SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 59892/00 depuse de Marcel MASSZNI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 28 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych, A. Mularoni, judecători și domnii T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 octombrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Marcel Maszni, este un resortisant român, născut în 1969 și rezident în Suceava. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Dorin Andronic, consilier juridic la Suceava. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Suspendarea permisului de conducere al reclamantului și procedura penală împotriva acestuia la 29 mai 1997, poliția din localitatea Suceava a suspendat pentru două luna permisul de conducere al reclamantului, angajat al unei societăți comerciale în calitate de agent comercial, pe motiv că, la 10 mai 1997, la volanul mașinii sale, acesta nu se oprise la o intersecție cu o cale ferată, ceea ce constituia o amendă prevăzută la art. 36 din regulament pentru aplicarea Decretului nr. La 9 iunie 1997, reclamantul, la volanul mașinii sale, a fost arestat de polițiști pentru verificarea documentelor și le-a prezentat o autorizație provizorie de circulație, eliberată la 6 iunie 1997 de poliția din Botoșani, care îi permitea să conducă până la 21 iunie 1997. Verificarea autorizației provizorii a arătat că acest document a fost fals și că a fost întocmit la cererea reclamantului de către agentul de poliție B.D. prin rechiziționarea Parchetului Militar, în temeiul articolului 35 din Codul de procedură penală, reclamantul și agentul de poliție B.D. au fost aduse în fața Tribunalului Militar din Iasi. falsificarea documentelor oficiale, în timp ce reclamantul a fost acuzat de instigare la falsificare, de utilizare a documentelor false și de conducere a unei mașini în cursul perioadei de suspendare a permisului său, încălcarea prevăzută la art. 36 din Decretul nr. 328/1966. Prin hotărârea din 31 august 1998, Tribunalul Militar din Iasi a confirmat că faptele au avut loc așa cum l-a reținut Parchetul Militar în rechizitoriul său și l-a condamnat pe reclamant la 1 an și la 4 luni de închisoare cu suspendare pentru încălcarea interzisă prin art. 36 din Decretul nr. 328/1966. Nici reclamantul, nici avocatul său nu au fost prezenți la ședința din 31 august 1998. Reclamantul a făcut apel la această hotărâre în fața tribunalului militar teritorial din București și a solicitat achitarea sa. El a susținut că, prin utilizarea autorizației de circulație, el nu a comis nici o infracțiune, deoarece nu știa că această autorizație era falsă. El a recunoscut că i-a cerut lui B.D. o astfel de autorizație, dar a subliniat că nu l-a determinat să comită un fals. Prin decizia din 4 februarie 1999, tribunalul teritorial a respins apelul reclamantului, pe motiv că din toate dovezile depuse la dosar reiese că reclamantul a fost cel care a insistat asupra agentului de poliție B.D. pentru întocmirea documentului fals. La recursul reclamantului, care, invocând aceleași motive ca în apel, solicita achitarea sa, decizia Tribunalului Militar Teritorial a fost confirmată printr-o hotărâre a Curții Militare de Apel din 15 aprilie 1999. După expirarea termenului de două luni de suspendare a permisului de conducere, poliția l-a restituit reclamantului. Reclamantul și-a folosit permisul până la 7 septembrie 1999, când, la propunerea șefului poliției rutiere, comandantul poliției departamentale l-a anulat, în temeiul articolului 42 alineatul (2) din Decretul nr. 328/1966, pe motiv că fusese condamnat definitiv prin hotărârea din 15 aprilie 1999 a Curții Militare de Apel pentru o infracțiune legată de traficul rutier. Reclamantul a contestat anularea permisului printr-o acțiune în litigiu administrativ. Acesta susținea că, în hotărârea sa, Curtea Militară de Apel nu a pronunțat o pedeapsă suplimentară de anulare a permisului și că, prin urmare, anularea decisă de poliție era ilegală și încălca dreptul acesteia la libertatea de circulație și la dreptul său de a lucra, deoarece locul său de muncă îi impunea deplasări frecvente cu mașina. Prin hotărârea din 31 mai 2000, Curtea de Apel din Alba Iulia a considerat că măsura era legală, întrucât, în temeiul articolului 43 alineatul (1) din Decretul nr. 328/1966, comandantul poliției departamentale avea competența de a anula permisul de conducere al persoanei condamnate pentru o încălcare a dreptului de circulație rutieră, caz prevăzut la art. 42 alineatul (2) din decretul menționat anterior. Reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri în fața Curții Supreme de Justiție și a ridicat excepția de neconstituționalitate prevăzută la art. 42 alineatul (2) din Decretul nr. 328/1966. Excepția a fost trimisă Curții Constituționale. Reclamantul susținea că art. 42 alineatul (2) din Decretul regal 328/1696 a încălcat în principal libertatea de circulație și a permis restricționarea drepturilor și libertăților de către un organ administrativ. Prin decizia din 14 iunie 2001, Curtea Constituțională, confirmând constituționalitatea articolului în cauză, a respins excepția, considerând că condițiile de exercitare a libertății de circulație erau prevăzute de lege și că legea era cea care permitea poliției să anuleze permisul. Curtea Constituțională a adăugat că libertatea de circulație nu implica faptul că anularea trebuie să fie decisă în mod necesar de o instanță, ci că ar putea, de asemenea, să facă parte din competențele exclusive ale poliției. Prin hotărârea din 12 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea reclamantului, considerând că, în urma unei condamnări pentru o infracțiune legată de circulația rutieră, poliția era obligată să anuleze permisul persoanei în cauză. 328/1696, Curtea Supremă a considerat că anularea permisului era automată și, prin urmare, nu putea fi controlată de instanțe. La 30 aprilie 2002, reclamantul a reușit să examineze pentru obținerea unui nou permis de conducere, care i-a fost eliberat la 9 mai 2002. Dreptul intern relevant Constituția art. 123 Judecătorii sunt independenți și nu sunt supuși decât legii. art. 124 Judecătorii numiți de președintele României sunt inamovibili, în conformitate cu legea. Promovarea, transferul și sancționarea lor nu pot fi decise decât de Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile prevăzute de lege. 54 din 9 iulie 1993 privind organizarea instanțelor militare și a parchetelor militare art. 23 Judecătorii militari și procurorii militari sunt magistrați și aparțin corpului magistraților. art. 24 Poate fi numit magistrat militar, persoana care, în afară de condițiile impuse de legea nr. 92/1992 privind organizarea judiciară, este ofițer activ al armatei. art. 25 Judecătorii și procurorii militari sunt numiți, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, prin decretul președintelui Republicii. art. 27 Judecătorii militari numiți în condițiile prezentei legi sunt inamovibili. Procuratorii și judecătorii militari se bucură de stabilitate.... art. 28 Dispozițiile Legii nr. 92/1992 privind organizarea judiciară, privind drepturile și obligațiile magistraților, se aplică și magistraților militari. art. 29 magistrații militari sunt obligați să se îmbrace în uniformă militară în cadrul audierilor. magistrații militari sunt militari activi, cu toate drepturile și obligațiile care decurg din aceasta. Remunerarea lor și toate celelalte drepturi (...) sunt asigurate de Ministerul Apărării Naționale, în conformitate cu dispozițiile legii n 50/1960 privind salariul și alte drepturi ale magistraților și reglementarea privind salariul și alte drepturi ale armatei. Acordarea de grade militare magistraților militari, precum și avansarea lor în ierarhia militară sunt reglementate de normele aplicabile cadrelor permanente ale armatei. Încălcarea regulamentului disciplinei militare implică răspunderea magistraților militari, conform dispozițiilor acestui regulament. Diferențele de disciplină privind atribuțiile judiciare duc la răspunderea magistraților militari, conform dispozițiilor Legii nr. 92/1992. Competența instanței militare se extinde asupra civililor, atunci când infracțiunile pe care le-au comis formează împreună cu infracțiunile comise de un militar, un ansamblu indivizibil sau constituie infracțiuni conexe. Infracțiunile sunt conexe, fie atunci când au fost comise prin acte diferite, în același timp și în același loc de mai multe persoane reunite, fie atunci când au fost comise de diferite persoane, chiar și în diferite momente și în diverse locuri, dar ca urmare a unui concert format în prealabil între ele (...) Depret 328/1966 privind circulația rutieră (abrogată de ordonanța de urgență a guvernului nr. 195/2002) art. 22 alineatul (4) Persoana condamnată definitiv pentru o infracțiune privind circulația rutieră (...) nu are dreptul de a participa la examinarea pentru obținerea permisului de conducere. art. 36 Conducerea unui vehicul (...) în timpul perioadei de suspendare a permisului de conducere este pedepsită cu o pedeapsă de la șase luni la trei ani de închisoare sau amendă. art. 42 alineatul (2) Permisul de conducere poate fi anulat dacă titularul său a fost condamnat printr-o decizie definitivă pentru una dintre infracțiunile menționate la art. 22 alineatul (4). Anularea permisului de conducere (...) este decisă de comandantul poliției departamentale (...) GrieFS invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost judecat și condamnat de tribunale militare, în timp ce acesta este civil. Comitetul consideră că instanțele militare nu au îndeplinit garanțiile de independență și imparțialitate prevăzute de această dispoziție, deoarece judecătorii militari aparțin unei ierarhii militare și, prin urmare, depind de puterea executivă. Invocând art. 4 din Protocolul nr 7 la convenție, invocă o încălcare a principiului non bis in idem, deoarece consideră că anularea permisului său de conducere, după condamnarea sa penală, constituie o a doua pedeapsă pentru aceleași fapte. Invocând în esență art. 6 alineatul (3) litera (b) din convenție, acesta invocă o încălcare a dreptului său la apărare în cadrul procedurii în fața Tribunalului Militar din Iasi, pe motiv că nu a fost citat și, prin urmare, nici el, nici avocatul său nu au putut participa la ședința din 31 august 1998. 4 la Convenție, consideră că anularea permisului său de conducere a încălcat dreptul său la libertatea de circulație. ÎN DREPT recurentul declară că procesul său în fața Tribunalului Militar din Iași, a Tribunalului Militar Teritorial din București și a Curții Militare de Apel nu a îndeplinit cerințele art. 6 alin. (1) din Convenție, a cărei parte relevantă este astfel formulată Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Guvernul susține că judecătorii din cadrul instanțelor militare îndeplinesc criteriile de independență și imparțialitate prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție. Acesta susține că modul lor de numire, inamovibilitatea și stabilitatea care le sunt recunoscute, precum și drepturile și obligațiile care sunt identice cu cele ale omologilor lor civili oferă garanții suficiente de independență și imparțialitate. În ceea ce privește competența instanțelor militare de a judeca civilii, guvernul subliniază că aceasta conduce la o soluție mai bună a cauzelor penale, deoarece face posibilă o analiză a tuturor elementelor infracțiunilor comise, evitând astfel soluțiile contradictorii. În plus, guvernul susține că reclamantul nu ar putea invoca o pretinsă lipsă de independență și imparțialitate a instanțelor militare, deoarece nu s-a plâns niciodată în fața acestor instanțe de eventualele vicii de procedură care ar fi putut pune la îndoială independența și imparțialitatea acestora. În opinia sa, judecătorii militari sunt subordonați Ministerului Apărării deoarece, conform articolelor 23, 29 și 30 din Legea nr. 54 din 9 iulie 1993, aceștia sunt ofițeri activi și angajați ai armatei și trebuie să se supună disciplinei militare. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a argumentației părților, că acest motiv ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, plângerea nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Reclamantul susține că anularea de către poliție a permisului său de conducere, după ce a fost condamnat de instanțele militare, constituie o a doua pedeapsă, aplicată cu încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. 7 la convenție, în temeiul căruia Nimeni nu poate fi acuzat sau pedepsit penal de către instanțele din același stat din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea și procedurile penale ale acestui stat. Pe baza hotărârii Gradinger c. Austria (hotărârea din 23 octombrie 1995, seria A n 328-C) Guvernul susține că, în cazul de față, nu au fost repetate urmări penale definitiv închise, deoarece anularea permisului nu a fost decât o consecință a condamnării pronunțate de instanțele militare; prin urmare, guvernul consideră că aplicarea a două sancțiuni, deși a două autorități diferite, nu poate duce la o încălcare a principiului ne bis in idem (mutatis mutandis, R.T. c. Elveția (dec.), n 31982/96, 30 mai 2000). Reclamantul susține că instanțele militare l-au condamnat pentru că a condus o mașină în perioada de suspendare a permisului său, dar nu au emis nicio sancțiune pentru permis și, prin urmare, consideră că, prin anularea permisului său, poliția i-a aplicat o a doua sancțiune pentru aceleași fapte. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a argumentației părților, că acest motiv ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, plângerea nu se opune niciunui alt motiv de inadmisibilitate. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la apărare, cu încălcarea articolului 6 alineatul (3) litera (b) din Convenție, conform căruia orice inculpat are dreptul, printre altele, la: (...) (b) de a dispune de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale El susține că nu a fost citat să se prezinte în fața Tribunalului Militar din Iasi și că, prin urmare, nici el, nici avocatul său nu au putut participa la ședința din 31 august 1998. Curtea constată că reclamantul a omis să ridice acest motiv, cel puțin în esență, în fața instanțelor naționale. August 1999, în cursul ședințelor din 4 februarie și 15 aprilie 1999, în fața Tribunalului Militar Teritorial și, respectiv, a Curții Militare de Apel, la care a fost prezent și asistat de avocatul său. Prin urmare, Curtea consideră că acest motiv este inadmisibil pentru neechivocarea căilor de atac interne și trebuie respins în temeiul articolului 1 și al articolului 4 din convenție. Reclamantul susține că anularea permisului său de conducere a încălcat dreptul său de a circula liber, garantat prin art. 2 din Protocolul nr. 4 la convenție, conform căruia oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber pe teritoriul său și de a alege în mod liber reședința sa. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv țara sa. Guvernul susține că nu a existat nici o interferență în dreptul reclamantului de a circula liber, deoarece restricția se referea numai la posibilitatea reclamantului de a conduce el însuși o mașină și că putea utiliza orice alt mijloc de transport pentru a se deplasa în interiorul țării și în străinătate. Reclamantul susține că anularea permisului l-a împiedicat să efectueze numeroase deplasări în țară și în străinătate, impuse prin natura profesiei sale, și anume agent comercial. Curtea amintește că dreptul la liberă circulație, astfel cum este recunoscut la art. 2 alineatele (1) și (2) din Protocolul nr. 4, are ca scop asigurarea dreptului în spațiu, garantat oricărei persoane, de a circula în interiorul teritoriului în care se află și de a-l părăsi; ceea ce implică dreptul de a călători într-o țară la alegerea sa, în care ar putea fi autorizată să intre (Baumann c. Franța); 33592/96, § 61, CEDO 2001-V. Cu toate acestea, acesta nu include opțiunile personale cu privire la utilizarea mijloacelor de transport ( mutatis mutandis, Viel c. Franța (dec.) 41881/98, 14 decembrie 1999). În acest caz, Curtea consideră că reclamantul a avut posibilitatea de a circula liber, după bunul său plac, atât în interiorul, cât și în afara țării. Faptul că i s-a interzis să conducă vehicule și că a trebuit să împrumute alte mijloace de transport pentru călătoriile sale, provocându-i astfel o anumită neplăcere, nu poate schimba această constatare de ordin faptic și nu poate duce la o necunoaștere a dreptului reclamantului de a circula liber. Prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile reclamantului întemeiate pe articolele 6 alineatul (1) din Convenție și 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție Declară restul cererii inadmisibile pentru surplus. T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte
de la requête n
o
59892/00
présentée par Marcel MASZNI
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 28 septembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych,
M
me
juges
,
et de M. T.L.
Early,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 octobre 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Marcel Maszni, est un ressortissant roumain, né en 1969 et résidant à Suceava. Il est représenté devant la Cour par M.
Dorin
Andronic, conseil juridique à Suceava.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La suspension du permis de conduire du requérant et la procédure pénale à son encontre
Le 29 mai 1997, la police de la localité de Suceava suspendit pour deux
mois le permis de conduire du requérant, employé d'une société commerciale en tant qu'agent commercial, au motif que, le 10 mai 1997, au volant de sa voiture, il ne s'était pas arrêté à une intersection avec un chemin de fer, ce qui constituait une contravention prévue par l'article 36 du règlement pour l'application du Décret n
o
328/1966 concernant la circulation routière et entraînait la suspension du permis de conduire.
Le 9 juin 1997, le requérant, au volant de sa voiture, fut arrêté par des agents de police pour un contrôle de papiers. Il leur présenta une autorisation provisoire de circulation, délivrée le 6 juin 1997 par la police de Botoșani, qui lui permettait de conduire jusqu'au 21 juin 1997. La vérification de l'autorisation provisoire montra que ce document était faux et qu'il avait été confectionné sur demande du requérant par l'agent de police B.D.
Par réquisitoire du parquet militaire, en vertu de l'article 35 du Code de procédure pénale, le requérant et l'agent de police B.D., furent traduits devant le tribunal militaire de Iasi. Le parquet retint à la charge de B.D. la falsification de documents officiels, tandis que le requérant fut accusé d'instigation au faux, d'usage de faux documents et de conduite d'une voiture pendant la période de suspension de son permis, infraction prévue par l'article 36 du Décret n
o
328/1966.
Par jugement du 31 août 1998, le tribunal militaire de Iasi confirma que les faits s'étaient déroulés comme le parquet militaire l'avait retenu dans son réquisitoire et condamna le requérant à 1 an et 4 mois de prison avec sursis pour l'infraction prohibée par l'article 36 du Décret n
o
328/1966. Ni le requérant, ni son avocat n'étaient présents à l'audience du 31 août 1998.
Le requérant fit appel de ce jugement devant le tribunal militaire territorial de Bucarest et demanda son acquittement. Il alléguait qu'en utilisant l'autorisation de circulation, il n'avait pas commis d'infraction, car il ne savait pas que cette autorisation était fausse. Il reconnut avoir demandé à B.D. une telle autorisation, mais il souligna qu'il ne l'avait pas incité à commettre un faux.
Par décision du 4 février 1999, le tribunal territorial rejeta l'appel du requérant, au motif qu'il ressortait de l'ensemble des preuves versées au dossier que c'était bien le requérant qui avait insisté auprès de l'agent de police B.D. pour la confection du faux document.
Sur recours du requérant, qui, invoquant les mêmes motifs qu'en appel, demandait son acquittement, la décision du tribunal militaire territorial fut confirmée par un arrêt de la cour militaire d'appel du 15 avril 1999.
Après l'expiration du délai de deux mois de suspension du permis de conduire, la police le restitua au requérant.
2.
L'annulation du permis de conduire du requérant
Le requérant utilisa son permis jusqu'au 7
septembre 1999, date à laquelle, sur proposition du chef de la police routière, le commandant de la police départementale l'annula, en vertu de l'article 42
n
o
328/1966, au motif qu'il avait été condamné définitivement par arrêt du 15 avril 1999 de la cour militaire d'appel pour une infraction liée à la circulation routière.
Le requérant contesta par une action en contentieux administratif l'annulation de son permis. Il faisait valoir que, dans son arrêt, la cour militaire d'appel n'avait pas prononcé de peine complémentaire d'annulation du permis et que, dès lors, l'annulation décidée par la police était illégale et portait atteinte à son droit à la liberté de circulation et à son droit de travailler, car son emploi lui imposait de fréquents déplacements en voiture.
Par jugement du 31 mai 2000, la cour d'appel d'Alba Iulia estima que la mesure était légale, dès lors qu'en vertu de l'article 43 § 1 du Décret
n
o
328/1966 il était loisible au commandant de la police départementale d'annuler le permis de conduire de la personne qui avait été condamnée pour une infraction concernant la circulation routière, cas prévu par l'article 42 §
2 du Décret précité.
Le requérant forma recours contre ce jugement devant la Cour suprême de Justice et souleva l'exception d'inconstitutionnalité de l'article 42 § 2 du Décret n
o
328/1966. L'exception fut renvoyée devant la Cour constitutionnelle. Le requérant faisait valoir que l'article 42 § 2 du Décret
n
o
328/1966 portait principalement atteinte à la liberté de circulation et permettait la restriction des droits et libertés par un organe administratif. Par décision du 14 juin 2001, la Cour constitutionnelle, confirmant la constitutionnalité de l'article en cause, rejeta l'exception, en estimant que les conditions de l'exercice de la liberté de circulation étaient prévus par la loi et que, c'était justement la loi qui donnait la possibilité à la police d'annuler le permis. La Cour constitutionnelle ajouta que la liberté de circulation n'impliquait pas que l'annulation doive être nécessairement décidée par une juridiction, mais qu'elle pouvait relever aussi des compétences exclusives de la police.
Par arrêt du 12 décembre 2001, la Cour suprême de Justice rejeta le recours du requérant, estimant qu'à la suite d'une condamnation pour une infraction liée à la circulation routière, la police était obligée d'annuler le permis de la personne en cause. Contrairement à l'article 42 § 2 du Décret
n
o
328/1966, la Cour suprême considéra que l'annulation du permis était automatique et que, par conséquent, elle ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions.
Le 30 avril 2002, le requérant réussit à l'examen pour l'obtention d'un nouveau permis de conduire, qui lui fut délivré le 9
mai
2002.
B.
Le droit interne pertinent
1.
La Constitution
Article 123
«
Les juges sont indépendants et ne sont soumis qu'à la loi.
»
Article 124
«
Les juges nommés par le Président de la Roumanie sont inamovibles, conformément à la loi.
Leur promotion, transfert et sanction ne peuvent être décidés que par le Conseil Supérieur de la Magistrature, dans les conditions prévues par la loi.
»
2.
Loi n
o
54 du 9 juillet 1993 concernant l'organisation des juridictions militaires et des parquets militaires
Article 23
«
Les juges militaires et les procureurs militaires sont des magistrats et appartiennent au corps des magistrats.
»
Article 24
«
Peut être nommé magistrat militaire, la personne qui, outre les conditions requises par la loi n
o
92/1992 sur l'organisation judiciaire, est officier actif de l'armée.
»
Article 25
«
Les juges et les procureurs militaires sont nommés, sur proposition du Conseil Supérieur de la Magistrature, par décret du Président de la République.
»
Article 27
«
Les juges militaires nommés dans les conditions de la présente loi sont inamovibles. Les procureurs et les juges militaires jouissent de la stabilité.
(...)
»
Article 28
«
Les dispositions de la loi n
o
92/1992 sur l'organisation judiciaire, concernant les droits et les obligations des magistrats, s'appliquent aussi aux magistrats militaires.
»
Article 29
«
Les magistrats militaires sont obligés de revêtir l'uniforme militaire lors des audiences.
»
Article 30
«
Les magistrats militaires sont des militaires actifs, avec tous les droits et obligations qui en découlent. Leur rémunération et tous les autres droits (...) sont assurés par le Ministère de la Défense Nationale, en conformité avec les dispositions de la loi n
o
50/1960 concernant le salaire et les autres droits des magistrats et la réglementation concernant le salaire et les autres droits des militaires.
L'octroi des grades militaires aux magistrats militaires, ainsi que leur avancement dans la hiérarchie militaire sont régis par la réglementation applicable aux cadres permanents de l'armée.
»
Article 31
«
La violation du Règlement de la discipline militaire entraîne la responsabilité des magistrats militaires, selon les dispositions de ce Règlement.
Les écarts de discipline concernant les attributions judiciaires, entraînent la responsabilité des magistrats militaires, selon les dispositions de la loi n
o
92/1992.
»
3.
Code de procédure pénale
Article 35
«
La compétence de la juridiction militaire s'étend aux civils, quand les infractions qu'ils ont commises forment avec les infractions commises par un militaire, un ensemble indivisible ou constituent des infractions connexes.
»
Article 33
«
Les infractions sont connexes, soit lorsqu'elles ont été commises par des actes différents, en même temps et même lieu par plusieurs personnes réunies, soit lorsqu'elles ont été commises par différentes personnes, même en différents temps et en divers lieux, mais par suite d'un concert formé à l'avance entre elles (...)
»
4.
Décret n
o
328/1966 concernant la circulation routière (abrogé par l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n
o
195/2002)
Article 22 § 4
«
La personne qui a été condamnée définitivement pour une infraction concernant la circulation routière (...) n'a pas le droit de participer à l'examen pour l'obtention du permis de conduire.
»
Article 36
«
La conduite d'un véhicule (...) pendant la période de suspension du permis de conduire est punie d'une peine de six mois à trois ans de prison ou d'une amende.
»
Article 42 § 2
«
Le permis de conduire peut être annulé si son titulaire a été condamné par une décision définitive pour une des infractions mentionnées à l'article 22 § 4.
»
Article 43
«
L'annulation du permis de conduire (...) est décidée par le commandant de la police départementale (...)
»
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d'avoir été jugé et condamné par des tribunaux militaires, alors qu'il est civil. Il estime que les tribunaux militaires ne remplissaient pas les garanties d'indépendance et d'impartialité prévues par cette disposition, parce que les juges militaires appartiennent à une hiérarchie militaire et, par conséquent, dépendent du pouvoir exécutif.
2.
Invoquant l'article 4 du Protocole n
o
7 à la Convention, il allègue une violation du principe
non bis in idem,
car il estime que l'annulation de son permis de conduire, après sa condamnation pénale, constitue une deuxième peine pour les mêmes faits.
3.
Invoquant en substance l'article 6 § 3 b) de la Convention, il allègue une atteinte à ses droits de la défense dans la procédure devant le tribunal militaire de Iasi, au motif qu'il n'a pas été cité à comparaître et que, dès lors, ni lui, ni son avocat n'ont pu participer à l'audience du 31 août 1998.
4.
Citant l'article 2 du Protocole n
o
4 à la Convention, il estime que l'annulation de son permis de conduire a porté atteinte à son droit à la liberté de circulation.
1.
Le requérant allègue que son procès devant le tribunal militaire de Iași, le tribunal militaire territorial de Bucarest et la cour militaire d'appel ne répondait pas aux exigences de l'article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente est ainsi libellée
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
Le Gouvernement soutient que les juges siégeant dans les tribunaux militaires répondent aux critères d'indépendance et d'impartialité exigés par l'article 6 § 1 de la Convention. Il fait valoir que leur mode de nomination, l'inamovibilité et la stabilité qui leur sont reconnues, ainsi que leurs droits et obligations qui sont identiques à ceux de leurs homologues civils, offrent des garanties suffisantes d'indépendance et d'impartialité.
Quant à la compétence des juridictions militaires pour juger des civils, le Gouvernement souligne qu'elle conduit à une meilleure solution des affaires pénales, car elle rend possible une analyse de l'ensemble des éléments des infractions commises, évitant ainsi des solutions contradictoires.
En outre, le Gouvernement fait valoir que le requérant ne saurait pas alléguer un prétendu manque d'indépendance et d'impartialité des tribunaux militaires, dès lors qu'il ne s'est jamais plaint devant ces juridictions des éventuels vices de procédure qui auraient pu mettre en doute leur indépendance et impartialité.
Le requérant s'oppose à la thèse du Gouvernement. A ses yeux, les juges militaires sont subordonnés au Ministère de la Défense, car, selon les articles 23, 29 et 30 de la loi n
o
54 du 9 juillet 1993, ils sont des officiers actifs et salariés de l'armée et doivent obéir à la discipline militaire.
La Cour estime, à la lumière d'un examen préliminaire de l'argumentation des parties, que ce grief pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d'un examen du bien-fondé de l'affaire et, partant, qu'il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
2.
Le requérant allègue que l'annulation par la police de son permis de conduire, après qu'il fut condamné par les tribunaux militaires, constitue une deuxième peine, infligée en violation de l'article 4 du protocole n
o
7 à la Convention, aux termes duquel
:
«
Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même Etat en raison d'une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet État.
»
S'appuyant sur l'arrêt
Gradinger c. Autriche
(arrêt du 23 octobre 1995, série A n
o
,
le Gouvernement soutient qu'en l'espèce, il n'y pas eu répétition de poursuites pénales définitivement clôturées, car l'annulation du permis n'était qu'une conséquence de la condamnation prononcée par les tribunaux militaires. Dès lors, le Gouvernement estime que l'application de deux sanctions, bien qu'infligées par deux autorités différentes, ne saurait entraîner une violation du principe
non bis in idem (mutatis mutandis, R.T.
c. Suisse
(déc.), n
o
31982/96, 30 mai 2000).
Le requérant fait valoir que les tribunaux militaires l'ont condamné pour avoir conduit une voiture pendant la période de suspension de son permis, mais qu'ils n'ont prononcé aucune sanction concernant le permis. Par conséquent, il estime qu'en annulant son permis, la police lui a infligé une deuxième sanction pour les mêmes faits.
La Cour estime, à la lumière d'un examen préliminaire de l'argumentation des parties, que ce grief pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d'un examen du bien-fondé de l'affaire et, partant, qu'il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
3.
Le requérant se plaint d'une atteinte à ses droits de la défense, en violation de l'article 6 § 3 b de la Convention, aux termes duquel
:
«
Tout accusé a droit notamment à
: (...) b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
»
Il fait valoir qu'il n'a pas été cité à comparaître devant le tribunal militaire de Iasi et que, dès lors, ni lui, ni son avocat n'ont pu participer à l'audience du 31 août 1998.
La Cour observe que le requérant a omis de soulever ce grief, au moins en substance, devant les juridictions nationales. Or, il lui était loisible de le faire, soit en appel, soit en recours contre le jugement du 31
août 1999, au cours des audiences des 4 février et 15 avril 1999, respectivement devant le tribunal militaire territorial et la cour militaire d'appel, lors desquelles il était présent et assisté par son avocat.
Dès lors, la Cour estime que ce grief est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejeté en application de l'article
35
§§
1 et
4 de la Convention.
4.
Le requérant allègue que l'annulation de son permis de conduire a porté atteinte à son droit de circuler librement, garanti par l'article 2 du Protocole n
o
4 à la Convention, aux termes duquel
:
«
1.
Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d'un Etat a le droit d'y circuler librement et d'y choisir librement sa résidence.
2.
Toute personne est libre de quitter n'importe quel pays, y compris le sien.
»
Le Gouvernement soutient qu'il n'y avait pas d'ingérence dans le droit du requérant de circuler librement, car la restriction portait seulement sur la possibilité du requérant de conduire lui-même une voiture et qu'il pouvait utiliser tout autre moyen de transport afin de se déplacer à l'intérieur du pays et à l'étranger.
Le requérant fait valoir que l'annulation du permis l'a empêché d'effectuer des nombreux déplacements dans le pays et à l'étranger, imposés par la nature de sa profession, à savoir agent commercial.
La Cour rappelle que le droit à la liberté de circulation, tel que reconnu aux paragraphes
1 et 2 de l'article
2 du Protocole n
o
4, a pour but d'assurer le droit dans l'espace, garanti à toute personne, de circuler à l'intérieur du territoire dans lequel elle se trouve, ainsi que de le quitter
; ce qui implique le droit de se rendre dans un pays de son choix dans lequel elle pourrait être autorisée à entrer (
Baumann c. France,
n
o
33592/96, § 61, CEDH 2001-V). Toutefois, il n'inclut pas les choix personnels quant à l'utilisation des moyens de transport (
mutatis mutandis, Viel c. France
(déc.)
,
n
o
41781/98, 14 décembre 1999).
En l'espèce, la Cour estime que le requérant a eu la possibilité de circuler librement, à sa guise, tant à l'intérieur qu'à l'extérieur du pays. Le fait qu'on lui a interdit de conduire et qu'il a dû emprunter d'autres moyens de transport pour ses déplacements, lui causant ainsi un certain désagrément, ne saurait changer ce constat d'ordre factuel et ne saurait entraîner une méconnaissance du droit du requérant de circuler librement.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
recevables,
tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés des articles 6 § 1 de la Convention
et 4 du Protocole n
o
7 à la Convention
;
Déclare
le restant de la requête irrecevable pour le surplus.
T.L.
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président