FISCHBACH-MAVROMATIS v. AUSTRIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
FISCHBACH-MAVROMATIS v. AUSTRIA (CtEDO, 2005)
Reclamantul, Silvia Fischbach-Mavromatis, este o națională germană, născută în 1958 și locuiește în Ehingen (Germania). Ea a fost reprezentată în fața Curții de către Beck, Krist și Bubits, un parteneriat de avocați care practică în Mödling (Austria). Guvernul austriac (“ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, Ambasador H. Winkler, șeful Departamentului de Drept Internațional la Ministerul Federal al Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 31 martie 1997, ofițerii Autorității de Poliție Regională Burgenland (Landesgendarmeriekommando) au efectuat controale de viteză pe drumul federal nr. 65 în cursul căreia mașina reclamantului s-a dovedit a fi accelerată. Autoritatea administrativă de district Jennersdorf a fost informată în consecință cu privire la infracțiune. La 13 mai 1997, autoritatea administrativă de district a ordonat reclamantului să divulge în conformitate cu art. 103 § 2 din Legea privind autovehiculele (Kraftfahrzeuggesesetz) numele și adresa completă a persoanei care i-au condus mașina 31 martie 1997 într-un moment specificat pe strada federală nr. 65. La 5 iunie 1997, Autoritatea Administrativă de District a emis un ordin penal provizoriu împotriva reclamantului în care a condamnat-o în conformitate cu art. 103 § 2 și 134 din Legea privind autovehiculele pentru a plăti o amendă de 1 500 ATS (cu 72 de ore de închisoare în lipsa sa) deoarece ea nu a furnizat informațiile solicitate în termenul stabilit. Reclamantul, asistat de avocat, a depus o obiecție (Einspruch) împotriva acestei decizii. Ea a susținut că ar trebui să i se dea poza luată atunci când infracția de viteză a fost comisă deoarece ea nu a putut aminti cine a condus masina în momentul respectiv. În orice caz, ea nu a putut fi condamnată pentru infracțiunea în temeiul art. 103 § 2 și 134 din Legea privind autovehiculele ca infracțiune - ca și toate infracțiunile administrative - nu a putut fi comisă decât în Austria, în timp ce locuia în Germania. La 4 noiembrie 1997, Autoritatea de District a emis un ordin penal (Straferkenntnis) care a confirmat decizia sa anterioară și a condamnat reclamantul la o amendă de 1 500 ATS (cu 72 de ore de închisoare în lipsa sa). Autoritatea a constatat că reclamantul nu a furnizat informațiile solicitate și că dreptul administrativ austriac, inclusiv dreptul penal administrativ, este aplicabil deoarece locul în care a fost comisă infracția este în Austria, deoarece reclamantul a trebuit să furnizeze informațiile solicitate Autorității administrative din districtul Jennerdorf. Reclamantul a apelat la comitetul administrativ independent Burgenland (Unabhänggiger Verwaltungssenat) și a reiterat argumentele formulate în opoziția sa. La 1 decembrie 1997, comitetul administrativ independent a respins apelul reclamantului. Referindu-se la jurisprudența Curții administrative, a constatat că Autoritatea Administrativă de District a avut dreptate atunci când a declarat că dreptul penal administrativ austriac este aplicabil ca infracțiune în cauză (incapacitatea de a divulga informațiile) a fost comisă în Austria. În plus, nu a fost necesar să trimită poza luată atunci când a fost comisă o infracțiune de viteză ca solicitant, în conformitate cu Legea privind autovehiculele, a fost obligată să înregistreze care utilizase mașina ei, eventual cu ajutorul unui „ jurnal de utilizatori de autovehicule” (Fahrtenbuch). La 13 ianuarie 1998, reclamantul a depus o plângere împotriva hotărârilor Comitetului administrativ independent la Curtea Constituțională și a solicitat instanței să desfășoare o audiere. Ea s-a plâns, printre altele, că procedura penală administrativă și-a încălcat dreptul de a nu se incrimina, astfel cum este garantat de art. 90 § 2 din Constituția Federală. La 9 iunie 1998, Curtea Constituțională a refuzat să se ocupe de plângerea reclamanților pentru lipsa de succes. La 24 iunie 1998, Curtea Constituțională a transferat cazul la Curtea Administrativă. La 20 noiembrie 1998, Curtea Administrativă a refuzat să trateze plângerea reclamantului în conformitate cu art. 33a din Legea Curții Administrative (Verwaltungsgerichtshofgesetz), deoarece valoarea pedepsei nu a depășit 10.000 ATS și nu a fost în joc nicio problemă juridică importantă. Secțiunea 103 alin. (2) din Legea privind autovehiculele modificată în 1986 (Kraftfahrgesetz) prevede următoarele: „Dreptul de a solicita astfel de informații are prioritate cu privire la dreptul de a refuza de a da informații.” Sentitatea finală a acestei dispoziții a fost pronunțată ca o dispoziție de rang constituțional după ce Curtea Constituțională a avut, în hotărârile sale din 3 martie 1984 și 8 martie 1985, a anulat dispoziții anterioare similare în temeiul că acestea au fost împotriva articolului 90 § 2 din Constituția Federală care interzice, printre altele, ca un suspect să fie obligat pentru durerea unei amenzi să se incrimineze în sine. În hotărârea sa din 29 septembrie 1988 (VfSlg. 11.829) Curtea Constituțională a constatat că prima și a treia teză din art. 103 § 2 din Legea privind autovehiculele modificată în 1986 erau, ca și dispozițiile anterioare, contrar dreptului de a nu se incrimina pe sine care rezultă din art. 90 § 2 din Constituția Federală și din art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar au fost salvate prin sentința finală a dispoziției constituționale. Ca urmare a acestei concluzii, Curtea Constituțională a examinat dacă sentința finală a articolului 103 § 2 este contrară principiilor directoare ale Constituției, dar a constatat că acest lucru nu a fost cazul. Secțiunea 134 § 1 din Legea privind autovehiculele, în versiunea în vigoare la momentul material, cu condiția ca o amendă de până la ATS 30.000, cu o închisoare de până la șase săptămâni în lipsa sarcinilor, să fie impusă unei persoane care încălcă regulamentele prezentei legi.