Ibrahim Mohamed împotriva Țărilor de Jos

DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 1872/04 de către Abdullahi IBRAHIM MOHAMED împotriva Țărilor de Jos Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 12 mai 2005 în calitate de Cameră compusă din: B.M. Zupančič Președintele Hedigan Bîrsan dna Tsatsa-Nikolovska Jaeger Myjer David Thór Björgvinsson, judecători și dl Registrul Secțiunii Berger Având în vedere cererea depusă la 2 ianuarie 2004, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Abdullahi Ibrahim Mohamed, este un național somal, născut în 1970 și locuiește în Nijmegen.

El este reprezentat în fața Curții de către dna J. van Der Haar, un avocat practicant în Nijmegen. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dl R.A.A. Böcker, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a venit în Țările de Jos la 16 august 1998 și a solicitat azil. Deși cererea sa a fost respinsă, a fost acordat un permis de ședere provizoriu ( voorwaardelijke vergunning tot verblijf ). La 8 ianuarie Cererea de reînnoire a acestui permis a fost respinsă în 2001. Obiecția reclamantului împotriva acestui refuz a fost respinsă, precum și apelul ulterior. Decizia finală a fost luată la 11 iulie 2002 de Curtea Regională ( arrondissementsrechtbank ) din Haga.

Între timp, în 1998, reclamantul a început o relație cu o doamna Amina Adam Ahmed, un imigrant stabilit de origine somalică. Cuplul a avut doi copii, născuți la 11 noiembrie 1999 și, respectiv, 27 februarie 2002. Reclamantul și dna Adam Ahmed s-au căsătorit la 4 noiembrie 2002. La 21 august 2002, reclamantul a solicitat un permis de ședere în scopul reședinței în Țările de Jos cu soțul său (futur). Această cerere a fost respinsă de Ministrul Imigratiei en Integration ( Ministrul Voor Immigratie en Integration ) la 28 noiembrie 2002 din motivul pentru care reclamantul nu a deținut viza de ședere provizorie necesară (machiging tot voorlopig verblijf ), care a trebuit să fie solicitată la o reprezentare a Țărilor de Jos în țara de origine sau, în cazul în care nu a existat o astfel de reprezentare în țara de origine, la reprezentarea situată mai aproape de țara respectivă.

) împotriva acestei decizii, susținând că ar trebui să fie exceptat de la obligația de viză, deoarece el nu a putut să se întoarcă în Somalia sau, având în vedere că Țările de Jos nu au existat reprezentații în țara respectivă, la una dintre țările vecine ale Somaliei. În ciuda contactului cu Ministerul Țărilor de Externe, Departamentul Țărilor de Immigrație și Naturalizare, sucursala Țărilor de Jos a Organizației Internaționale pentru Migrații, Misiunea Permanentă a Republicii Democratice Somalie la Geneva, Reprezentanțele Somalie la Roma și Paris și Consulul General onorar la Țările de Jos, el nu a fost în măsură să obțină un document de călătorie astfel încât să fie realistic imposibil pentru el de călătorie.

În plus, soția sa a fost handicapată și a solicitat asistența sa în îngrijirea celor doi copii. Pentru a putea aștepta rezultatul procedurii de opoziție în Țările de Jos, reclamantul a solicitat, de asemenea, o măsură provizorie (voorlopige voorziening ). Prin decizia din 5 noiembrie 2003, judecătorul de măsuri provizorii (voorzieningenrechter ) al Curții regionale de la Haga, ședința în Arnhem, a respins cererea de măsuri provizorii și, în același timp, a respins obiecția reclamantului. Judecătorul a reiterat faptul că raportul obligației vizelor constă în împiedicarea autorităților naționale, înainte de a lua o decizie privind cererea de admitere a unei persoane, de a fi confruntat cu un fapt accompli Ca urmare a prezenței ilegale a acestei persoane în Țările de Jos.

Dacă un extraterestru, care a intrat în Țările de Jos fără viză, dar cu intenția de a stabili acolo, ar putea fi exceptat de la cerința vizelor pur și simplu prin afirmarea că este imposibil de returnat, acest lucru ar avea repercusiuni negative grave asupra politicii. De la informațiile furnizate de Ministerul Afacerilor Externe, s-a constatat că, în general, resortisanții somalieni pot călători la reprezentațiile Țărilor de Jos la Addis Abeba sau Nairobi pentru a solicita o viză provizorie de ședere. În sfârșit, Curtea Regională a considerat că refuzul de a scuti reclamantul de obligația de a primi prima cerere de viză nu constituie o ingerință în dreptul său la respectarea vieții de familie, deoarece acest refuz nu l-a privat de un permis de ședere pe baza căruia a fost în măsură să aibă viața de familie în Țările de Jos.

Nici autoritățile nu au avut o obligație pozitivă de a scuti reclamantul de cerințele privind viza, deoarece ar putea fi rezonabil de așteptat ca acesta să solicite o viza în țara sa de origine și să aștepte rezultatul cererii respective. Reclamantul nu și-a justificat afirmația că acest lucru nu ar fi posibil pentru el, ci doar a susținut că trebuie să asiste partenerul său cu handicap în îngrijirea copiilor lor, ceea ce, în opinia Curții regionale, este insuficient. Nu a parut că există vreo obstacole obiective pentru dezvoltarea vieții familiale în țara de origine. În sfârșit, Curtea Regională a adăugat că hotărârea impușită nu constituie un refuz definitiv al exercitării vieții familiale în Țările de Jos.

Nici un recurs suplimentar nu impune această decizie. Legea și practica interne relevante Guvernul Țărilor de Jos urmărește o politică restrictivă de admitere. Externii sunt eligibili pentru admitere numai pe baza obligațiilor în temeiul dreptului internațional, în cazul în care prezența acestora servește un interes național esențial, sau pentru motive umanitare convingătoare, majoritatea normelor de politică pentru admitere fiind formulații mai detaliate ale acestui ultim criteriu.

Din 1 aprilie 2001, admiterea, rezidența și expulzarea străinilor au fost reglementate prin Legea privind extraterestrii din 2000 ( Vreemdelingenwet 2000 , denumit în continuare „ Act” , Decretul 2000 privind extratereștrii ( Vreemdelingenbesluit 2000 , „ Decretul” , Regulamentul privind extratereștrii 2000 ( Voorschrift Vreemdelingen 2000 ) și Orientările privind punerea în aplicare a Actului privind extratereștrii 2000 ( Vreemdelingencirculaire 2000 , „ Orientările privind punerea în aplicare” ). În conformitate cu art. 14 din lege, un permis de ședere temporar în scopul formării în familie poate fi emis de Ministrul Imigrației și integrării în cazul în care au fost îndeplinite o serie de cerințe de eligibilitate – prevăzute la articolele 3.13-3.22 din decret.

Aceste cerințe includ deținerea unei vize de reședință provizorie valabile; cohabitarea, gestionarea unei gospodării comune și înregistrarea căsătoriei în baza de date a documentelor personale municipale; deținerea unui document de călătorie internațional valabil; nu constituie un pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională; fiind testate pentru tuberculoză; și având mijloace suficiente de sustenabilitate. Absența unui document de călătorie internațional valid nu constituie motive pentru refuzul unui permis de ședere temporară dacă extraterestru a stabilit că el sau ea nu poate, sau nu mai poate, să fie eliberat cu un astfel de document de către Guvernul țării de origine (art. 3.72 din decretul coroborat cu art. 16 § 1 litera (b) din Act).

Capitolul B1/2.2.2 din Orientările privind punerea în aplicare prevede că, întrucât nu există autoritatea centrală recunoscută la nivel internațional în Somalia, Țările de Jos nu recunoaște autoritățile sau documentele somali emise de acestea, inclusiv documentele de călătorie. resortisanții somalieni sunt, în general, acceptați să fi stabilit că nu sunt sau nu mai în măsură să fie eliberați cu un document de călătorie internațional valabil de către guvernul țării lor de origine, în sensul articolului 3.72 din decret. În conformitate cu art. 3.71 § 1 din decret, o cerere de permis de ședere temporară în scopul formării în familie este respinsă dacă extraterestru nu deține o viză de ședere provizorie validă.

O serie de categorii de străini este scutită de obligația de a deține o viză de ședere provizorie validă (art. 17 § 1 din Act, coroborat cu art. 3.71 § 2 din decret). În plus, în temeiul articolului 3.71 § 4 din decretul – așa-numita clauză privind dificultatea –, Ministrul Imigrației și integrării poate decide să nu aplice primul paragraf al dispoziției respective dacă se consideră că aplicarea acestuia va duce la un caz excepțional de nedreptăți extreme. Capitolul B1/2.2.1 din Orientările de punere în aplicare stabilește politica privind aplicarea clauzei privind dificultatea. De exemplu, lipsa unei vize de reședință provizorie nu este relevantă în ceea ce privește problema dacă un permis de reședință temporar poate fi eliberat unui minor solicitant de azil neînsoțit, un extraterestru care nu poate părăsi Țările de Jos sau un solicitant de azil al cărui cerere este examinată de trei ani sau mai mult.

Cazurile care nu sunt excepții de acest tip includ cele ale unui solicitant de azil eșuat sau ale unui extraterestru care pretinde că nu se poate aștepta în mod rezonabil să se întoarcă în țara lor de origine, dar nu au furnizat dovezi documentare pentru această cerere într-un termen stabilit, chiar dacă ar fi fost posibil să facă acest lucru. Competența de eliberare a unei vize de reședință provizorie conține Ministrul Afacerilor Externe. O cerere de o astfel de viză este evaluată pe baza aceleași criterii ca un permis de reședință. Trebuie solicitată în persoană din misiune diplomatică sau consulară Țările de Jos în țara de origine sau în reședința obișnuită. O țară de reședință obișnuită este o țară în care extraterestru are dreptul să locuiască mai mult de trei luni pe baza unui permis de reședință.

Dacă nu există misiune diplomatică sau consulară Țările de Jos, viza de reședință provizorie ar trebui solicitată în persoană din țara cea mai apropiată țară de origine sau reședință obișnuită în cazul în care se află o astfel de misiune. La 14 decembrie 2004, judecătorul mijloacelor provizorii ale Curții regionale de la Haga, ședința la Arnhem, a acordat o injuncție unui resortisan somalian a cărui cerere de permis de ședere în scopul șederii cu partenerul său a fost respinsă deoarece nu are viza de ședere provizorie (Awb 04/31098). Judecătorul a considerat că nu a apărut că informațiile pe care guvernul le-a bazat susținerea că recurentul ar putea solicita o astfel de viză în Kenya sau în Etiopia, și care informații din 2001 și 2001, sunt încă corecte.

Având în vedere faptul că raportul oficial al Ministerului Afacerilor Externe privind Somalia din martie 2004 a declarat că nu mai există autorități recunoscute la nivel internațional în Somalia care au emis pașapoarte și că menționează că pașapoartele pot fi cumpărate pe piață, judecătorul a fost în continuare de părere că guvernul nu a examinat cum și de ce un pașaport, pe care ei susțin că reclamantul îl poate obține de la reprezentanții somaliene din Europa, ar putea fi de folos. Guvernul s-a constatat în continuare că a omis să investigheze dacă apelantul ar putea călători în Kenya sau în Etiopia și să rămână acolo pentru o serie de luni, folosind un laissez-passer UE În acest context, judecătorul a luat în considerare faptul că din raportul de țară menționat anterior a apărut că resortisanții somalieni au fost obligați să aibă un pașaport și o viză pentru a intra în țările vecine Somalia.

COMPLAINT Reclamantul s-a plâns că, în ciuda respectării tuturor condițiilor materiale care trebuie acordate reședinței în Țările de Jos, autoritățile naționale își frustrau dreptul de a respecta viața de familie, astfel cum este garantat la art. 8 din Convenție, cerându-i să călătorească într-o țară vecină a Somaliei să solicite și să aștepte o viză de reședință provizorie, ceea ce este realist imposibil pentru el să facă. HOTĂRÂREA Reclamantul s-a plâns că dreptul său la respectarea vieții familiale a fost frustrat, în încălcarea articolului 8 din Convenție care prevede, în măsura în care este relevant: „1.

Oricine are dreptul la respectarea vieții sale ... de familie ... Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul ... de bunăstarea economică a țării, ... sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora.” Guvernul a susținut că justificarea impunerii unei vize de reședință provizorie a fost faptul că a permis examinarea dacă un extraterestru îndeplinește cerințele privind un permis de reședință temporar înainte ca persoana în cauză să ajungă în Țările de Jos, fără să se confrunte cu prezența statului în cauză ca fiind un fapt accompli În opinia lor, o astfel de cerință nu a fost inerent incompatibilă cu art. 8 din Convenție, deoarece un stat are dreptul să stabilească anumite condiții ca parte a eforturilor sale de reglementare a admiterii străinilor.

O considerație importantă în acest context a fost faptul că cerința în cauză nu implică nici că viața de familie nu ar putea fi niciodată mai plăcută în Țările de Jos, nici că viața de familie a fost ruptă; aceasta pur și simplu a însemnat că natura vieții de familie trebuie să se schimbe temporar, adică pentru câteva luni. Pe baza documentelor furnizate de solicitant, nu a fost încă posibil să determine dacă a îndeplinit celelalte cerințe pentru a fi eligibile pentru un permis de ședere temporar. Cu toate acestea, un extras din înregistrările sistemului judiciar a arătat că s-a petrecut o procedură judecătorească nerezolvată în Haarlem în care reclamantul a fost acuzat de posesie de documente de călătorie false, care ar putea indica că constituie un pericol pentru ordinea publică.

Guvernul a subliniat că prin decizia din 8 ianuarie 2001, cererea reclamantului de prelungire a permisului său de ședere provizoriu a fost respinsă. De la data respectivă, prin urmare, el nu a mai fost autorizat să locuiască în Țările de Jos. Deși nu avea astfel motive obiective să se aștepte că va putea continua viața de familie dezvoltată în Țările de Jos, el și-a ales totuși să continue viața de familie cu partenerul său și primul copil de acolo, el și partenerul său s-au decis împreună să aibă un alt copil, și a ales să se căsătorească cu partenerul său. În respingerea cererii de permis de ședere în scopuri de formare a familiei, din motivul pentru care reclamantul nu are viza de ședere provizorie, autoritățile naționale au verificat dacă, în temeiul legislației relevante, a aparține unei dintre categoriile de străini care au fost scutiți de această cerință.

S-a constatat că acest lucru nu este cazul. În opinia Guvernului, situația reclamantului nu ar putea fi, de asemenea, caracterizată ca fiind atât de excepțională încât clauza de dificultate ar fi trebuit să fie aplicată. Dacă soția reclamantului are nevoie de ajutor pentru a-și îngriji copiii datorită handicapului ei, ea ar putea recurge la organizațiile corespunzătoare din Țările de Jos. Guvernul a fost în continuare de opinia că este posibil ca reclamantul să călătorească în Kenya sau în Etiopia pentru a solicita o viză provizorie de reședință. Pentru a face acest lucru, el ar putea utiliza fie documentele de călătorie cu care a călătorit din Somalia în Țările de Jos, fie un așa-numit laissez-passer („UE”) , un document de călătorie pentru expulzarea resortisanților țărilor terțe.

Faptul că Țările de Jos nu au fost de acord cu autoritățile de facto din diferitele părți ale Somaliei cu privire la expulzare nu a exclus posibilitatea ca, în practică, un extraterestru să se poată întoarce în țara sa de origine folosind laissez-passer UE . resortisanții somalieni ar putea, de asemenea, să contacteze misiunea permanentă a somaliei din Geneva sau misiunile diplomatice din alte părți ale Europei. Reclamantul nu a contestat faptul că, în general, autoritățile interne ar fi legitim să examineze eligibilitatea unui străin pentru ședere înainte de acea persoană care intră în țară. Cu toate acestea, nu a fost cazul în care a confruntat autoritățile cu prezența sa în Țările de Jos ca fiind un fapt accompli , având în vedere că a intrat în această țară în mod legal pentru a solicita azil în sensul Convenției Națiunilor Unite din 1951 privind statutul refugiaților.

În plus, în august 1998, când a intrat în Țările de Jos, nu a existat nicio cerință de a deține o viză de reședință provizorie, deoarece aceasta a intrat în vigoare doar în decembrie 1998. El a susținut, așa cum a făcut pe parcursul procedurii în Țările de Jos, că, în afară de viza de reședință provizorie, el a respectat toate celelalte cerințe de acordare a unui permis de reședință care îi permit să rămână cu soția și copiii săi. Este adevărat că nu are un document de călătorie internațională valabil, ci ca național somalian, el a fost exceptat de la această cerință specială în temeiul capitolului B1/2.2.1 din Orientările de punere în aplicare. Întrebări efectuate de reclamant au arătat, de asemenea, că procesul judecător pe care se presupunea că îl pedepseau împotriva lui s-a încheiat după o audiere din ianuarie 1996, care este într-un moment în care reclamantul nu a fost încă în Țările de Jos.

Prin urmare, această procedură trebuie să se refere la o persoană diferită cu un nume similar sau similar cu cel al reclamantului. După data nașterii primului copil, viața familiei a fost creată într-un moment în care reclamantul a fost în posesia unui permis de reședință provizoriu. În plus, trebuie avută în vedere faptul că soția și copiii lui au obținut între timp naționalitatea Țărilor de Jos. Reclamantul a insistat că este obiectiv imposibil pentru el să obțină o viză de reședință provizorie. În călătoria în Țările de Jos, el a fost însoțit de un „agent de călătorie” care nu l-a lăsat să aibă documentele de călătorie utilizate. El a contactat deja „reprezentații” Somalia la Geneva și Roma și a fost informat că ei nu i-au putut emite un document de călătorie.

Un laissez-passer UE Nu a fost suficient pentru a obține intrarea fie în Kenya, fie în Etiopia pe teren sau pe mare, deoarece acest lucru necesită un pașaport, precum și o viză. Deși reclamantul a contestat, de asemenea, că resortisanții somalieni ar putea trece în Kenya și Etiopia din Somalia fără documente, acest lucru ar presupune în orice caz că va călători mai întâi în Somalia. El ar putea apoi doar să intre în Kenya din partea Somaliei pe care autoritățile Țărilor de Jos, în rapoartele oficiale de țară compilate de Ministerul Afacerilor Externe, considerate nesigure.

Singura zonă sigură din care ar putea fi introdusă Etiopia a fost din regiunea autonomă autonomă autonomă a Somalilandului, la care el nu a avut acces, având în vedere că autoritățile locale de acolo au declarat că nu acceptă clienții cu permise UE În acest context, reclamantul s-a referit la decizia judecătorului provizoriu al Curții regionale de la Haga, care stătea la Arnhem din 14 decembrie 2004, care a constatat că guvernul nu a investigat în mod suficient dacă este într-adevăr posibil ca resortisanții somalieni să obțină documente de călătorie și să solicite o viză de reședință provizorie în Kenya sau în Etiopia. În opinia reclamantului, nu exista nici un motiv pentru care clauza de dificultate prevăzută la art. 3.71 § 4 din decretul nu ar fi putut fi aplicată la el.

El a susținut că utilizarea extrem de restrictivă care se face din clauza de dificultate nu a urmat imperativ din istoria de elaborare a acestei dispoziții. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul art. 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a se judeca în fondul cauzei. Vincent Berger Boštjan M. Zupančıč Președintele grefierului

THIRD SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 1872/04 by Abdullahi IBRAHIM MOHAMED against the Netherlands The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 12 May 2005 as a Chamber composed of: Mr B.M. Zupančič , President , Mr J. Hedigan , Mr C. Bîrsan , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Ms R. Jaeger , Mr E. Myjer , Mr David Thór Björgvinsson, judges , and Mr V. Berger , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 2 January 2004, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Abdullahi Ibrahim Mohamed, is a Somali national, who was born in 1970 and lives in Nijmegen.

He is represented before the Court by Ms J. van Der Haar, a lawyer practising in Nijmegen. The respondent Government are represented by their Agent, Mr R.A.A. Böcker, of the Ministry of Foreign Affairs. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant came to the Netherlands on 16 August 1998 and applied for asylum. Although his request was rejected, he was granted a provisional residence permit ( voorwaardelijke vergunning tot verblijf ). On 8 January 2001 his request for renewal of this permit was denied. The applicant's objection against this refusal was dismissed, as was his subsequent appeal. The final decision in these proceedings was taken on 11 July 2002 by the Regional Court ( arrondissementsrechtbank ) of The Hague.

Meanwhile, in 1998, the applicant had started a relationship with a Ms Amina Adam Ahmed, a settled immigrant of Somali origin. The couple had two children, born on 11 November 1999 and 27 February 2002 respectively. The applicant and Ms Adam Ahmed were married on 4 November 2002. On 21 August 2002 the applicant requested a residence permit for the purpose of residing in the Netherlands with his (future) spouse. This request was denied by the Minister for Immigration and Integration ( Minister voor Immigratie en Integratie ) on 28 November 2002 for the reason that the applicant did not hold the required provisional residence visa ( machtiging tot voorlopig verblijf ), which had to be applied for at a representation of the Netherlands in the country of origin or, if there was no such representation in the country of origin, at the representation situated closest to that country.

The applicant filed an objection ( bezwaar ) against this decision, arguing that he ought to be exempted from the visa requirement as he was unable to return to Somalia or, given that there were no representations of the Netherlands in that country, to one of Somalia's neighbouring countries. Despite having contacted the Netherlands Ministry of Foreign Affairs, the Netherlands Immigration and Naturalisation Department, the Netherlands branch of the International Organisation for Migration, the Permanent Mission of the Somali Democratic Republic in Geneva, the Somali Representations in Rome and Paris and the Honorary Consul-General in the Netherlands, he had not been able to obtain a travel document so that it was realistically impossible for him to travel.

In addition, his wife was disabled and required his assistance in the care for their two children. In order to be able to await the outcome of the objection proceedings in the Netherlands, the applicant also applied for a provisional measure ( voorlopige voorziening ). By a decision of 5 November 2003, the provisional-measure judge ( voorzieningenrechter ) of the Regional Court of The Hague, sitting in Arnhem, rejected the request for a provisional measure and, at the same time, dismissed the applicant's objection. The judge reiterated that the ratio of the visa requirement lay in preventing the national authorities, prior to a decision on a person's request for admission having been taken, from being confronted with a fait accompli as a result of that person's illegal presence in the Netherlands.

If an alien, who had entered the Netherlands without a visa but with the intention of settling there, could be exempted from the visa requirement simply by asserting that it was impossible to return, this would have serious negative repercussions on the policy. It had further appeared from information provided by the Ministry of Foreign Affairs that it was in general possible for Somali nationals to travel to representations of the Netherlands in Addis Abeba or Nairobi in order to apply for a provisional residence visa. Finally, the Regional Court considered that the refusal to exempt the applicant from the obligation of first applying for a visa did not constitute an interference with his right to respect for family life because this refusal did not deprive him of a residence permit on the basis of which he had been able to have family life in the Netherlands.

Neither were the authorities under a positive obligation to exempt the applicant from the visa requirement, as it could reasonably be expected that he apply for a visa in his country of origin and await the outcome of that application there. The applicant had not substantiated his claim that such would not be possible for him, but had merely argued that he had to assist his disabled partner in the care for their children, which, in the view of the Regional Court, was insufficient. It had not appeared that there were any objective impediments to family life being developed in the country of origin. Finally, the Regional Court added that the impugned decision did not constitute a definite refusal of family life being exercised in the Netherlands.

No further appeal lay against this decision. B. Relevant domestic law and practice The Netherlands Government pursue a restrictive admissions policy. Aliens are eligible for admission only on the basis of obligations under international law, if their presence serves an essential national interest, or for compelling humanitarian reasons, with most policy rules for admission being more detailed formulations of this last criterion. Since 1 April 2001, the admission, residence and expulsion of aliens have been regulated by the Aliens Act 2000 ( Vreemdelingenwet 2000 , hereinafter “the Act”), the Aliens Decree 2000 ( Vreemdelingenbesluit 2000 , “the Decree”), the Regulation on Aliens 2000 ( Voorschrift Vreemdelingen 2000 ) and the Aliens Act Implementation Guidelines 2000 ( Vreemdelingencirculaire 2000 , “the Implementation Guidelines”).

Pursuant to Article 14 of the Act, a temporary residence permit for the purpose of family formation may be issued by the Minister for Immigration and Integration if a number of eligibility requirements – set out in Articles 3.13 to 3.22 of the Decree – have been satisfied. These requirements include the possession of a valid provisional residence visa; cohabitation, running a joint household and registration of the marriage in the municipal personal records database; possession of a valid international travel document; not posing a danger to public order or national security; having been tested for tuberculosis; and having sufficient means of subsistence.

The absence of a valid international travel document does not constitute grounds for refusing a temporary residence permit if the alien has established that he or she is unable, or able no longer, to be issued with such a document by the Government of the country of origin (Article 3.72 of the Decree in conjunction with Article 16 § 1 (b) of the Act). Chapter B1/2.2.2 of the Implementation Guidelines states that as there is no internationally recognised central authority in Somalia, the Netherlands do not recognise Somali authorities or documents issued by them, including travel documents. Somali nationals are in general accepted to have established that they are unable, or no longer able, to be issued with a valid international travel document by the Government of their country of origin, in the sense of Article 3.72 of the Decree.

Pursuant to Article 3.71 § 1 of the Decree, an application for a temporary residence permit for the purpose of family formation shall be rejected if the alien does not hold a valid provisional residence visa. A number of categories of aliens is exempted from the requirement to hold a valid provisional residence visa (Article 17 § 1 of the Act in conjunction with Article 3.71 § 2 of the Decree). In addition, under Article 3.71 § 4 of the Decree – the so-called hardship clause –, the Minister for Immigration and Integration may decide not to apply the first paragraph of that provision if it is considered that its application will result in an exceptional case of extreme unfairness. Chapter B1/2.2.1 of the Implementation Guidelines sets out policy on the application of the hardship clause.

For instance, the lack of a provisional residence visa is irrelevant to the question of whether a temporary residence permit may be issued to an unaccompanied minor asylum seeker, an alien who through no fault of his own cannot leave the Netherlands, or an asylum seeker whose application has been under consideration for three years or more. Cases that are not exceptions of this kind include those of a failed asylum seeker or an alien who claims that he or she cannot reasonably be expected to return to their country of origin but did not provide documentary evidence for this claim within a prescribed time limit, even though it would have been possible to do so. The power to issue a provisional residence visa rests with the Minister of Foreign Affairs.

An application for such a visa is assessed on the basis of the same criteria as a residence permit. It must be applied for in person from the Netherlands diplomatic or consular mission in the country of origin or of habitual residence. A country of habitual residence is a country where the alien is entitled to reside for longer than three months on the basis of a residence permit. If there is no Netherlands diplomatic or consular mission, the provisional residence visa should be applied for in person from the mission in the country nearest to the country of origin or habitual residence where such a mission is located. On 14 December 2004 the provisional-measures judge of the Regional Court of The Hague, sitting in Arnhem, granted an injunction to a Somali national whose request for a residence permit for the purposes of staying with his partner had been rejected because he did not have a provisional residence visa (Awb 04/31098).

The judge considered that it had not appeared that the information, on which the Government based their claim that the appellant could apply for such a visa in either Kenya or Ethiopia, and which information dated from 2001 and 2001, was still correct. Bearing in mind that the Ministry of Foreign Affairs' official country report on Somalia of March 2004 stated that there were no longer any internationally recognised authorities in Somalia which issued passports, and that it mentioned that passports could be “bought” at the market, the judge was further of the opinion that the Government had failed to examine how and why a passport, which they claimed the appellant could obtain from Somali representations in Europe, might be of use.

The Government were further found to have omitted to investigate whether the appellant would be able to travel to Kenya or Ethiopia and to stay there for a number of months, using an EU laissez-passer . In this context the judge took into account that it appeared from the aforementioned country report that Somali nationals were required to have a passport and a visa in order to enter the countries neighbouring Somalia. COMPLAINT The applicant complained that, despite the fact that he complied with all material conditions to be granted residence in the Netherlands, the national authorities were frustrating his right to respect for family life as guaranteed in Article 8 of the Convention by requiring him to travel to a country neighbouring his native Somalia to apply and wait for a provisional residence visa, which it was realistically impossible for him to do.

THE LAW The applicant complained that his right to respect for family life was being frustrated, in breach of Article 8 of the Convention which provides, in so far as relevant: “1.

Everyone has the right to respect for his ... family life ... 2. There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of ... the economic well-being of the country, ... or for the protection of the rights and freedoms of others.” The Government submitted that the rationale for requiring a provisional residence visa was that it made it possible to examine whether an alien fulfilled the requirements for a temporary residence permit before the person concerned came to the Netherlands, without confronting the State with his or her presence there as a fait accompli . In their view, such a requirement was not inherently incompatible with Article 8 of the Convention since a State was entitled to set certain conditions as part of its efforts to regulate the admission of aliens.

An important consideration in this context was that the requirement at issue implied neither that family life could never again be enjoyed in the Netherlands nor that family life was ruptured; it simply meant that the nature of family life must change temporarily, that is for a few months. On the basis of the documents provided by the applicant, it had not as yet been possible to determine whether he fulfilled the other requirements in order to be eligible for a temporary residence permit. However, an extract from records of the judicial system showed there was an unsettled court case pending in Haarlem in which the applicant had been charged with possession of false travel documents, which might indicate that he constituted a danger to public order.

The Government pointed out that by decision of 8 January 2001, the applicant's request for an extension of his provisional residence permit had been rejected. From that date onwards, therefore, he was no longer allowed to live in the Netherlands. Although he thus had no objectively justified reason to expect that he would be allowed to continue the family life he had developed in the Netherlands, he nevertheless chose to continue his family life with his partner and first child there, he and his partner together decided to have another child, and he chose to marry his partner. In rejecting the request for a residence permit for the purposes of family formation for the reason that the applicant did not have a provisional residence visa, the national authorities had ascertained whether, under the relevant legislation, he belonged to one of the categories of aliens who were exempted from that requirement.

It was found that this was not the case. In the view of the Government, the applicant's situation could also not be characterised as so very exceptional that the hardship clause ought to have been applied. If the applicant's wife needed help in caring for their children due to her disability, she could turn to the appropriate organisations in the Netherlands. The Government were further of the opinion that it was possible for the applicant to travel to either Kenya or Ethiopia in order to apply for a provisional residence visa. To do so, he could either use the travel documents with which he had travelled from Somalia to the Netherlands, or a so-called European Union (“EU”) laissez-passer , a travel document for the expulsion of third-country nationals.

The fact that the Netherlands were not in agreement with the de facto authorities in the various parts of Somalia about expulsion did not rule out the possibility that, in practice, an alien could return to his country of origin using the EU laissez-passer . Somali nationals could also contact the permanent Somali mission in Geneva or diplomatic missions in other parts of Europe. The applicant did not dispute that, in general, it was legitimate for domestic authorities to examine an alien's eligibility for residence prior to that person entering the country. However, it was not the case that he had confronted the authorities with his presence in the Netherlands as a fait accompli , given that he had entered that country lawfully in order to apply for asylum within the meaning of the 1951 United Nations Convention Relating to the Status of Refugees.

Moreover, in August 1998, when he entered the Netherlands, no requirement to hold a provisional residence visa existed, as this only entered into force in December 1998. He argued, as he had done throughout the proceedings in the Netherlands, that, apart from the provisional residence visa, he complied with all other requirements to be granted a residence permit allowing him to stay with his wife and children. It was true that he was not in possession of a valid international travel document, but as a Somali national he was exempted from that particular requirement pursuant to Chapter B1/2.2.1 of the Implementation Guidelines. Enquiries made by the applicant had further shown that the court case allegedly pending against him had come to an end following a hearing in January 1996, that is at a time when the applicant had not yet been in the Netherlands.

These proceedings must, therefore, concern a different person with a name the same as, or similar to, that of the applicant. It followed from the date of birth of his first child that family life had been created at a time when the applicant was in possession of a provisional residence permit. Moreover, it also had to be borne in mind that his wife and children had meanwhile obtained Netherlands nationality. The applicant insisted that it was objectively impossible for him to obtain a provisional residence visa. When travelling to the Netherlands, he had been accompanied by a “travel agent” who had not let him have the travel documents that had been used. He had further already contacted “representations” of Somalia in Geneva and Rome and been informed that they could not issue him a travel document.

An EU laissez-passer was not sufficient to gain entry to either Kenya or Ethiopia by land or sea, since this required a passport as well as a visa. Whilst the applicant also disputed that Somali nationals could cross into Kenya and Ethiopia from Somalia without documents, this would in any event entail that he travel to Somalia first. He would then only be able to enter Kenya from the part of Somalia which the Netherlands authorities themselves, in official country reports compiled by their Ministry of Foreign Affairs, considered unsafe.

The only safe area from which Ethiopia could be entered was from the self-declared autonomous region of Somaliland, to which he had no access given that the local authorities there had declared that they did not accept EU laissez-passers . In this context the applicant referred to the decision of the provisional-measures judge of the Regional Court of The Hague, sitting in Arnhem, of 14 December 2004, who had found that the Government had insufficiently investigated whether it was indeed possible for Somali nationals to obtain travel documents and to apply for a provisional residence visa in Kenya or Ethiopia. In the view of the applicant, there was no reason why the hardship clause laid down in Article 3.71 § 4 of the Decree could not have been applied to him.

He submitted that the extremely restrictive use that was being made of the hardship clause did not follow imperatively from the drafting history of that provision. The Court considers, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Vincent Berger Boštjan M. Zupančıč Registrar President