- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 10 martie 2009
- Stat pârât
- NLD
Ibrahim Mohamed împotriva Țărilor de Jos
Traducere în română Auto
A treia secțiune CAUZĂ DE IBRAHIM MOHAMED c. ȚĂRILE (depunerea nr. 1872/04) HOTĂRÂREA (Striking out) Strasburg 10 martie 2009 FINAL 10/06/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul lui Ibrahim Mohamed c. Țările de Jos, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care stă în calitate de camera compusă de: Josep Casadevill, președinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefierul de secțiune Deliberat în privat la 17 februarie 2009, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 1872/04) împotriva Regatului Țărilor de Jos depusă Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național somalian, dl Abdullahi Ibrahim Mohamed („reclamantul”).
Reclamantul a fost reprezentat de dna J. van der Haar, avocat practicant la Nijmegen. Guvernul olandez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl R.A.A. Böcker, al Ministerului Afacerilor Externe. Reclamantul a susținut că obligația de a părăsi Olanda pentru a solicita și aștepta o viză provizorie de ședere în Somalia sau într-o țară vecină a încălcat dreptul său de a respecta viața sa de familie. Prin decizia din 12 mai 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă. Reclamantul, dar nu guvernul, a depus observații scrise suplimentare (art. 59 § 1). După consultarea părților, Camera a hotărât că nu a fost necesară nici o ședință cu privire la fondul (art. 59 § 3 în amenzi FACTELE CIRCUMSTĂȚII CAUZULUI Contextul cazului Reclamantul s-a născut în 1970 și trăiește în Nijmegen.
El a venit în Țările de Jos la 16 august 1998 și a solicitat azil. Deși cererea sa a fost respinsă, a primit un permis de ședere provizoriu (voorwaardelijke vergunning tot verblijf ). La 8 ianuarie 2001, cererea de reînnoire a acestui permis a fost respinsă. Obiecția reclamantului împotriva acestui refuz a fost respinsă, precum și apelul ulterior. Hotărârea finală în cadrul acestei proceduri a fost luată la 11 iulie 2002 de Curtea Regională (rechtbank ) din Haga. Între timp, în 1998, reclamantul a început o relație cu o doamna. A.A., un imigrant stabilit de origine somalică. Cuplul a avut doi copii, născuți la 11 noiembrie 1999 și, respectiv, 27 februarie 2002. Reclamantul și dna A.A. au fost căsătoriți la 4 noiembrie 2002. La 21 august 2002, reclamantul a solicitat un permis de ședere în scopul de a reședința în Țările de Jos cu soțul său (futuro).
Această cerere a fost refuzată de Ministrul Imigrației și Integrației ( Ministrul voor Vreemdelingenzaken en Integration ) la 28 noiembrie 2002 din motivul pentru care reclamantul nu a deținut viza de reședință provizorie necesară ( maschiging tot voorlopig verblijf ), care a trebuit să fie solicitată la o reprezentare a Țărilor de Jos în țara de origine sau, în cazul în care nu a existat o astfel de reprezentare în țara de origine, la reprezentarea situată mai aproape de țara respectivă. 10. Reclamantul a depus obiecție ( bezwaar ) împotriva acestei decizii, susținând că ar trebui să fie exceptat de obligația de viză, deoarece el nu a putut să se întoarcă în Somalia sau, având în vedere că nu există reprezentanțe ale Țărilor de Jos în țara respectivă, la una dintre țările vecine ale Somaliei.
În plus, soția sa a fost handicapată și a solicitat asistența sa în îngrijirea copiilor lor. 11. Pentru a putea aștepta rezultatul procedurii de opoziție în Țările de Jos, reclamantul a solicitat, de asemenea, o măsură provizorie ( voorlopige voorziening ). Prin decizia din 5 noiembrie 2003, judecătorul măsurilor provizorii ( voorzieningenrechter ) al Curții Regionale de la Haga, ședința în Arnhem, a respins cererea de măsuri provizorii și, în același timp, a respins obiecția reclamantului. Judecătorul a reiterat că raportul obligației vizelor constă în împiedicarea autorităților naționale, înainte de a lua o decizie privind cererea de admitere a unei persoane, de a fi confruntat cu un fapt accompli ca urmare a prezenței ilegale a acestei persoane în Țările de Jos.
Dacă un extraterestru, care a intrat în Țările de Jos fără viză, dar cu intenția de a stabili acolo, ar putea fi exceptat de la cerința vizelor pur și simplu prin afirmarea că este imposibil de returnat, acest lucru ar avea repercusiuni negative grave asupra politicii. În sfârșit, Curtea Regională a considerat că refuzul de a scuti reclamantul de obligația de a primi prima cerere de viză nu constituie o ingerință în dreptul său la respectarea vieții de familie, deoarece acest refuz nu l-a privat de un permis de ședere pe baza căruia a fost în măsură să aibă viața de familie în Țările de Jos. Nici autoritățile nu au avut o obligație pozitivă de a scuti reclamantul de cerințele privind viza, deoarece ar putea fi rezonabil de așteptat ca acesta să solicite o viza în țara sa de origine și să aștepte rezultatul cererii respective.
Reclamantul nu și-a justificat afirmația că acest lucru nu ar fi posibil pentru el, ci doar a susținut că trebuie să asiste partenerul său cu handicap în îngrijirea copiilor lor, ceea ce, în opinia Curții regionale, este insuficient. Nu a parut că există vreo obstacole obiective pentru dezvoltarea vieții familiale în țara de origine. În sfârșit, Curtea Regională a adăugat că hotărârea impușită nu constituie un refuz definitiv al exercitării vieții familiale în Țările de Jos. Nici un recurs suplimentar nu impune această decizie. Evoluții după ce cererea a fost declarată admisibilă 12. La 4 noiembrie 2005, Guvernul contestat a informat Curtea că reclamantul a fost acordat un permis de ședere în scopul azilului în temeiul unei „politici temporare de protecție pentru anumite categorii” (a se vedea punctul 13 de mai jos) adoptat de ministru la 24 iunie 2005 în ceea ce privește reclamanții de azil provenind din anumite părți ale Somaliei.
II. Un permis de reședință temporar în scopul azilului poate fi eliberat persoanelor ale căror repatriere în țara lor de origine este considerată de ministrul responsabil (deputat) să constituie o durețe excepțională având în vedere situația generală a acestei țări (art. 29 alineatul (1) litera (d) din Legea privind extratereștriile din 2000 (Vreemdelingenwet 2000 ). În conformitate cu această dispoziție, ministrul (deputat) poate urmări o politică de protecție pentru o anumită categorie de solicitanți de azil. Criteriul de durere excepțională, prevăzut în această dispoziție, nu este unul formal, cum ar fi declararea unui stat de asediu, un stat de război sau existența unei forme de conflict armat, ci unul material.
Acesta se referă la dacă riscurile care pot apărea în cazul returnării unei persoane, în legătură, printre altele, , cu conflict armat sau similar ar fi irazonabil dintr-o perspectivă umanitară sau din perspectiva legii conflictului armat. În general, protecția pentru anumite categorii este justificată numai dacă conflictul armat (inclusiv conflictul civil armat) a perturbat viața zilnică într-o măsură în care aceste riscuri umanitare au apărut.
14. O persoană care a deținut un permis temporar în temeiul articolului 29 alineatul (1) litera (d) din Legea privind extraterestrii din 2000 pentru o perioadă de cinci ani poate fi eligibilă pentru un permis de reședință nedefinit în scopul azilului (art. 34 alineatul (4) din Legea privind extraterestrii din 2000). 15. Cererea de a deține o viză provizorie de ședere atunci când se face o cerere de permis de ședere pentru scopuri neasilule (de exemplu, în scopul exercitării vieții de familie) nu se aplică atunci când persoana în cauză deține un permis de ședere temporar sau nedefinit în scopul azilului imediat înainte de depunerea cererii respective (art. 17 alineatul (1) litera (e) din Legea privind extratereșele 2000). PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 8 AL CONVENȚIEI 16. Reclamantul a susținut că este victimă de o încălcare a art. 8 din Convenție, al căror părți relevante prevăd: „1.
Toată lumea are dreptul de a respecta ... viața sa de familie...
Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” 17. Curtea constată că reclamantul a primit un permis de ședere (a se vedea punctul 12 de mai sus) și, prin urmare, se pune întrebarea dacă există o justificare obiectivă pentru continuarea examinării acestei plângeri sau dacă este necesar să se aplice art. 37 § 1 din convenție, care prevede următoarele: „Curtea poate, în orice etapă a procedurii, să decidă să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să-și continue cererea; sau (b) a fost rezolvată chestiunea; sau (c) din orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii.
Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile sale, este necesară.” 18. Într-o scrisoare din 25 noiembrie 2005, reclamantul a solicitat Curtea să continue examinarea prezentei cereri, în ciuda faptului că el locuia acum legal în Țările de Jos. În opinia reclamantului, permisul de ședere pe care i-a fost acordat-o a oferit o protecție insuficientă a dreptului său la respectarea vieții familiale, având în vedere că aceaceasta ar putea fi retrasă oricând ministrul a hotărât că situația în Somalia nu mai este justificată să urmărească o politică de protecție.
19. Deoarece este clar că reclamantul dorește să își continue cererea, Curtea trebuie, pentru a se asigura dacă art. 37 § 1 litera (b) se aplică în cazul în cauză, să răspundă la două întrebări la rândul său: în primul rând, dacă circumstanțele reclamate direct de către reclamant încă obțin și, în al doilea rând, dacă efectele unei eventuale încălcări ale convenției din cauza acestor circumstanțe au fost, de asemenea, remediate (a se vedea Sisojeva și alții c. Letonia (striking out) [GC], nr. 60654/00, § 97, 15 ianuarie 2007, și El Majjaoui și Stichting Touba Moskee c. Olanda (striking out) [GC], nr. 25525/03, § 30, 20 decembrie 2007). În cazul în cauză, aceasta presupune în primul rând stabilirea dacă reclamantul este încă obligat să solicite o viză provizorie de reședință în Somalia sau într-o țară vecină înainte de a putea fi eligibil pentru un permis de reședință care să permită șederea cu soția și copiii săi în Țările de Jos; după aceea, Curtea trebuie să ia în considerare dacă măsurile luate de autoritățile constituie un recurs suficient pentru plângerea reclamantului.
În ceea ce privește prima întrebare, este evident că reclamantul rezide în prezent în mod legal în Țările de Jos și că nu există nici o problemă de a solicita o viză provizorie de reședință. 21. În ceea ce privește a doua întrebare, Curtea reafirmă că art. 8 nu poate fi interpretat ca garant, ca atare, dreptul la un anumit tip de permis de reședință. În cazul în care legislația internă prevede mai multe tipuri diferite, Curtea trebuie să analizeze implicațiile juridice și practice ale emiterii unui anumit permis. În cazul în care aceasta permite titularului să locuiască pe teritoriul țării gazdă și să exercite liber dreptul de a respecta viața sa privată și de familie, acordarea unui astfel de permis reprezintă, în principiu, o măsură suficientă pentru a îndeplini cerințele acestei dispoziții.
În astfel de cazuri, Curtea nu este împuternicită să declare dacă persoana în cauză ar trebui acordată un statut juridic specific, mai degrabă decât altul, această opțiune fiind o chestiune numai pentru autoritățile interne (a se vedea Sisojeva și altele , citat mai sus § 91). 22. În acest context, Curtea constată că, deși permisul de ședere acordat reclamantului nu poate fi eliberat în scopul specific de a-l permite să locuiască în Țările de Jos cu soția și copiii săi, aceasta permite totuși reclamantului să beneficieze de viața de familie în Țările de Jos.
În plus, în timp ce politica în temeiul căreia reclamantul a fost acordat un permis de ședere poate fi modificată sau revocată într-un moment dat, este departe de a fi sigur că reclamantul va fi încă o dată obligat să solicite o viză provizorie de ședere în străinătate (a se vedea punctele 14-15 de mai sus) sau că, în circumstanțele referitoare la acea perioadă, o astfel de cerință ar fi capabilă să ridice o problemă în temeiul articolului 8 din convenție.
23. Având în vedere, prin urmare, faptul că reclamantul a fost acordat un permis de ședere în Țările de Jos, permițându-i să exercite liber în țara respectivă dreptul său de a respecta viața sa de familie, astfel cum este protejat de art. 8 din Convenție și interpretat în jurisprudența stabilită de Curte (a se vedea, mutatis mutandis Boughanemi c. Franța , hotărârea din 24 aprilie 1996, Raports 1996-II, pp. 607-08, § 35; C. v. Belgia , hotărârea din 7 august 1996, Raporturi 1996-III, pp. 922-23, § 25; Boujlifa v. Franța , hotărârea din 21 octombrie 1997, Raporturi 1997-VI, p. 2263, § 36; și Buscemi v. Italia , nr. 29569/95, § 53, CEDO 1999-VI), Tribunalul consideră că plângerea sa a fost corectă în mod adecvat și suficient (a se vedea Sisojeva și alții , citat mai sus § 102). 24. Prin urmare, Curtea constată că sunt îndeplinite ambele condiții de aplicare a articolului 37 alineatul (1) litera (b) din Convenție.
În sfârșit, niciun motiv specific privind respectarea drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenție, impune Curtea să continue examinarea cererii în temeiul articolului 37 § 1 în amendă 25. Prin urmare, cererea ar trebui eliminată din lista de cauze a Curții. PENTRU aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS deține că chestiunea care dă naștere la plângerea reclamantului a fost rezolvată și hotărăște să scoată cererea din lista sa de cazuri. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 10 martie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele grefierului
THIRD SECTION
CASE OF IBRAHIM MOHAMED v. THE NETHERLANDS (Application no. 1872/04) JUDGMENT (Striking out) STRASBOURG 10 March 2009 FINAL 10/06/2009 This judgment may be subject to editorial revision. In the case of Ibrahim Mohamed v. the Netherlands, The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of: Josep Casadevall, President, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judges, and Santiago Quesada, Section Registrar , Having deliberated in private on 17 February 2009, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 1872/04) against the Kingdom of the Netherlands lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Somali national, Mr Abdullahi Ibrahim Mohamed (“the applicant”).
The applicant was represented by Ms J. van der Haar, a lawyer practising in Nijmegen. The Dutch Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr R.A.A. Böcker, of the Ministry of Foreign Affairs.
The applicant alleged that the obligation to leave the Netherlands in order to apply and wait for a provisional residence visa in Somalia or a neighbouring country infringed his right to respect for his family life.
By a decision of 12 May 2005, the Court declared the application admissible.
The applicant, but not the Government, filed further written observations (Rule 59 § 1). After consulting the parties, the Chamber decided that no hearing on the merits was required (Rule 59 § 3 in fine ). THE FACTS I.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
A. Background to the case
The applicant was born in 1970 and lives in Nijmegen.
He came to the Netherlands on 16 August 1998 and applied for asylum. Although his request was rejected, he was granted a provisional residence permit ( voorwaardelijke vergunning tot verblijf ). On 8 January 2001 his request for renewal of this permit was denied. The applicant’s objection against this refusal was dismissed, as was his subsequent appeal. The final decision in these proceedings was taken on 11 July 2002 by the Regional Court ( rechtbank ) of The Hague.
Meanwhile, in 1998, the applicant had started a relationship with a Ms A.A., a settled immigrant of Somali origin. The couple had two children, born on 11 November 1999 and 27 February 2002 respectively. The applicant and Ms A.A. were married on 4 November 2002.
On 21 August 2002 the applicant requested a residence permit for the purpose of residing in the Netherlands with his (future) spouse. This request was denied by the Minister for Immigration and Integration ( Minister voor Vreemdelingenzaken en Integratie ) on 28 November 2002 for the reason that the applicant did not hold the required provisional residence visa ( machtiging tot voorlopig verblijf ), which had to be applied for at a representation of the Netherlands in the country of origin or, if there was no such representation in the country of origin, at the representation situated closest to that country.
The applicant filed an objection ( bezwaar ) against this decision, arguing that he ought to be exempted from the visa requirement as he was unable to return to Somalia or, given that there were no representations of the Netherlands in that country, to one of Somalia’s neighbouring countries. In addition, his wife was disabled and required his assistance in the care for their two children.
In order to be able to await the outcome of the objection proceedings in the Netherlands, the applicant also applied for a provisional measure ( voorlopige voorziening ). By a decision of 5 November 2003, the provisional-measures judge ( voorzieningenrechter ) of the Regional Court of The Hague, sitting in Arnhem, rejected the request for a provisional measure and, at the same time, dismissed the applicant’s objection. The judge reiterated that the ratio of the visa requirement lay in preventing the national authorities, prior to a decision on a person’s request for admission having been taken, from being confronted with a fait accompli as a result of that person’s illegal presence in the Netherlands. If an alien, who had entered the Netherlands without a visa but with the intention of settling there, could be exempted from the visa requirement simply by asserting that it was impossible to return, this would have serious negative repercussions on the policy. Finally, the Regional Court considered that the refusal to exempt the applicant from the obligation of first applying for a visa did not constitute an interference with his right to respect for family life because this refusal did not deprive him of a residence permit on the basis of which he had been able to have family life in the Netherlands. Neither were the authorities under a positive obligation to exempt the applicant from the visa requirement, as it could reasonably be expected that he apply for a visa in his country of origin and await the outcome of that application there. The applicant had not substantiated his claim that such would not be possible for him, but had merely argued that he had to assist his disabled partner in the care for their children, which, in the view of the Regional Court, was insufficient. It had not appeared that there were any objective impediments to family life being developed in the country of origin. Finally, the Regional Court added that the impugned decision did not constitute a definite refusal of family life being exercised in the Netherlands. No further appeal lay against this decision. B. Developments after the application was declared admissible
On 4 November 2005 the respondent Government informed the Court that the applicant had been granted a residence permit for the purpose of asylum pursuant to a temporary “policy of protection for certain categories” ( categoriaal beschermingsbeleid , see paragraph 13 below) adopted by the Minister on 24 June 2005 in respect of asylum seekers coming from certain parts of Somalia. II.
RELEVANT DOMESTIC LAW
13. A temporary residence permit for the purpose of asylum may be issued to persons whose return to their country of origin is considered by the responsible (Deputy) Minister to constitute exceptional harshness in view of the general situation pertaining in that country (article 29(1)(d) of the Aliens Act 2000 ( Vreemdelingenwet 2000 )). Pursuant to this provision, the (Deputy) Minister may pursue a policy of protection for a particular category of asylum seekers. The criterion of exceptional harshness, laid down in this provision, is not a formal one, such as the declaration of a state of siege, a state of war or the existence of some form of armed conflict, but a material one. It relates to whether the risks that could arise on a person’s return, in connection, inter alia , with armed conflict or the like would be unreasonable from a humanitarian perspective or from the perspective of the law of armed conflict.
In general, protection for certain categories is justified only if armed conflict (including armed civil conflict) has disrupted daily life to such an extent that such humanitarian risks arise.
A person who has held a temporary permit pursuant to article 29(1)(d) of the Aliens Act 2000 for a period of five years may be eligible for an indefinite residence permit for the purpose of asylum (article 34(4) of the Aliens Act 2000).
The requirement to hold a provisional residence visa when an application is made for a residence permit for non-asylum related purposes (for the purpose of exercising family life, for example) does not apply when the person concerned held a temporary or indefinite residence permit for the purpose of asylum immediately prior to the lodging of that application (article 17(1)(e) of the Aliens Act 2000). THE LAW
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 8 OF THE CONVENTION
16. The applicant claimed to be the victim of a violation of Article 8 of the Convention, the relevant parts of which provide: “1. Everyone has the right to respect for his ... family life... 2. There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of national security, public safety or the economic well-being of the country, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.”
The Court notes that the applicant has been granted a residence permit (see paragraph 12 above) and the question therefore arises whether there is an objective justification for continuing to examine this complaint or whether it is appropriate to apply Article 37 § 1 of the Convention, which provides as follows: “The Court may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to the conclusion that (a) the applicant does not intend to pursue his application; or (b) the matter has been resolved; or (c) for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application. However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires.”
In a letter of 25 November 2005, the applicant requested the Court to continue its examination of the present application, notwithstanding the fact that he was now residing lawfully in the Netherlands. In the opinion of the applicant, the residence permit he had been granted provided insufficient protection of his right to respect for family life, given that it could be withdrawn whenever the Minister decided that the situation in Somalia no longer justified pursuing a protection policy.
As it is thus clear that the applicant wishes to pursue his application, the Court must, in order to ascertain whether Article 37 § 1 (b) applies to the present case, answer two questions in turn: first, whether the circumstances complained of directly by the applicant still obtain and, second, whether the effects of a possible violation of the Convention on account of those circumstances have also been redressed (see Sisojeva and Others v. Latvia (striking out) [GC], no. 60654/00, § 97, 15 January 2007, and El Majjaoui and Stichting Touba Moskee v. the Netherlands (striking out) [GC], no. 25525/03, § 30, 20 December 2007). In the present case, that entails first of all establishing whether the applicant is still required to apply for a provisional residence visa in Somalia or a neighbouring country before he may be eligible for a residence permit allowing him to reside with his wife and children in the Netherlands; after that, the Court must consider whether the measures taken by the authorities constitute sufficient redress for the applicant’s complaint.
As to the first question, it is clear that the applicant is currently lawfully residing in the Netherlands and that there is no question of his having to apply for a provisional residence visa.
As regards the second question, the Court reaffirms that Article 8 cannot be construed as guaranteeing, as such, the right to a particular type of residence permit. Where the domestic legislation provides for several different types, the Court must analyse the legal and practical implications of issuing a particular permit. If it allows the holder to reside within the territory of the host country and to exercise freely there the right to respect for his or her private and family life, the granting of such a permit represents in principle a sufficient measure to meet the requirements of that provision. In such cases, the Court is not empowered to rule on whether the individual concerned should be granted one particular legal status rather than another, that choice being a matter for the domestic authorities alone (see Sisojeva and Others , cited above, § 91).
In this context the Court notes that although the residence permit granted to the applicant may not have been issued for the specific purpose of allowing him to reside in the Netherlands with his wife and children, it nevertheless enables the applicant to enjoy family life in the Netherlands. Moreover, while the policy pursuant to which the applicant was granted a residence permit may, at some point in the future, be amended or revoked, it is far from certain that the applicant will then once again be required to apply for a provisional residence visa abroad (see paragraphs 14-15 above) or that, in the circumstances pertaining at that time, such a requirement would be capable of raising an issue under Article 8 of the Convention.
Having regard to the fact, therefore, that the applicant has been granted a residence permit in the Netherlands, enabling him to exercise freely in that country his right to respect for his family life as protected by Article 8 of the Convention and interpreted in the Court’s established case-law (see, mutatis mutandis , Boughanemi v. France , judgment of 24 April 1996, Reports 1996-II, pp. 607-08, § 35; C. v. Belgium , judgment of 7 August 1996, Reports 1996-III, pp. 922-23, § 25; Boujlifa v. France , judgment of 21 October 1997, Reports 1997-VI, p. 2263, § 36; and Buscemi v. Italy , no. 29569/95, § 53, ECHR 1999-VI), the Court considers that his complaint has been adequately and sufficiently remedied (see Sisojeva and Others , cited above, § 102).
Consequently, the Court finds that both conditions for the application of Article 37 § 1 (b) of the Convention are met. The matter giving rise to the applicant’s complaint can therefore now be considered to be “resolved” within the meaning of Article 37 § 1 (b). Finally, no particular reason relating to respect for human rights as defined in the Convention requires the Court to continue its examination of the application under Article 37 § 1 in fine .
Accordingly, the application should be struck out of the Court’s list of cases.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
Holds that the matter giving rise to the applicant’s complaint has been resolved and decides to strike the application out of its list of cases. Done in English, and notified in writing on 10 March 2009, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Santiago Quesada Josep Casadevall Registrar President