinat cu art. 14 din Convenție, recurenta se plânge că clientela pe care o deținea se face în cursul celor zece ani în care și-a exercitat profesia în farmacia de care deținea reprezenta un bun de o valoare patrimonială, deși a pierdut ca urmare a anulării autorizației de deschidere a unei farmacii office. Comisia consideră, de asemenea, că decretul regal 909/1978 din 14 aprilie 1978 privind deschiderea farmaciilor este incompatibil cu Protocolul n Invouché la art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge că Tribunalul Superior de Justiție din Murcie are, pentru a respinge pretențiile sale, pe o hotărâre a Tribunalului Suprem din 30 septembrie 1987 pe care o interpretează în mod eronat. Recurenta se plange ca clientela, pe care se face pe parcursul celor zece ani de exercitare a profesiei sale în officiana de farmacie pe care o deținea, constituia un bun de o valoare patrimonială pe care a pierdut-o ca urmare a hotărârilor pronunțate de instanțele spaniole și consideră, de asemenea, că Decretul regal 909/1978 din 14 aprilie 1978 privind deschiderea farmaciilor este incompatibil cu Protocolul nr. 1, singur și combinat cu art. 14 din Convenție. art. 1 din Protocolul n Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. art. 14 din Convenție Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. În primul rând, guvernul constată că reclamanta a omis să ridice în fața instanțelor interne problema legalității Decretului 909/1978 privind deschiderea farmaciilor; dimpotrivă, în fața instanțelor interne, aceasta ar fi solicitat aplicarea acestuia în temeiul condițiilor impuse prin decretul privind densitatea populației de 2 000 de persoane. Conștientă de această omisiune, recurenta ar încerca în fața Curții să demonstreze că această chestiune fusese deja pronunțată de Curtea Constituțională într-o hotărâre din 24 iulie 1984. Cu toate acestea, acest lucru nu ar fi fost cazul în măsura în care această înaltă instanță nu controlează decât constituționalitatea legilor și a altor dispoziții normative care au rang de lege. Or, dispoziția în litigiu era un decret. Astfel, recurenta nu ar putea afirma că Tribunalul Constituțional declarase decretul conform Constituției. Guvernul consideră că acest aspect al cererii trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne. Pe fond, guvernul subliniază că deschiderea unei farmacii în Spania este supusă unei autorizații administrative. O astfel de autorizație nu este definitivă atâta timp cât face obiectul unui litigiu în instanță. Întradevăr, astfel cum s-a precizat în mod expres în decizia din 11 mai 1989 a Departamentului de Sănătate, decizia administrativă care permite recurentei să deschidă o farmacie putea face obiectul unei căi de atac administrative în fața instanțelor competente în termen de două luni. Aceasta este exact ceea ce s-a produs, deoarece titularii a două farmacii aflate în apropierea zonei pentru care reclamanta a adresat autorizația de deschidere au prezentat o acțiune în litigiu prin contestarea legalității autorizației acordate. În fața contestației judiciare a autorizației, recurenta putea fie să aștepte la sfârșitul procedurii, înainte de a proceda la deschiderea officinalei sale, fie să deschidă imediat, ceea ce a făcut. În consecință, reclamanta era pe deplin conștientă de incertitudinea cu privire la rezultatul procedurii. Guvernul subliniază că instanțele interne au discutat dacă cerința unei densități de populație de 2 000 de persoane necesare pentru a avea dreptul la autorizația de deschidere este îndeplinită. Or, în pofida hotărârii Tribunalului Superior de Justiție din 31 mai 1993 prin care a anulat autorizația acordată recurentei, aceasta a continuat exploatarea comercială a funcționării sale officinale, chiar și după executarea hotărârii Tribunalului Suprem din 29 octombrie 1999 defavorabil tezei sale. Nu mai târziu de trei luni, la 28 ianuarie 2000, pe care aceasta a închis farmacia. Guvernul adaugă că multe țări europene aplică o reglementare similară cu cea în vigoare în Spania în ceea ce privește cerința unei anumite densități de populație pentru a avea dreptul de a deschide o farmacie. În concluzie, Guvernul consideră că nu a fost afectată art. 1 din Protocolul nr. Recurenta contestă teza guvernului privind neobosirea căilor de atac interne pentru că nu a contestat în fața instanțelor interne legalitatea decretului 909/1978. În această privință, Comisia remarcă faptul că această întrebare a fost formulată prin hotărârea Tribunalului Constituțional din 24 iulie 1984, în care a declarat, printre altele, că nimic din Constituția n De altfel, această jurisprudență a fost urmată de Tribunalul Suprem în diverse hotărâri ulterioare (de exemplu, hotărârea din 12 septembrie 1994). Pe fond, recurenta subliniază că, în cursul celor zece ani de activitate a farmaciei sale, aceasta este constituită dintr-o clientelă la origine dintr-o mare cifră de afaceri. Or, jurisprudența Curții ar fi declarat, în repetate rânduri, că clientela este un bun protejat prin art. 1 din Protocolul nr. Aceasta subliniază că bunul care poate fi protejat nu este autorizația de deschidere, dar clientela farmaciei pe care o are este făcută în cursul celor zece ani de activitate. C . este simpla existență a clientelei care este protejată, indiferent dacă există sau nu autorizație administrativă și dacă aceasta este definitivă sau provizorie. În concluzie, Curtea consideră că a existat o încălcare nejustificată a dreptului său de proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul nr Curtea constată că obiectul litigiului în fața instanțelor interne viza în principal dacă, în acest caz, cerința legală a unei densități de populație de 2 Era îndeplinită problema conformității sau nu a Decretului 909/1978 cu art. 1 din Protocolul nr. 1 nu făcea obiectul controversei juridice prezentate instanțelor naționale. Prin urmare, Curtea nu este obligată să se ocupe de acest aspect al cererii. Cu toate acestea, reclamantul a susținut că pierderea de clientelă survenită ca urmare a deciziilor interne care anulează autorizația de deschidere a farmaciei ar fi adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost garantat prin art. 1 din Protocolul nr 1 exclusiv sau combinat cu art. 14. Curtea va examina în primul rând problema la adresa: articolului 1 din Protocolul nr. Curtea amintește că art. 1 din Protocolul adițional conține trei standarde distincte. Prima, care este menționată în prima teză a primului paragraf și are caracter general, stabilește principiul respectării proprietății; a doua, care figurează în a doua teză a aceluiași paragraf, se referă la privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce privește a treia, menționată în al doilea paragraf, ea recunoaște statelor contractante competența, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general. Cu toate acestea, aceste standarde nu sunt lipsite de raport între ele: a doua și a treia se referă la exemple speciale de la adresa dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie să se înțeleagă în lumina principiului consacrat de prima (a se vedea, printre altele, Hotărârea Allan Jacobsson c. Suedia din 25 octombrie 1989, seria A n 163, p. 16, § 53). În speță, Curtea constată că: deschiderea unei farmacii este supusă eliberării unei autorizații administrative de către autoritatea competentă. Or, prin natura sa de act administrativ, autorizaia de deschidere a unei farmacii era susceptibilă să facă obiectul unei invocări în anulare din partea unor teri. În acest sens, autorizația de deschidere a limbii oficiale emisă de departamentul de sănătate la 11 mai 1989 arată în mod clar că aceasta putea fi atacată pe cale contencioasă în termen de două luni de la notificarea sa. Prin urmare, autorizația acordată recurentei nu constituia un drept ferm și definitiv, ci era condiționată de faptul că părțile terțe interesate ar putea introduce o cale de atac în fața instanței competente. În ciuda autorizării administrative și în deplină legalitate, recurenta a deschis o farmacie pe care a exploatat-o timp de aproximativ 10 ani până la respingerea recursului în cauză de către Tribunalul Suprem și închiderea sa finală. Curtea consideră că anularea autorizației de deschidere a procedurii oficiale de investigare poate fi analizată într-o măsură de reglementare a utilizării bunurilor care urmează să fie examinate din unghiul celui de-al doilea paragraf al articolului 1. Cu toate acestea, această dispoziție trebuie citită în lumina principiului consacrat în prima teză a primului paragraf, este necesar un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea Trektörer AB c. Suedia, Hotărârea din 7 iulie 1989, seria A n 159, §§ 55-59, pp. 22-23). În căutarea unui echilibru corect între interesul general al comunității și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului, autoritățile naționale au o marjă largă de apreciere (a se vedea Agosi c. Regatul Unit, Hotărârea din 24 octombrie 1986, seria A n 108, p. 18, § 52). În primul rând, Curtea nu are niciun motiv să se îndoiască că ingerința în litigiu era conformă cu legislația națională, întrucât aceasta se baza în mod clar pe dispoziții legale considerate conforme cu Constituția de către Tribunalul Constituțional. Curtea constată, de asemenea, că anularea autorizației de deschidere a fost menită să mențină o distribuție geografică a farmaciilor în funcție de populație. O astfel de reglementare, larg răspândită în alte state părți la convenție, poate fi considerată ca reflectând cerințele de interes general ale comunității în materie de acces la prestațiile farmaceutice. În ceea ce privește cerința de proporționalitate între ingerința în dreptul recurentei și scopul de interes general urmărit, Curtea consideră că, având în vedere caracterul precare al autorizației acordate recurentei de a deschide o officina și importanța de a garanta pe întreg teritoriul național o rețea de farmacii suficientă și adaptată populației în vederea asigurării serviciului public de eliberare de medicamente, anularea autorizației de deschidere a unei farmacii nu poate fi considerată de natură să facă această măsură disproporționată în scopul de interes general urmărit. Având în vedere marea marjă de apreciere de care dispun statele contractante în această privință, Curtea concluzionează că statul membru în cauză nu a lipsit de la a purta un mai mare echilibru între interesele reclamanților și interesul general al comunității (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Trektörer citată anterior, §§ 61-32, pp. 23-24 Oikodomikos Synetaismos Ygeionomikon Cu condiția ca reclamanta să nu fi constatat nici o aparență a acestei dispoziții. În consecință, această parte a cererii să fie vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și să fie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4). Recurenta se plânge că Tribunalul Superior de Justiție din Murcia este întemeiat, pentru a-și respinge pretențiile pe baza unei hotărâri a Tribunalului Suprem din 30 septembrie 1987 pe care o interpretează incorect. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește că aceasta are ca sarcină unică, în conformitate cu art. 19 din convenție, de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din convenție pentru părțile contractante. În special, aceasta nu este competentă să examineze o cerere referitoare la erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi adus atingere drepturilor și libertăților garantate de convenție. Curtea reamintește, de asemenea, că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C a fost în primul rând autorităților naționale și, în special, curților și instanțelor, că este de competența de a interpreta legislația internă (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Bouutc. Austria din 22 februarie 1996, Rec., 1996-II, p. 356, § 29, și, în ultimă instanță, Brualla Gómez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2955, § 31. Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele unei astfel de interpretări. În această privință, Curtea arată că cauza recurentei a fost examinată de mai multe instanțe interne în fața cărora a putut expune afirmațiile și mijloacele de apărare pe care le consideră utile. Curtea constată, de asemenea, că tribunalele spaniole și-au motivat pe deplin deciziile prin motive care par rezonabile și nearbitrare. În ceea ce privește trimiterea făcută de Tribunalul Superior de Justiție din Murcia la hotărârea Tribunalului Suprem din 30 septembrie 1987, Curtea nu înțelege în ce mod acest lucru ar fi putut afecta procedura în litigiu. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod evident greșit întemeiată în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în la .. unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Michael O

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête nº 58229/00

présentée par María Isabel GALLEGO ZAFRA

contre l’Espagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 14 janvier 2003 en une chambre composée de

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

A.

Pastor Ridruejo

,

M

me

E.

Palm

,

MM.

M.

Fischbach

,

J.

Casadevall

,

S.

Pavlovschi,

juges

,

et de M.

M.O’Boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 avril 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, María Isabel Gallego Zafra, est une ressortissante espagnole, née à Frailes (Jaén) et résidant à Molina de Segura (Murcie). Elle est représentée devant la Cour par M

e

José Luis Mazón Costa, avocat à Murcie. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

A.

Les circonstances de l’espèce

Titulaire d’un diplôme de pharmacienne, la requérante sollicita, en janvier 1988, auprès du conseil de l’ordre des pharmaciens de Murcie l’autorisation d’ouvrir une officine de pharmacie dans un quartier de Murcie. Par une décision du 28 septembre 1988, le conseil de l’ordre rejeta sa demande.

Contre cette décision, la requérante déposa une requête auprès du département de la santé de la communauté autonome de Murcie. Par une décision du 11 mai 1989, le département de la santé, en application de l’article 3 § 1 b) du décret royal 909/1978 du 14 avril 1978 régissant les conditions d’ouverture de pharmacies, annula la décision du conseil de l’ordre des pharmaciens et autorisa la requérante à procéder à l’ouverture de l’officine. La décision indiquait,

in fine

, qu’elle constituait la dernière décision administrative et, qu’en conséquence, la voie contentieuse-administrative était ouverte aux intéressés, ceux-ci pouvant déposer leurs recours dans le délai de deux mois suivant la date de notification de la décision.

Estimant que l’une des conditions prescrites par le décret royal pour l’ouverture d’une officine de pharmacie, à savoir l’existence d’un volume de population (

núcleo de población)

d’au moins 2

000

habitants, n’était pas réunie, deux pharmaciennes propriétaires d’officines de pharmacie sises à proximité de celle de la requérante attaquèrent, en 1989, la décision d’ouverture devant la chambre contentieuse-administrative du Tribunal supérieur de justice de Murcie. La requérante participa à cette procédure en tant que co-défenderesse.

En janvier 1990, la requérante ouvrit son officine de pharmacie.

Par un jugement du 31 mai 1993, le Tribunal supérieur de justice fit droit à la partie adverse et déclara nulle la décision d’ouverture de l’officine de la requérante. Pour fonder son jugement, le tribunal se référa à la jurisprudence établie par le Tribunal suprême dans la détermination du concept de «noyau de population

» établi par l’article 3 § 1 b) du décret 909/1978, notamment dans un arrêt du 30 septembre 1987 ainsi qu’à l’arrêt du Tribunal constitutionnel du 24 juillet 1984 déclarant conforme à la Constitution le fait de réglementer et de limiter l’établissement d’officines de pharmacie. Examinant la question de savoir si tous les habitants de la zone délimitée étaient plus proches de l’officine de la requérante ou si, n’étant pas plus proches, la nouvelle pharmacie leur était plus accessible que les deux autres déjà existantes, le tribunal nota que certaines parties de la superficie de la zone délimitée étaient plus proches des officines déjà installées. Il estima que l’allégation de la requérante, selon laquelle son officine était située dans une zone résidentielle séparée de celle où se trouvaient les deux autres pharmacies par des espaces industriels, des parcs et des jardins, ne pouvait entrer en ligne de compte dans la mesure où ces installations et terrains n’empêchaient pas la population de se rendre dans les pharmacies déjà établies. La condition d’une densité de population d’au moins 2

000

personnes, nécessaire pour autoriser l’installation d’une nouvelle officine, n’était donc pas remplie.

La requérante se pourvut en cassation. Le gouvernement de la communauté autonome de Murcie la suivit. Par un arrêt du 29 octobre 1999, le Tribunal suprême rejeta les pourvois.

Considérant que l’arrêt manquait de cohérence dans la mesure où la jurisprudence citée par le Tribunal suprême ne justifiait pas la conclusion à laquelle celui-ci était parvenu, la requérante saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’

amparo

. Par une décision du 10 février 2000, la haute juridiction le rejeta comme étant dépourvu de fondement constitutionnel, estimant que l’arrêt rendu par la juridiction

a quo

donnait une réponse motivée et raisonnable aux prétentions des parties, sans que la motivation contradictoire alléguée par la requérante puisse être constatée.

Entre-temps, le 28 janvier 2000, la requérante avait fermé sa pharmacie.

B.

Eléments de droit interne

1)

La Constitution

Article 36

«

La loi réglementera les spécificités propres au régime juridique des ordres professionnels ainsi que l’exercice des professions nécessitant un diplôme (...)

»

Article 43 § 2

«

Il incombe aux pouvoirs publics d’organiser et de protéger la santé publique au moyen des mesures préventives et des prestations et services nécessaires. La loi déterminera les droits et devoirs de tous à cet égard.

»

2)

Base 16

ème

de la loi du 25 novembre 1944 portant les bases de la santé nationale

Le paragraphe 9

ème

de cette base dispose que l’établissement d’officines de pharmacies sur le territoire national est réglementé et limité en fonction du nombre d’habitants et des distances existant entre les officines.

3)

Décret 909/1978 du 14 avril 1978 régissant les conditions d’ouverture d’officines de pharmacie

L’article 3 § 1 b) de ce décret exige l’existence d’un volume (

núcleo de población

) d’au moins 2 000 habitants pour ouvrir une nouvelle pharmacie.

4)

Arrêt du Tribunal constitutionnel du 24 juillet 1984

Saisi par le tribunal du contentieux-administratif de Valence d’une question en inconstitutionnalité concernant la base 16

ème

de la loi du 25

novembre 1944 sur la santé nationale, le Tribunal Constitutionnel, par un arrêt du 24 juillet 1984, déclara que la base attaquée n’était pas contraire à la Constitution dans la mesure où elle disposait que l’établissement d’officines de pharmacie est réglementé et limité sur le territoire national. La haute juridiction estima notamment

:

«

(...) Les dispositions de notre ordonnancement juridique réglementant et limitant l’exercice de professions et métiers sont très nombreuses. Pour ce faire, de multiples conditions sont imposées parmi lesquelles se trouve, par exemple, pour ce qui est des pharmaciens, la possession d’un diplôme académique déterminé et/ou l’inscription à l’ordre des pharmaciens. Rien, dans la Constitution permet d’exclure la possibilité de réglementer et limiter l’établissement d’officines de pharmacie, comme rien n’empêche non plus d’interdire la délivrance au public de spécialités pharmaceutiques dès lors que le législateur peut légitimement considérer nécessaire cette prohibition ou toute réglementation utile à la consécution des buts jugés souhaitables. (...)

»

GRIEFS

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, seul et combiné avec l’article

14 de la Convention, la requérante se plaint du fait que la clientèle qu’elle s’est faite au cours des dix années pendant lesquelles elle a exercé sa profession dans l’officine de pharmacie dont elle était propriétaire constituait un bien d’une valeur patrimoniale, bien qu’elle a perdu par suite de l’annulation de l’autorisation d’ouverture d’une officine de pharmacie. Elle estime également que le décret royal 909/1978 du 14 avril 1978 sur l’ouverture de pharmacies est incompatible avec le Protocole n

o

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint que

le Tribunal supérieur de justice de Murcie s’est fondé, pour rejeter ses prétentions, sur un arrêt du Tribunal suprême du 30 septembre 1987 qu’il interprète erronément.

EN DROIT

1.

La requérante se plaint du fait que la clientèle,

qu’elle s’est faite au cours des dix

ans d’exercice de sa profession dans l’officine de pharmacie dont elle était propriétaire, constituait un bien d’une valeur patrimoniale qu’elle a perdu par suite des décisions rendues par les tribunaux espagnols. Elle estime également que le décret royal 909/1978 du 14 avril 1978 sur l’ouverture de pharmacies est incompatible avec le Protocole n

o

1.

Elle invoque l’article 1 du Protocole n

o

1, seul et combiné avec l’article

14 de la Convention.

Article 1 du Protocole n

o

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Article 14 de la Convention

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

Le Gouvernement fait observer en premier lieu que la requérante a omis de soulever devant les juridictions internes la question de la légalité du décret 909/1978 sur l’ouverture de pharmacies. Au contraire, devant les tribunaux internes, elle aurait sollicité son application en soutenant qu’elle remplissait la condition requise par le décret d’une densité de population de 2

000 personnes. Consciente de cette omission, la requérante tenterait devant la Cour de démontrer que cette question avait déjà été tranchée par le Tribunal constitutionnel dans un arrêt du 24 juillet 1984. Toutefois, cela n’aurait pas été le cas dans la mesure où cette haute juridiction ne contrôle que la constitutionnalité des lois et autres dispositions normatives ayant rang de loi. Or, la disposition litigieuse était un décret. Ainsi, la requérante ne saurait

affirmer que le Tribunal constitutionnel avait déclaré le décret conforme à la Constitution. Le Gouvernement considère dès lors que cet aspect de la requête doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes.

Sur le fond, le Gouvernement souligne que l’ouverture d’une pharmacie en Espagne est soumise à une autorisation administrative. Une telle autorisation n’est pas définitive tant qu’elle fait l’objet d’un litige devant les tribunaux. Or, tel a été le cas en l’espèce. En effet, comme cela était expressément indiqué dans la décision du 11 mai 1989 rendue par le département de la santé, la décision administrative autorisant la requérante à ouvrir une officine de pharmacie pouvait faire l’objet dans un délai de deux

mois d’un recours contentieux-administratif auprès des juridictions compétentes.

C’est précisément ce qui s’est produit puisque les titulaires de deux pharmacies proches de la zone pour laquelle la requérante avait sollicité l’autorisation d’ouverture présentèrent un recours contentieux en contestant la légalité de l’autorisation accordée. Face à la contestation judiciaire de l’autorisation, la requérante pouvait soit attendre l’issue de la procédure avant de procéder à l’ouverture de son officine soit l’ouvrir tout de suite, ce qu’elle fit. La requérante était ainsi parfaitement consciente de l’incertitude quant à l’issue de la procédure.

Le Gouvernement souligne que les tribunaux internes n’ont discuté que la question de savoir si l’exigence d’une densité de population de 2

000

personnes nécessaire pour avoir droit à l’autorisation d’ouverture se trouvait remplie. Or, en dépit du jugement du Tribunal supérieur de justice du 31 mai 1993 annulant l’autorisation accordée à la requérante, celle-ci continua l’exploitation commerciale de son officine, et ce, même après l’arrêt du Tribunal suprême du 29 octobre 1999 défavorable à sa thèse. Ce n’est que trois mois plus tard, le 28 janvier 2000, qu’elle ferma la pharmacie.

Le Gouvernement ajoute que de nombreux pays européens appliquent une réglementation semblable à celle en vigueur en Espagne en matière d’exigence d’une certain densité de population pour avoir le droit d’ouvrir une pharmacie.

En conclusion, le Gouvernement estime qu’il n’y a pas eu atteinte à l’article 1 du Protocole n

o

1.

La requérante conteste la thèse du Gouvernement concernant le non-épuisement des voies de recours internes pour n’avoir pas contesté devant les juridictions internes la légalité du décret 909/1978. A cet égard, elle fait remarquer que cette question avait été tranchée par l’arrêt du Tribunal constitutionnel du 24 juillet 1984 dans lequel il déclarait notamment que rien dans la Constitution n’excluait la possibilité de réglementer et de limiter l’établissement d’officines de pharmacie. Cette jurisprudence a d’ailleurs été suivie par le Tribunal suprême dans divers arrêts ultérieurs (l’arrêt du 12 septembre 1994 par exemple). Elle conclut que le motif d’irrecevabilité ne saurait être retenu.

Sur le fond, la requérante souligne qu’au cours des dix années d’activité de sa pharmacie, elle s’est constitué une clientèle à l’origine d’un important chiffre d’affaire. Or, la jurisprudence de la Cour aurait déclaré, à de nombreuses reprises, que la clientèle est un bien protégé par l’article 1 du Protocole n

o

o

1.

La Cour constate d’emblée que l’objet du litige devant les juridictions internes portait essentiellement sur le point de savoir si, en l’occurrence, l’exigence légale d’une densité de population de 2

000 personnes nécessaire pour avoir droit à l’autorisation d’ouverture se trouvait remplie. La question de la conformité ou non du décret 909/1978 avec l’article 1 du Protocole n

o

1 ne faisait pas l’objet de la controverse juridique soumise aux juridictions nationales. En conséquence, la Cour n’est pas amenée à se pencher sur cet aspect de la requête.

Reste le grief de la requérante d’après lequel la perte de clientèle survenue par suite des décisions internes annulant l’autorisation d’ouverture de la pharmacie aurait porté atteinte au droit au respect de ses biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n

o

1 seul ou combiné avec l’article 14.

La Cour examinera en premier lieu la question de l’atteinte alléguée à l’article 1 du Protocole n

o

1.

La Cour rappelle que l’article 1 du Protocole additionnel contient trois

normes distinctes. La première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété ; la deuxième, qui figure dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux États contractants le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général. Ces normes ne sont pas pour autant dépourvues de rapport entre elles : la deuxième et la troisième ont trait à des exemples particuliers d’atteinte au droit de propriété ; dès lors, elles doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première (voir, entre autres, l’arrêt Allan Jacobsson c. Suède du 25 octobre 1989, série A n

o

163, p. 16, § 53).

En l’espèce, la Cour observe que l’ouverture d’une pharmacie est soumise à la délivrance d’une autorisation administrative par l’autorité compétente. Or, par sa nature d’acte administratif, l’autorisation d’ouverture était susceptible de faire l’objet d’une requête en annulation de la part de tiers. En l’occurrence, l’autorisation d’ouverture de l’officine délivrée par le département de la santé le 11 mai 1989 indiquait clairement qu’elle pouvait être attaquée par voie contentieuse dans le délai de deux mois après sa notification. Partant, l’autorisation accordée à la requérante ne constituait pas un droit ferme et définitif, mais était conditionnée par l’issue d’éventuels recours que des tiers intéressés pourraient introduire par devant la juridiction compétente. Forte de l’autorisation administrative et en toute légalité, la requérante ouvrit une pharmacie qu’elle exploita pendant environ dix ans jusqu’au rejet de son pourvoi en cassation par le Tribunal suprême et sa fermeture finale.

La Cour estime que l’annulation de l’autorisation d’ouverture de l’officine peut s’analyser en une mesure de réglementation de l’usage de biens à examiner sous l’angle du second alinéa de l’article 1. Cette disposition devant toutefois se lire à la lumière du principe consacré par la première phrase du premier alinéa, il faut un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (cf.

Tre Traktörer AB c. Suède

, arrêt du 7 juillet 1989, série A n

o

159, §§

55-59, pp. 22-23). Dans la recherche du juste équilibre à ménager de la sorte entre l’intérêt général de la communauté et les exigences de la protection des droits fondamentaux de l’individu, les autorités nationales jouissent d’une large marge d’appréciation (cf.

Agosi c. Royaume-Uni

, arrêt du 24 octobre 1986, série A n

o

108, p. 18, § 52).

La Cour n’aperçoit, tout d’abord, aucune raison de douter que l’ingérence litigieuse fût conforme à la législation nationale, car elle se fondait clairement sur des dispositions légales jugées conformes à la Constitution par le Tribunal constitutionnel. La Cour note en outre que l’annulation de l’autorisation d’ouverture avait pour objet de préserver une distribution géographique des officines de pharmacie en fonction de la population. Une telle réglementation, largement répandue au sein d’autres Etats Parties à la Convention, peut être considérée comme reflétant les exigences d’intérêt général de la communauté en matière d’accès aux prestations pharmaceutiques.

Quant à l’exigence de proportionnalité entre l’ingérence dans le droit de la requérante et le but d’intérêt général poursuivi, la Cour considère que, eu égard au caractère précaire de l’autorisation accordée à la requérante d’ouvrir une officine ainsi qu’à l’importance de garantir sur l’ensemble du territoire national un réseau de pharmacies suffisant et adapté à la population en vue d’assurer le service public de délivrance de médicaments, l’annulation de l’autorisation d’ouverture de l’officine de pharmacie ne saurait être considérée de nature à rendre cette mesure disproportionnée au but d’intérêt général poursuivi. Compte tenu de la grande marge d’appréciation dont disposent les Etats contractants en cette matière, la Cour conclut que l’Etat défendeur n’a pas manqué de ménager un « juste équilibre » entre les intérêts des requérants et l’intérêt général de la communauté (cf.,

mutatis mutandis

, l’arrêt Tre Traktörer précité, §§ 61-32, pp. 23-24

;

Oikodomikos Synetairismos Ygeionomikon «

I Ygeia

», Karkavelas, Vamvalis et Graikou c. Grèce

, (déc), n

o

42396/98, 25 mai 1999, non publiée). Pour autant que la requérante invoque l’article 14 de la Convention, la Cour n’a décelé aucune apparence de cette disposition.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.

2.

La requérante se plaint que le Tribunal supérieur de justice de Murcie s’est fondé, pour rejeter ses prétentions sur un arrêt du Tribunal suprême du 30 septembre 1987 qu’il interprète incorrectement. Elle invoque l’article 6 §

1 de la Convention dont la partie pertinente se lit comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, elle n’est pas compétente pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d’avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention. La Cour rappelle par ailleurs qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et, notamment, aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir,

mutatis mutandis

, les arrêts

Bulut c. Autriche

du 22 février 1996,

Recueil

1996-II, p.

356, § 29, et, en dernier lieu,

Brualla Gómez de la Torre c. Espagne

du 19 décembre 1997,

Recueil

1997-VIII, p. 2955, § 31). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation.

A cet égard, la Cour relève que la cause de la requérante a été examinée par plusieurs juridictions internes devant lesquelles elle a pu exposer les allégations et moyens de défense qu’elle a estimé utiles. Elle note que les décisions critiquées sont intervenues à la suite d’une procédure contradictoire. La Cour constate encore que les tribunaux espagnols ont amplement motivé leurs décisions par des motifs qui apparaissent raisonnables et dénués d’arbitraire. Quant à la référence faite par le Tribunal supérieur de justice de Murcie à l’arrêt du Tribunal suprême du 30

septembre 1987, la Cour n’aperçoit pas en quoi cela aurait pu entacher d’iniquité la procédure litigieuse.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Michael

O’Boyle

Nicolas BRATZA

Greffier

Président