SOLA CASTRO contre l'ESPAGNE

A PATRA SECȚIUNE

DECIZIE FINALĂ

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

a cererei nr. 45905/99

prezentată de Manuel Luis SOLA CASTRO

împotriva Spaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), întrunită pe 10 mai 2001 într-o cameră compusă din

Domni

G.

Ress

,

președinte

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

Doamna

N.

Vajić

,

Domnul

M.

Pellonpää

,

judecători

,

și

Domnul V.

Berger

,

grefier de secțiune

,

Având în vedere petiția sus-menționată introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 15 iulie 1998 și înregistrată pe 3 februarie 1999,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina petiția,

Având în vedere observațiile și observațiile suplimentare depuse de guvernul pârât, și observațiile prezentate în răspuns de reclamantul,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul, Manuel Luis Sola Castro, este cetățean spaniol, născut în 1920 și domiciliat la Verín (Orense). Este magistrat pensionat.

A.

Circumstanțele cauzeiorului

Faptele litigioase, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1991, o procedură penală a fost inițiată împotriva reclamantului pentru insulte la adresa unui funcționar. Numeroase încercări fără succes de a face cunoscute la domiciliul acestuia actele de procedură și citații de comparare în fapt ca inculpat au avut loc. Pe 26 iulie 1991, reclamantul a refuzat în plus, în mod expres, să ia cunoștință de actele de procedură care i-au fost arătate și pe care le-a citit într-un hotel din Verín, unde secretarul tribunalului l-a găsit după ce s-a prezentat în zadar și de mai multe ori la domiciliul lui, și de a semna confirmarile de primire a notificărilor adresate prin poștă.

Pe 9 august 1991, judecătorul de instrucție nr. 2 din Verín a emis un ordin de arestare împotriva acestuia, care se reprezenta singur în procedură, din cauza atitudinii sale de obstrucție dilatorie. Reclamantul, în vârstă de șaptezeci de ani, a fost deci arestat de poliția judiciară la ora 14 h 15 a zilei menționate, la domiciliul lui, și transferat apoi la centrul de detenție municipal la ora 14 h 30, unde a fost plasat la dispoziția judecătorului. Pe 10 august 1991, au fost aduse la cunoștința reclamantului memoria cu acuzații ale ministerului public și ale părții acuzatoare private, și decizia care acorda deschiderea dezbaterilor orale. Reclamantul a fost și el citat să comparaie, reprezentat de un avocat, în termen de trei zile. Printr-un ordin datat cu aceeași zi, la ora 14 h 30, judecătorul de instrucție nr. 2 a decis eliberarea sa în libertate provizorie. Reclamantul a refuzat să semneze confirmarea de primire a ordinului în cauză și a fost eliberat la ora 14 h 45.

Pe 12 februarie 1992, reclamantul a depus plângere penală, pentru detenție ilegală și corupție (prevaricación), împotriva L. R.P., judecătorului de instrucție nr. 2 din Verín, care a ordonat plasarea lui în detenție.

Pe 20 februarie 1992, Tribunalul Superior de Justiție al Galiciei a emis un ordin de clasare, considerând că faptele litigioase nu constituiau o infracțiune.

Pe 23 februarie 1992, reclamantul a prezentat un recurs de súplica, care a fost respins printr-o decizie a 4 martie 1992 a aceluiași tribunal, precizând că decizia adoptată de judecătorul de instrucție de a plasa pe reclamant în detenție respecta condițiile prevăzute de art. 492 § 3 al Codului de procedură penală, și că intenția reclamantului era de a împiedica sau de a face imposibil desfășurarea procedurii.

Reclamantul a depus un recurs de amparo în fața Tribunalului Constituțional, în care a susținut încălcarea dreptului la libertate (art. 17 al Constituției).

Printr-o hotărâre a 27 februarie 1996, Tribunalul Constituțional a admis reclamantul și i-a acordat amparo-ul. Curtea de apel s-a pronunțat mai întâi asupra legalității detenției, precizând că aceasta a fost decretată de judecător cu scopul de a remedia tehnicile dilatoare folosite de reclamant din momentul în care fusese acuzat de o infracțiune, și pentru ca procedura să poată continua. A concluzionat prin urmare că, din acest punct de vedere, dreptul reclamantului la libertate nu fusese încălcat.

Cu toate acestea, curtea de apel a estimat că detențiunea s-a prelungit dincolo de durata strict necesară, și că faptul că nu depășise durata legală maximă de șaptezeci și doi de ore prevăzută pentru o detenție de poliție nu o justifica, ținând cont de scopul urmărit, de activitățile autorităților implicate și de comportamentul deținutului. A observat că reclamantul ar fi putut fi adus în fața autorității judiciare în după-amiaza zilei arestării sale sau fi dus direct în fața judecătorului, și că nici comportamentul lui, nici distanțele și deplasările în Verín, nici orarul tribunalului, nici lipsa de coordonare cu judecătorul de garda din ziua respectivă nu puteau justifica o detenție de o durată atât de disproporționată cu scopul urmărit, în încălcarea dreptului reclamantului la libertatea personală.

În ceea ce privește adecvarea căilor de atac utilizate – în speță, plângerea penală depusă împotriva judecătorului de instrucție nr. 2 din Verín – curtea de apel a precizat că titularul dreptului fundamental la libertatea personală ar putea alege calea de atac cea mai adecvată împotriva încălcărilor dreptului la libertate invocat și că plângerea penală depusă de reclamant era o cale adecvată pentru a susține dreptul revendicat. Cu toate acestea, aceasta trebuia înțeleasă sub rezerva posibilităților pe care fiecare ordin jurisdicțional le oferă, fără ca totuși Tribunalului Constituțional să-i aparțină să se pronunțe asupra pretenției reclamantului, și anume condamnarea penală a judecătorului de instrucție responsabil pentru detențiunea lui, în măsura în care exercitarea acțiunii penale nu garanta succesul acesteia și nici deschiderea necondiționată a unei proceduri penale împotriva unui terț.

Tribunalul Constituțional a observat că controlul lui „trebuia să se limiteze la întrebarea dacă plângerea prezentată de reclamant în vederea protejării libertății sale personale încălca dreptul fundamental în cauză", și a precizat următoarele:

„Din acest punct de vedere, amparo-ul solicitat trebuie acordat. Durata detenției suferite de Domnul Sola a depășit, în orice caz, durata strict necesară stabilită, ca limită maximă, de art. 17 al Constituției. Deciziile nu au luat în considerare, totuși, acest factor, de o importanță certă, și nici nu se referă la el pentru a aprecia, într-un fel sau altul, comportamentul obiectul plângerii. Această abență totală de considerare în deciziile atacate a duratei detenției în ceea ce privește dimensiunea constituțională a faptelor prezentate de reclamant în plângerea sa, s-a tradus într-o încălcare a articolului 17 al Constituției, ceea ce implică nulitatea deciziilor judiciare atacate.

Această concluzie nu implică absolut că trebuie considerată comportamentul autorității care a ordonat arestarea Domnului Sola, și care l-a ținut la dispoziția ei până când a decis eliberarea sa provizorie, ca fiind constitutiv de infracțiune, această chestiune aparținând exclusiv jurisdicțiilor ordinare. Dar aceste jurisdicții sunt, pe de altă parte, obligate să aprecieze, în mod expres, valoarea juridico-penală a detenției suferite de reclamant, care probabil a depășit termenele strict necesare, în încălcarea limitelor stabilite de art. 17 § 2 al Constituției. (...)

"

Tribunalul Constituțional a anulat prin urmare deciziile Tribunalului Superior de Justiție al Galiciei pronunțate pe 20 februarie și 4 martie 1992 și a recunoscut dreptul reclamantului ca plângerea sa penală să nu fie declarată inadmisibilă din lipsa de motivare suficientă, cu, eventualmente, realizarea pașilor necesari pentru a descoperi cauza duratei detenției suferite.

Printr-o decizie a 18 octombrie 1996, Tribunalul Superior de Justiție al Galiciei a declarat inadmisibilă plângerea penală depusă de reclamant, referindu-se la orarul de lucru continuu al dimineții tribunalelor, care nu au funcție de garda, la faptul că comunicarea poliției judiciare informând judecătorul despre detenția reclamantului ajunsese în afara orelor de lucru ale zilei 9 august 1992, și la imposibilitatea de a pretinde unui judecător în regim obișnuit de lucru și în afara funcțiilor de garda o prezență permanentă și neîntreruptă în localurile tribunalului, ori de câte ori ordinele de arestare riscă să fie adoptate.

Recursul de súplica prezentat de reclamant, care insista asupra admisibilității plângerii sale penale, a fost respins printr-o decizie a 12 noiembrie 1996 a Tribunalului Superior de Justiție, care a precizat:

„[Reclamantul] a provocat situații care trebuiau să-l conducă inevitabil la arestare, și chiar la închisoare, și dacă această arestare a fost efectuată în afara perioadelor în care cei care au puterea de a decide asupra acesteia pot să se dedice – (...) – aceasta nu poate fi imputată unei persoane, acuzând-o că a comis infracțiunea de detenție ilegală pe baza faptelor care nu constituie o asemenea infracțiune pedepsită de art. 184 al Codului penal anterior, nici de art. 167 al Codului penal actual, deoarece măsura [de arestare], care era justificată în cauza dată, după cum a precizat Tribunalul Constituțional, a avut loc în limitele de timp fixate de articolele 497 al Codului de procedură penală și 17 § 2 al Constituției, și în cele necesare pentru puterea de a decide (...)"

Reclamantul a sesizat apoi Tribunalul Constituțional cu un recurs de amparo. Printr-o decizie a 27 ianuarie 1998, curtea de apel a respins recursul, ca fiind lipsit de temei constituțional, în măsura în care deciziile atacate au motivat suficient inadmisibilitatea plângerii penale.

B.

Dreptul intern relevant

Codul de procedură penală

art. 492

„Autoritatea sau agentul poliției judiciare va avea obligația de a aresta:

(...)

3.

Cel împotriva căruia o procedură penală a fost inițiată pentru o infracțiune pasibilă de o pedeapsă mai mică [decât închisoare pe timp limitat], dacă antecedentele lui sau dacă circumstanțele de fapt ar putea face să se presupună că nu va comparîn când va fi chemat de autoritatea judiciară. (...)

"

PRETENȚII

Invocând art. 5 §§ 1 și 3 al Convenției, reclamantul se plânge că a fost supus unei privări de libertate ilegale timp de 24 de ore și 30 de minute cu scopul de a face cunoscute anumite acte de procedură, și cere continuarea examinării plângerii pe care a depus-o penal împotriva judecătorului responsabil de detenție.

ÎN DROIT

Reclamantul se plânge că a fost supus unei privări de libertate ilegale cu scopul de a face cunoscute anumite acte de procedură, și cere ca plângerea sa penală împotriva judecătorului responsabil de detenție să fie examinată. El invocă art. 5 §§ 1 și 3 al Convenției, din care partea relevantă prevede următoarele:

„

1.

Toată persoana are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertate, decât în următoarele cazuri și conform căilor legale:

(...)

b)

dacă a fost arestat sau deținut în mod regulat pentru nerespectarea unui ordin emis, în conformitate cu legea, de către un tribunal sau pentru a asigura executarea unei obligații prescrise de lege;

c)

dacă a fost arestat și deținut cu scopul de a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive rezonabile să se suspecteze că a comis o infracțiune sau când există motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau să se sustragă după săvârșirea acesteia;

(...)

3.

Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute la §1 c) al acestui articol trebuie adusă imediat în fața unui judecător sau al altui magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare și are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau să fie eliberată în cursul procedurii. Eliberarea poate fi condiționată de o garanție asigurând compararea interesatului la ședință. (...)

"

Guvernul face referință la art. 5 § 5 al Convenției și reamintește că despăgubirea la care se referă această prevedere nu poate consta în condamnarea penală a celui responsabil de privarea de libertate declarată contrară Convenției. În plus, dreptul de a iniția proceduri penale nu este, ca atare, garantat de Convenție.

Guvernul observă că în cauza dată, reclamantul se plânge de inadmisibilitatea plângerii sale împotriva judecătorului responsabil de detențiunea lui, ceea ce ar constitui o încălcare a articolului 5 al Convenției. El insistă, în observațiile sale suplimentare, asupra faptului că nicio încălcare a dreptului reclamantului la libertate, în ceea ce privește legalitatea detenției lui, nu a fost constatată de Tribunalul Constituțional. Acesta din urmă concluzionează totuși să existe încălcare a dreptului la libertate în măsura în care durata detenției suferite de reclamant a depășit durata strict necesară, stabilită ca limită maximă de art. 17 al Constituției, durată care nu a fost luată în considerare în deciziile atacate.

Guvernul subliniază că această constatare de încălcare nu constituie o infracțiune de detenție ilegală și corupție, după cum susține reclamantul, și face referință, în acest sens, la decizia din 18 octombrie 1996 pronunțată de Tribunalul Superior de Justiție al Galiciei. El observă că reclamantul este în dezacord cu motivarea acestei decizii și se limitează să ceară condamnarea penală a colegului lui, judecătorului de instrucție nr. 2 din Verín.

Guvernul concluzionează la inadmisibilitatea cererei în măsura în care, pe de o parte, Convenția nu consacră niciun drept la condamnarea penală a altuia și, pe de altă parte, încălcarea dreptului protejat de art. 5 al Convenției a fost constatată de jurisdicțiile interne. Cu toate acestea, reclamantul nu a încercat, pentru a remedia o asemenea rană, să se folosească de dreptul la o reclamație bănească din cauza unei disfuncții în administrarea justiției, conform articolelor 292 și următorilor din legea organică privind puterea judiciară. Guvernul susține că reclamantul va putea pretinde despăgubirea în cauză într-un termen de un an de la decizia de inadmisibilitate pronunțată de Curt.

Reclamantul, pe de altă parte, observă că Guvernul recunoaște „deschis" că detenția lui a lezat dreptul lui la libertate în măsura în care nu a respectat condițiile pe care trebuie să le satisfacă orice privare de libertate. El susține că dacă jurisdicțiile interne ar fi recunoscut, după cum susține Guvernul, caracterul ilegal al detenției din care a fost victimă, ar fi dat răspunsul stabilit, după el, de dreptul intern. Cu toate acestea, plângerea pe care a depus-o pentru detenție ilegală și corupție nu a reușit, deoarece Tribunalul Superior de Justiție al Galiciei a declarat-o inadmisibilă, considerând-o lipsită de temei. Astfel, reclamantul, dorind să obțină o răspuns motivat de instanța judiciară competentă, a depus un recurs de amparo în fața Tribunalului Constituțional. Acționând în cadrul competențelor sale, această jurisdicție a admis recursul și a ordonat Tribunalului Superior de Justiție al Galiciei să motiveze în drept respingerea plângerii. Acesta din urmă s-a limitat să obedească ordinul Tribunalului Constituțional și a motivat decizia sa, precizând că privarea de libertate nu era ilegală. Reclamantul observă că, nefiind în stare să examineze fondul cauzeiorului, Tribunalul Constituțional s-a mulțumit să respingă al doilea recurs de amparo al lui, argumentând cu respectarea dreptului la protecție efectivă de către curți și tribunale, care implică dreptul de a obține o decizie motivată în drept, dar nu și cel de a obține continuarea procedurilor penale până la rezultatul dorit de reclamant. Reclamantul consideră prin urmare că nicio decizie admițând caracterul ilegal al privării lui de libertate nu a fost pronunțată.

Mai mult, și în ceea ce privește neepuizarea căilor de atac interne susținute de guvern, reclamantul face referință la §20 al hotărârii Riera Blume și alții împotriva Spaniei (nr. 37680/97, CEDO 1999-VII) și concluzionează că această excepție trebuie respinsă, deoarece, după ce a ales calea penală, a epuizat toate căile de atac care-i erau accesibile.

Curtea reamintește, în ceea ce privește plângerea tirada din §3 al articolului 5, că această prevedere se aplică doar persoanelor aretate sau deținute în condițiile prevăzute la §1 c) al articolului 5, și anume „dacă a fost arestat și deținut cu scopul de a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive rezonabile să se suspecteze că a comis o infracțiune sau când există motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau să se sustragă după săvârșirea acesteia", ceea ce nu este cazul în speță. Rezultă că această parte a cererei este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției.

În ceea ce privește restul cererei, Curtea consideră din start că nu este necesar să examineze separat excepția de neepuizare a căilor de atac interne ridicate de Guvern, deoarece aceasta este indisolubil legată de fondul cauzeiorului.

Curtea reamintește că, proclamând „dreptul la libertate", §1 al articolului 5 vizează libertatea fizică a persoanei; are scopul de a asigura că nimeni nu este privat de aceasta în mod arbitrar. Ea observă că în speță, reclamantul a fost supus unei detenții cu scopul de a face cunoscute actele de procedură care, altfel, nu i-ar fi putut fi comunicate oficial. Împotriva acestei detenții, reclamantul a depus o plângere penală pentru detenție ilegală și corupție împotriva judecătorului care o ordonnase. După ordinul de clasare emis de Tribunalul Superior de Justiție al Galiciei și recursul lui de súplica, de asemenea respins, a sesizat Tribunalul Constituțional cu un recurs de amparo, invocând dreptul la libertate (art. 17 al Constituției).

Curtea constată că Tribunalul Constituțional, în hotărârea sa a 27 februarie 1996, s-a pronunțat mai întâi asupra legalității detenției, precizând că aceasta a fost ordonată de judecător cu scopul de a remedia tehnicile dilatoare folosite de reclamant acuzat de o infracțiune, și pentru ca procedura să poată continua. A concluzionat că, din acest punct de vedere, dreptul reclamantului la libertate nu fusese încălcat.

Cu toate acestea, Curtea observă că curtea de apel a estimat că, în ciuda legalității formale, detențiunea s-a prelungit dincolo de durata strict necesară, ținând cont de scopul urmărit, de activitățile autorităților implicate și de comportamentul deținutului, de asemenea de distanțele și deplasările din satul Verín, de orarul tribunalului și de lipsa de coordonare cu judecătorul de garda din ziua respectivă, ceea ce nu putea justifica o detenție de o durată atât de disproporționată cu scopul urmărit, în încălcarea dreptului reclamantului la libertatea personală. Tribunalul Constituțional a constatat deci încălcarea articolului 17 al Constituției în acest sens.

Curtea observă apoi că curtea de apel concluzionează la adecvarea căii de atac utilizate, și anume plângerea penală depusă de reclamant împotriva judecătorului de instrucție nr. 2 din Verín pentru a susține dreptul revendicat. Ea a observat totuși că nu-i aparținea să se pronunțe asupra pretenției reclamantului și a precizat că constatarea încălcării articolului 17 al Constituției, în ceea ce privește disproporia detenției suferite de acesta în raport cu scopul urmărit, nu implică că trebuie considerată comportamentul autorității care a ordonat arestarea lui ca fiind constitutiv de infracțiune, această chestiune aparținând exclusiv jurisdicțiilor ordinare, care trebuie să se pronunțe prin detaliate motivări.

Curtea observă că Tribunalul Superior de Justiție al Galiciei a dat atunci curs hotărârii Tribunalului Constituțional, reexaminând plângerea reclamantului și concluzi la inadmisibilitatea ei prin deciziile din 18 octombrie și 12 noiembrie 1996. Aceste decizii făceau referință la orarul de lucru continuu al dimineții tribunalelor care nu sunt în funcție de garda, la faptul că comunicarea poliției judiciare informând judecătorul despre arestarea reclamantului ajunsese în afara orelor de lucru corespunzând zilei 9 august 1992, și la imposibilitatea de a pretinde unui judecător în regim obișnuit de lucru și în afara funcțiilor de garda, o prezență permanentă și neîntreruptă în localurile tribunalului ori de câte ori ordinele de arestare riscă să fie adoptate. Tribunalul Superior a concluzionat că acest cumul de circumstanțe nu putea fi imputat unei persoane, acuzând-o că a comis infracțiunea de detenție ilegală pe baza faptelor expuse.

Curtea ia act de argumentele Guvernului privind despăgubirea prevăzută de art. 5 § 5 al Convenției în caz de arestare sau detenție contrară prevederilor acestui articol, și observă că această despăgubire nu poate consta în condamnarea penală a celui responsabil de privarea de libertate în cauză.

Curtea observă că legalitatea formală a detenției reclamantului nu a fost pusă în cauză de Tribunalul Constituțional și că acesta s-a limitat să constate că durata acesteia a depășit durata strict necesară. El a acordat deci amparo-ul în acest sens, a anulat deciziile pronunțate de tribunalul de apel, și a ordonat acestuia să motiveze decizia sa de acordare sau respingere a plângerii depuse de reclamant împotriva judecătorului responsabil de detențiunea lui. Tribunalul Constituțional a, prin urmare, dat satisfacție reclamantului.

Curtea consideră totuși că, prin utilizarea căii penale, recunoscută ca eficace și adecvată de Tribunalul Constituțional, reclamantul a asumat riscul de a nu vedea reparată încălcarea, constatată de acesta, a dreptului la libertate din care a fost victimă, în măsura în care constatarea unei încălcări a unui asemenea drept nu este automat constitutivă a unei infracțiuni de detenție ilegală sau corupție, după cum susține el. Curtea observă că, în vederea hotărârii Tribunalului Constituțional, acesta nu putea, în afara constatării încălcării dreptului în cauză, decât să verifice că admisibilitatea sau respingerea plângerii depuse de reclamant era suficient motivată. Ea observă că, în cadrul celui de-al doilea recurs de amparo prezentat de reclamant, care era în dezacord cu motivarea deciziilor luate de Tribunalul Superior de Justiție al Galiciei, și care s-a limitat să ceară condamnarea judecătorului de instrucție nr. 2 din Verín, Tribunalul Constituțional a estimat că deciziile atacate aveau, de această dată, suficient motivat clasarea consecutivă plângerii penale. De alte, ea ia act de afirmațiile Guvernului conform cărora reclamantul, care nu a încercat să se folosească de dreptul la o reclamație bănească din cauza unei disfuncții în administrarea justiției, conform articolelor 292 și următorilor din legea organică privind puterea judiciară, va putea să o facă într-un termen de un an de la prezenta decizie.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante reflectând un principiu legat de buna administrare a justiției, deciziile judiciare trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se bazează. Amploarea acestei datorii poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărei cazuri (hotărârile Ruiz Torija și Hiro Balani c. Spania a 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A și 303-B, p. 12, § 29, și pp. 29-30, § 27, și Higgins și alții c. Franța a 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I, p. 60, § 42). În măsura în care plângerea reclamantului privind condamnarea penală a judecătorului de instrucție nr. 2 din Verín poate fi înțeleasă ca vizând aprecierea și interpretarea faptelor care ar fi, după el, constitutive de infracțiune, Curtea reamintește că conform articolului 19 al Convenției, sarcina ei este de a asigura respectarea angajamentelor rezultate din Convenție pentru Părțile contractante. În particular, nu-i aparține să cunoască erori de fapt sau de drept pretins comise de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut leza drepturile și libertățile salvgardată de Convenție. În acest sens, ea observă, pe de o parte, că dreptul de a iniția proceduri penale nu este, ca atare, garantat de Convenție și, pe de altă parte, că nu-i aparține să înlocuiască jurisdicțiile interne în ceea ce privește defectul de motivare susținut. Este în primul rând responsabilitatea autorităților naționale, și în special a curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă (vezi, mutatis mutandis, hotărârile Brualla Gómez de la Torre c. Spania a 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania a 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33), și nu va substitui propria apreciere a dreptului la a lor în absență arbitrarului (vezi, între altele, hotărârea Tejedor García c. Spania a 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2796, § 31). După opinia Curții, interpretarea care trebuie să se dea faptelor cauzeiorului aparține curților și tribunalelor interne, și nu poate fi calificată arbitrară, nerezonabilă sau de natură să afecteze imparțialitatea procedurii.

Ținând cont de cele de mai sus, Curtea observă că reclamantul a ales cu libertatea de a repara încălcarea dreptului la libertate constatată de Tribunalul Constituțional prin intermediul plângerii penale depuse împotriva judecătorului responsabil de detențiunea lui. Deciziile de respingere a pretensiunilor sale pronunțate de Tribunalul Superior de Justiție al Galiciei urmând primei hotărâri a Tribunalului Constituțional erau din belșug motivate, și aceasta a confirmat-o integral pe următoarele. Reclamantul nu este deci îndreptățit să susțină că decizia în cauză pătea din lipsa motivării și nici să ceară continuarea examinării plângerii sale.

În lumina principiilor elaborate de jurisprudența sa, Curtea consideră că nimic în dosar nu permite detectarea unei aparențe de încălcare de jurisdicțiile spaniole a drepturilor recunoscute de Convenție. Ea concluzionează deci că petiția este în mod evident lipsită de temei și trebuie respinsă conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

petiția inadmisibilă.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Grefier

Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 45905/99

présentée par Manuel Luis SOLA CASTRO

contre l’Espagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 10 mai 2001 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

juges

,

et

de

M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 juillet 1998 et enregistrée le 3

février 1999,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations et les observations complémentaires soumises par le gouvernement défendeur, et les observations présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Manuel Luis Sola Castro, est un ressortissant espagnol, né en 1920 et résidant à Verín (Orense). Il est magistrat retraité.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En 1991, une procédure pénale fut diligentée contre le requérant pour injures à un fonctionnaire. De nombreuses tentatives infructueuses de signification au domicile de ce dernier d’actes de procédure et de citation à comparaître à l’audience en tant qu’accusé eurent lieu. Le 26 juillet 1991, le requérant refusa par ailleurs, de façon expresse, de prendre connaissance d’actes de procédure qui lui furent montrés et qu’il lut dans un hôtel de Verín où le greffier du tribunal le trouva après s’être présenté en vain et à plusieurs reprises à son domicile, ainsi que de signer les accusés de réception des notifications adressées par voie postale.

Le 9 août 1991, le juge d’instruction n° 2 de Verín rendit une ordonnance de mise en détention contre ce dernier, qui se représentait lui-même dans la procédure, en raison de son attitude d’obstructionnisme dilatoire. Le requérant, âgé de soixante-dix ans, fut ainsi arrêté par la police judiciaire à 14 h 15 du jour mentionné, à son domicile, et transféré ensuite au centre de détention municipal à 14 h 30, où il fut placé afin d’être mis à la disposition du juge. Le 10 août 1991, furent signifiés au requérant les mémoires en accusation du ministère public et de la partie accusatrice privée ainsi que la décision accordant l’ouverture des débats oraux. Le requérant fut aussi cité à comparaître, représenté par un avoué, dans un délai de trois jours. Par une ordonnance datée du même jour, à 14 h 30, le juge d’instruction n° 2 décréta sa remise en liberté provisoire. Le requérant refusa de signer l’accusé de réception de l’ordonnance en cause, et fut remis en liberté à 14 h 45.

Le 12 février 1992, le requérant déposa plainte au pénal, pour détention illégale et corruption (

prevaricación

), contre L. R.P., juge d’instruction n° 2 de Verín, qui avait ordonné son placement en détention.

Le 20 février 1992, le Tribunal supérieur de justice de Galice rendit une ordonnance de non-lieu, estimant que les faits de la cause n’étaient pas constitutifs de délit.

Le 23 février 1992, le requérant présenta un recours de

súplica

, qui fut rejeté par une décision du 4 mars 1992 du même tribunal, précisant que la décision adoptée par le juge d’instruction de procéder à la mise en détention du requérant respectait les conditions prévues par l’article 492 § 3 du code de procédure pénale, et que l’intention du requérant était d’empêcher ou de rendre impossible le déroulement de la procédure.

Le requérant forma un recours d’

amparo

devant le Tribunal constitutionnel, dans lequel il allégua la violation du droit à la liberté (article

17 de la Constitution).

Par un arrêt du 27 février 1996, le Tribunal constitutionnel fit droit au requérant et lui octroya l’

amparo

. La haute juridiction se prononça en premier lieu sur la légalité de la détention, précisant que cette dernière avait été décrétée par le juge en vue de porter remède aux techniques dilatoires utilisées par le requérant à partir du moment où il avait été accusé d’un délit, et afin que la procédure puisse continuer. Elle conclut par conséquent que, de ce point de vue, le droit à la liberté du requérant n’avait pas été violé.

Cependant, malgré sa légalité formelle, la haute juridiction estima que la détention s’était prolongée au-delà de la durée strictement nécessaire, et que le fait qu’elle n’avait pas dépassé la durée légale maximale de soixante-douze heures prévue pour une détention policière ne la justifiait pas, compte tenu du but poursuivi, des activités des autorités impliquées et du comportement du détenu. Elle releva que le requérant aurait pu être conduit devant l’autorité judiciaire l’après-midi du jour de son arrestation ou être emmené directement devant le juge, et que ni son comportement, ni les distances et déplacements à Verín, ni les horaires du tribunal, ni le manque de coordination avec le juge de garde du jour en cause ne pouvaient justifier une détention d’une durée tellement disproportionnée au but poursuivi, en méconnaissance du droit à la liberté personnelle du requérant.

Pour ce qui est de l’adéquation des voies de recours utilisées – en l’espèce, la plainte déposée au pénal contre le juge d’instruction n° 2 de Verín –, la haute juridiction précisa que le titulaire du droit fondamental à la liberté personnelle pouvait choisir la voie de recours la plus adéquate contre les violations du droit à la liberté invoqué et que la plainte déposée au pénal par le requérant était une voie adéquate pour faire valoir le droit revendiqué. Cela devait toutefois être compris sous réserve des possibilités que chaque ordre juridictionnel offre, sans qu’il appartienne toutefois au Tribunal constitutionnel de se prononcer sur la prétention du requérant, à savoir la condamnation pénale du juge d’instruction responsable de sa détention, dans la mesure où l’exercice de l’action pénale ne garantissait pas le succès de cette dernière ni même l’ouverture inconditionnelle d’une procédure pénale à l’encontre d’un tiers.

Le Tribunal constitutionnel nota que son contrôle «devait se borner à la question de savoir si la plainte présentée par le requérant tendant à la protection de sa liberté personnelle violait le droit fondamental en cause», et précisa ce qui suit :

« De ce point de vue, l’

amparo

sollicité doit être octroyé. La durée de la détention subie par M. Sola excéda, de toute apparence, le temps strictement nécessaire établi, en tant que limite maximale, par l’article 17 de la Constitution. Les décisions ne prirent toutefois pas en compte ce facteur, d’une importance certaine, et elles ne s’y réfèrent même pas pour apprécier dans un sens ou dans l’autre le comportement objet de la plainte. Cette absence totale de prise en considération dans les décisions attaquées de la durée de la détention pour ce qui est de la dimension constitutionnelle des faits présentés par le requérant dans sa plainte, s’est traduite en une violation de l’article 17 de la Constitution, ce qui implique la nullité des décisions judiciaires attaquées.

Cette conclusion n’implique absolument pas que l’on doive considérer que le comportement de l’autorité ayant ordonné la détention de M. Sola, et qui le tint à sa disposition jusqu’à ce qu’elle décrétât la liberté provisoire de ce dernier, soit constitutif de délit, cette question relevant, exclusivement, des juridictions ordinaires. Mais ces juridictions sont, en revanche, obligées d’apprécier, expressément, la valeur juridico-pénale de la détention subie par le requérant ayant probablement dépassé les délais strictement nécessaires, en violation des limites établies par l’article 17 § 2 de la Constitution. (...)

»

Le Tribunal constitutionnel annula par conséquent les décisions du Tribunal supérieur de justice de Galice rendues les 20 février et 4 mars 1992 et reconnut le droit du requérant à ce que la plainte qu’il avait déposée au pénal ne fût pas déclarée irrecevable en l’absence de motivation suffisante avec, le cas échéant, la réalisation des démarches nécessaires pour découvrir la cause de la durée de la détention subie.

Par une décision du 18 octobre 1996, le Tribunal supérieur de justice de Galice déclara irrecevable la plainte déposée au pénal par le requérant, se référant aux horaires de travail continus durant le matin des tribunaux, n’ont pas de fonction de garde, au fait que la communication de la police judiciaire informant le juge de la détention du requérant était parvenue en dehors des horaires de travail de la journée du 9 août 1992, et à l’impossibilité d’exiger d’un juge en régime ordinaire de travail et en dehors des fonctions de garde une présence permanente et ininterrompue dans les locaux du tribunal, chaque fois que des ordres de détention risquent d’être pris.

Le recours de

súplica

présenté par le requérant, qui insistait sur la recevabilité de sa plainte déposée au pénal, fut rejeté par une décision du 12

novembre 1996 du Tribunal supérieur de justice, qui précisa :

« [Le requérant] provoqua des situations qui devaient conduire inéluctablement à sa détention, et même à son placement en prison, et si cette détention a été effectuée en dehors des périodes dans lesquelles ceux qui ont le pouvoir de décider sur cette dernière peuvent s’y consacrer – (...) – ceci ne peut être imputé à une personne, en l’accusant d’avoir commis un délit de détention illégale sur la base de faits non constitutifs d’un tel délit puni par l’article 184 du code pénal antérieurement en vigueur, ni par l’article 167 du code pénal actuel, en ce que la mesure [de détention], qui était justifiée en l’occurrence, comme le précisa le Tribunal constitutionnel, a eu lieu dans les limites de temps fixées par les articles 497 du code de procédure pénale et 17 § 2 de la Constitution, et dans ceux requis par la faculté de décider (...) »

Le requérant saisit alors le Tribunal constitutionnel d’un recours d’

amparo

. Par une décision du 27 janvier 1998, la haute juridiction rejeta le recours, comme étant dépourvu de fondement constitutionnel, dans la mesure où les décisions attaquées avaient suffisamment motivé l’irrecevabilité de la plainte pénale.

B.

Le droit interne pertinent

Code de procédure pénale

Article 492

« L’autorité ou l’agent de la police judiciaire aura l’obligation d’arrêter :

(...)

3.

A celui contre qui une procédure pénale a été diligentée pour un délit passible d’une peine inférieure [à la prison correctionnelle], si ses antécédents ou si les circonstances de fait pourraient faire présumer qu’il ne comparaîtra pas lorsqu’il sera appelé par l’autorité judiciaire. (...)

»

GRIEFS

Invoquant l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir fait l’objet d’une privation de liberté illégale pendant 24 heures et 30

minutes aux fins de la signification de certains actes de procédure, et demande la poursuite de l’examen de la plainte qu’il a déposée au pénal contre le juge responsable de la détention.

EN DROIT

Le requérant se plaint d’avoir fait l’objet d’une privation de liberté illégale aux fins de la signification de certains actes de procédure, et demande que sa plainte pénale contre le juge responsable de la détention soit examinée. Il invoque l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention, dont la partie pertinente dispose comme suit.

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales :

(...)

b)

s’il a fait l’objet d’une arrestation ou d’une détention régulières pour insoumission à une ordonnance rendue, conformément à la loi, par un tribunal ou en vue de garantir l’exécution d’une obligation prescrite par la loi ;

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci ;

(...)

3.

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience. (...)

»

Le Gouvernement renvoie à l’article 5

Le Gouvernement note qu’en l’espèce, le requérant se plaint de l’irrecevabilité de sa plainte contre le juge responsable de sa détention, ce qui constituerait une violation de l’article 5 de la Convention. Il insiste, dans ses observations complémentaires, sur le fait qu’aucune violation du droit à la liberté du requérant, pour ce qui est de la légalité de sa détention, ne fut constatée par le Tribunal constitutionnel. Ce dernier conclut toutefois à la violation du droit à la liberté dans la mesure où la durée de la détention subie par le requérant avait excédé le temps strictement nécessaire, établi en tant que limite maximale par l’article 17 de la Constitution, durée qui n’avait pas été prise en considération dans les décisions attaquées.

Le Gouvernement souligne que cette constatation de violation n’est toutefois pas constitutive d’un délit de détention illégale et de corruption, comme le prétend le requérant, et se réfère, à cet égard, à la décision du 18

octobre 1996 rendue par le Tribunal supérieur de justice de Galice. Il note que le requérant est en désaccord avec la motivation de cette décision et se borne à demander la condamnation au pénal de son confrère, le juge d’instruction n° 2 de Verín.

Le Gouvernement conclut à l’irrecevabilité de la requête dans la mesure où, d’une part, la Convention ne consacre aucun droit à la condamnation pénale d’autrui et, d’autre part, la violation du droit protégé par l’article 5 de la Convention a été constatée par les juridictions internes. Toutefois, le requérant n’a pas tenté, pour réparer une telle atteinte, de se prévaloir du droit à une réclamation pécuniaire en raison d’un mauvais fonctionnement de la justice, au titre des articles 292 et suivants de la loi organique relative au Pouvoir judiciaire. Le Gouvernement fait valoir que le requérant pourra réclamer la réparation en cause dans un délai d’un an à compter de la décision d’irrecevabilité rendue par la Cour.

Le requérant, quant à lui, observe que le Gouvernement reconnaît «

ouvertement » que sa détention portait atteinte à son droit à la liberté dans la mesure où elle ne respecta pas les conditions auxquelles doit satisfaire toute privation de liberté. Il fait valoir que si les juridictions internes avaient, comme le soutient le Gouvernement, reconnu le caractère illégal de la détention dont il a fait l’objet, elles auraient donné la réponse fixée, selon lui, par le droit interne. Toutefois, la plainte qu’il a déposée pour détention illégale et corruption n’a pas abouti puisque le Tribunal supérieur de justice de Galice l’a déclarée irrecevable, l’estimant dénuée de fondement. Ainsi, le requérant, désireux d’obtenir une réponse motivée de l’instance judiciaire compétente, forma un recours d’

amparo

devant le Tribunal constitutionnel. Agissant dans le cadre de ses compétences, cette juridiction accueillit le recours et ordonna au Tribunal supérieur de justice de Galice de motiver en droit le rejet de la plainte. Ce dernier se borna à obéir à l’injonction du Tribunal constitutionnel et motiva sa décision, précisant que la privation de liberté n’était pas illégale. Le requérant note que, ne pouvant pas examiner le bien-fondé de l’affaire, le Tribunal constitutionnel se contenta alors de rejeter son second recours d’

amparo

, arguant du respect du droit à la protection effective par les cours et tribunaux qui implique le droit d’obtenir une décision motivée en droit, mais non celui d’obtenir la conduite de poursuites pénales jusqu’à l’issue voulue par le requérant. Le requérant estime, par conséquent, qu’aucune décision admettant l’illégalité de sa privation de liberté n’a été rendue.

En outre, et pour ce qui est du non-épuisement des voies de recours internes allégué par le gouvernement, le requérant se réfère au paragraphe

20 de l’arrêt

Riera Blume et autres contre Espagne

(n°

37680/97, CEDH 1999-VII) et conclut que cette exception doit être rejetée puisque, ayant choisi la voie pénale, il a épuisé toutes les voies de recours qui lui étaient accessibles.

La Cour rappelle, pour ce qui est du grief tiré du paragraphe 3 de l’article

5, que cette disposition ne s’applique qu’aux personnes arrêtées ou détenues dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) de l’article 5, à savoir «

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

», ce qui n’est pas le cas en l’occurrence. Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention.

Pour ce qui est du restant de la requête, la Cour estime d’emblée qu’il n’est pas nécessaire d’examiner séparément l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement puisqu’elle est intimement liée au fond de l’affaire.

La Cour rappelle qu’en proclamant le «

droit à la liberté

», le paragraphe

1 de l’article 5 vise la liberté physique de la personne ; il a pour but d’assurer que nul n’en soit privé de manière arbitraire. Elle relève qu’en l’espèce, le requérant a fait l’objet d’une détention en vue de la signification des actes de procédure qui, autrement, ne pouvaient lui être communiqués officiellement. Contre cette détention, le requérant déposa une plainte au pénal pour détention illégale et corruption contre le juge qui l’avait ordonnée. A la suite de l’ordonnance de non-lieu rendue par le Tribunal supérieur de justice de Galice et de son recours de

súplica

, également rejeté, il saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’

amparo

, se prévalant du droit à la liberté (article 17 de la Constitution).

La Cour constate que le Tribunal constitutionnel, dans son arrêt du 27

février 1996, se prononça en premier lieu sur la légalité de la détention, précisant que cette dernière avait été ordonnée par le juge en vue de porter remède aux techniques dilatoires utilisées par le requérant accusé d’un délit, et afin que la procédure puisse continuer. Il conclut que, de ce point de vue, le droit à la liberté du requérant n’avait pas été violé.

Cependant, la Cour note que la haute juridiction estima que, malgré sa légalité formelle, la détention s’était prolongée au-delà de la durée strictement nécessaire, compte tenu du but poursuivi, des activités des autorités impliquées et du comportement du détenu, ainsi que des distances et déplacements dans le village de Verín, des horaires du tribunal et du manque de coordination avec le juge de garde du jour en cause, ce qui ne pouvait justifier une détention d’une durée tellement disproportionnée au but poursuivi, en méconnaissance du droit à la liberté personnelle du requérant. Le Tribunal constitutionnel constata donc la violation de l’article

17 de la Constitution à cet égard.

La Cour relève ensuite que la haute juridiction conclut à l’adéquation de la voie de recours utilisée, à savoir la plainte déposée au pénal par le requérant contre le juge d’instruction n° 2 de Verín afin de faire valoir le droit revendiqué. Elle nota toutefois qu’il ne lui appartenait pas de se prononcer sur la prétention du requérant et précisa que la constatation de la violation de l’article 17 de la Constitution, pour ce qui était de la disproportion de la détention subie par ce dernier par rapport au but poursuivi, n’impliquait pas que l’on dût considérer que le comportement de l’autorité ayant ordonné sa détention était constitutif d’un délit, cette question relevant exclusivement des juridictions ordinaires, qui devraient se prononcer au moyen de décisions motivées.

La Cour observe que le Tribunal supérieur de justice de Galice donna alors suite à l’arrêt du Tribunal constitutionnel, réexaminant la plainte du requérant et concluant à son irrecevabilité par des décisions des

18 octobre et 12

novembre 1996. Ces décisions faisaient référence aux horaires de travail continu de matin des tribunaux qui ne sont pas en fonction de garde, au fait que la communication de la police judiciaire informant le juge de la détention du requérant avait abouti en dehors des horaires de travail correspondant à la journée du 9 août 1992, et à l’impossibilité d’exiger d’un juge en régime ordinaire et en dehors des fonctions de garde, une présence permanente et ininterrompue dans les locaux du tribunal chaque fois que des ordres de détention risquent d’être pris. Le Tribunal supérieur conclut que ce cumul de circonstances ne saurait être imputé à une personne, en l’accusant d’avoir commis un délit de détention illégale sur la base des faits exposés.

La Cour prend acte des arguments du Gouvernement concernant la réparation prévue par l’article 5

La Cour observe que la légalité formelle de la détention du requérant n’a pas été mise en cause par le Tribunal constitutionnel et que ce dernier se borna à constater que sa durée avait excédé le temps strictement nécessaire. Il octroya par conséquent l’

amparo

à cet égard, annula les décisions rendues par la juridiction

a quo

, et ordonna à celle-ci de motiver sa décision d’octroi ou de rejet de la plainte déposée par le requérant contre le juge responsable de sa détention. Le Tribunal constitutionnel a, par conséquent, donné satisfaction au requérant.

La Cour estime toutefois qu’en utilisant la voie pénale, reconnue efficace et adéquate par le Tribunal constitutionnel, le requérant prit le risque de ne pas voir réparer la violation, constatée par ce dernier, du droit à la liberté dont il a été victime, dans la mesure où la constatation d’une violation d’un tel droit n’est pas automatiquement constitutive d’un délit de détention illégale ou de corruption, comme il le prétend. La Cour observe qu’au vu de l’arrêt du Tribunal constitutionnel, ce dernier ne pouvait, outre la constatation de la violation du droit en cause, que vérifier que la recevabilité ou le rejet de la plainte déposée par le requérant était suffisamment motivé. Elle relève que, dans le cadre du second recours

d’amparo

présenté par le requérant, qui était en désaccord avec la motivation des décisions prises par le Tribunal supérieur de justice de Galice, et qui se borna à demander la condamnation du juge d’instruction n°

2 de Verín, le Tribunal constitutionnel estima que les décisions attaquées avaient, cette fois-ci, suffisamment motivé le non-lieu consécutif à la plainte pénale. Par ailleurs, elle prend note des affirmations du Gouvernement selon lequelles le requérant, qui n’a pas tenté de se prévaloir du droit à une réclamation pécuniaire en raison d’un mauvais fonctionnement de la justice, au titre des articles 292 et suivants de la loi organique relative au Pouvoir judiciaire, pourra le faire dans un délai d’un an à compter de la présente décision.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante reflétant un principe lié à la bonne administration de la justice, les décisions judiciaires doivent indiquer de manière suffisante les motifs sur lesquels elles se fondent. L’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce (arrêts Ruiz Torija et Hiro Balani c. Espagne du 9 décembre 1994, série A n

os

303-A et 303-B, p. 12, § 29, et pp. 29-30, § 27, et Higgins et autres c. France du 19

février 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-I, p. 60, § 42). Dans la mesure où le grief du requérant relatif à la condamnation pénale du juge d’instruction n° 2 de Verín peut être compris comme visant l’appréciation et l’interprétation des faits qui seraient, d’après lui, constitutifs de délit, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. A cet égard, elle relève, d’une part, que le droit d’engager des poursuites pénales n’est pas, en tant que tel, garanti par la Convention et, d’autre part, qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes pour ce qui est du défaut de motivation allégué. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir,

mutatis mutandis

, les arrêts Brualla Gómez de la Torre c.

Espagne du 19 décembre 1997,

Recueil

1997-VIII, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne du 19 février 1998,

Recueil

1998-I, p.

290, § 33), et elle ne substituera pas sa propre appréciation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (voir, entre autres, l’arrêt Tejedor García c.

Espagne du 16 décembre 1997,

Recueil

1997-VIII, p. 2796, § 31). De l’avis de la Cour, l’interprétation à donner aux faits de la cause relève des cours et tribunaux internes, et elle ne saurait être qualifiée d’arbitraire, de déraisonnable ou de nature à entâcher l’équité de la procédure.

Au vu de ce qui précède, la Cour note que le requérant a choisi librement de réparer la violation de son droit à la liberté constatée par le Tribunal constitutionnel au moyen de la plainte pénale déposée contre le juge responsable de sa détention. Les décisions de rejet de ses prétentions prononcées par le Tribunal supérieur de justice de Galice à la suite du premier arrêt du Tribunal constitutionnel étaient amplement motivées, et ce dernier l’a intégralement confirmé par la suite. Le requérant n’est donc pas fondé à soutenir que la décision en cause péchait par manque de motivation ni à demander la poursuite de l’examen de sa plainte.

A la lumière des principes dégagés par sa jurisprudence, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions espagnoles des droits reconnus par la Convention. Elle conclut donc que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président