ALI MOHAMMED v. THE NETHERLANDS

Decizia nr. 15204/04 a Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), de către Abdulkadir ALI MOHAMMED împotriva Țărilor de Jos Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană a Drepturilor Omului), care așezează la 31 ianuarie 2008 ca Cameră compusă din: Boštjan M. Zupančič, Președinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thór Björgvinsson, Ineta Ziemele, judecători și Santiago Quesada, grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 29 aprilie 2004, având în vedere măsura intermediară indicată guvernului contestat în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții, având în vedere decizia de a acorda prioritate acestei cereri în temeiul articolului 41 din Regulamentul Curții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Abdulkadir Ali Mohammed, este un național somal care s-a născut în 1973 și care stătea în Țările de Jos la momentul introducerii cererii. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl H.P. Ruysink, un avocat practicant la Maastricht. Guvernul olandez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl R.A.A. Böcker, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 29 octombrie 2000, reclamantul a solicitat azil în Olanda, susținând că, deoarece a aparținut grupului minoritar Reer Hamar populație, viața sa în Mogadishu a fost nesuportabilă. Reclamantul și familia sa au fost întotdeauna supuși discriminării, dar atunci când războiul a început problemele a devenit mult mai rău. Ministrul Adjunct al Justiției ( Staatssecretaris van Justitie ) a refuzat cererea de azil la 11 decembrie 2000 și, ulterior, a respins obiecția reclamantului ( bezwaar ) împotriva acestei decizii. Apelul reclamantului la Curtea Regională ( rechtbank ) din Haga a fost respins la 12 martie 2003. La 26 aprilie 2004, reclamantul a fost închis în vederea expulzării sale în regiunea Puntland din Somalia (una dintre regiunile considerate „relativ sigure” de către autoritățile olandeze de imigrare), prin Nairobi (Kenya) și Mogadiscio, care urmează să aibă loc la 30 aprilie 2004. În urma hotărârii Președintelui Camerei din 29 aprilie 2004 de a indica guvernului contestat o măsură intermediară în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții, autoritățile Țărilor de Jos au suspendat expulzia reclamantului și l-au eliberat din detenție. La 7 iulie 2005, Guvernul a informat Curtea că reclamantul a fost eligibil pentru un permis de ședere pe baza unei politici temporare de protecție pentru anumite categorii (categorie beschermingsbeleid ) adoptată de Ministrul Imigrației și integrării (ministrul Voor Vreemdelingenzaken en Integration ; succesorul ministrului adjunct al Justiției) la 24 iunie 2005 în ceea ce privește reclamanții de azil provenind din anumite părți din Somalia. Într-o scrisoare din 12 august 2005 reprezentantul reclamantului a informat Curții că reclamantul va solicita un permis de ședere în temeiul acestei politici și că, dacă ar fi eliberat unul, ar dori să retragă cererea la Curte. În răspunsul la o scrisoare din Registrul Curții, reprezentantul reclamantului a scris la 13 octombrie 2007 că el nu a fost conștient dacă, între timp, un permis de ședere a fost eliberat clientului său, deoarece el nu mai a fost în contact cu el. Guvernul a informat Curtea la 18 octombrie 2007 că, prin decizia din 6 februarie 2006, reclamantul a primit un permis de ședere valabil până la 26 septembrie 2010. COMPLAINT Reclamantul s-a plâns inițial în temeiul articolului 3 din Convenție că expulzarea sa în zonele „relativ sigure” din nordul Somaliei, prin intermediul Mogadiscio, ar expune-l la un risc real de tortură sau de tratament inuman sau degradant, împotriva căruia ar fi fost incapabil să obțină protecție deoarece nu există niciun guvern funcționant în Somalia. Reclamantul s-a plâns că o întoarcere forțată în Somalia va încălca drepturile sale în temeiul articolului 3 din Convenție. Cu toate acestea, Curtea este de părere că nu a informat reprezentantul său, dl Ruysink, despre locul său actual, trebuie considerat că a pierdut interesul în urmărirea cererii sale în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din Convenție. Deși este adevărat că reclamantul l-a autorizat pe dl Ruysink să-l reprezinte în acțiunea dinaintea Curții, consideră că această autoritate nu justifică în sine examinarea cauzei. Având în vedere imposibilitatea de a înființa o comunicare cu reclamantul, Curtea consideră că dl Ruysink nu poate continua în mod semnificativ procedura dinaintea acesteia (a se vedea, mutatis mutandis Sevgi Erdoğan c. Turcia (striking off), nr. 28492/95, 29 aprilie 2003, și Ali c. Elveția , hotărâre din 5 august 1998, Raporturi de hotărâri și decizii 1998-V, p. 2149, § 32). În orice caz, Curtea constată că a fost depusă anterior în numele reclamantului că nu ar dori să își continue cererea în cazul în care i-a fost acordat un permis de ședere. Remarcant că acest eveniment s-a concretizat și că reclamantul este astfel – și cel puțin până în septembrie 2010 – nu mai are riscul de a fi expulzat, se pare că această chestiune a fost rezolvată. În aceste circumstanțe și având în vedere art. 37 alineatul (1) literele (a) și (b) din Convenție și faptul că aceasta a stabilit deja principiile relevante referitoare la expulzarea posibilă a unui membru dintr-un grup minoritar în zonele așa-numite „relativ sigure” din Somalia de unde nu a fost originată în hotărârea sa în cazul Salah Sheekh c. Olanda (nu. 1948/04, 11 ianuarie 2007), Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii. În plus, în conformitate cu art. 37 § 1 din amendă , Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale care necesită examinarea continuă a cazului. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se întrerupă aplicarea articolului 39 din Regulamentul de procedură și să se scoată din listă cazul. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să elimine cererea din lista sa.

THIRD SECTION

DECISION

Application no. 15204/04

by Abdulkadir ALI MOHAMMED

against the Netherlands

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 31

January 2008 as a Chamber composed of:

Boštjan M. Zupančič,

President,

Corneliu Bîrsan,

Elisabet Fura-Sandström,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

David Thór Björgvinsson,

Ineta Ziemele,

judges,

and Santiago Quesada,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 29 April 2004,

Having regard to the interim measure indicated to the respondent Government under Rule 39 of the Rules of Court,

Having regard to the decision to grant priority to the above application under Rule 41 of the Rules of Court,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Abdulkadir Ali Mohammed, is a Somali national who was born in 1973 and who was staying in the Netherlands at the time the application was introduced. He was represented before the Court by Mr

H.P.

Ruysink, a lawyer practising in Maastricht. The Dutch Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr

R.A.A. Böcker, of the Ministry of Foreign Affairs.

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

On 29 October 2000 the applicant applied for asylum in the Netherlands, submitting that, because he belonged to the minority Reer Hamar population group, his life in Mogadishu was made unbearable. The applicant and his family had always been subject to discrimination, but when the war started matters got much worse.

The Deputy Minister of Justice (

Staatssecretaris van Justitie

) refused the asylum application on 11 December 2000 and subsequently also dismissed the applicant’s objection (

bezwaar

) against that decision. The applicant’s appeal to the Regional Court (

rechtbank

) of The Hague was rejected on 12

March 2003.

On 26 April 2004 the applicant was placed in detention with a view to his deportation to the Puntland region of Somalia (one of the regions considered “relatively safe” by the Dutch immigration authorities), via Nairobi (Kenya) and Mogadishu, scheduled to take place on 30 April 2004. Following the decision of the President of the Chamber of 29 April 2004 to indicate an interim measure to the respondent Government pursuant to Rule

39 of the Rules of Court, the Netherlands authorities suspended the applicant’s expulsion and released him from detention.

On 7 July 2005 the Government informed the Court that the applicant was eligible for a residence permit on the basis of a temporary policy of protection for certain categories (

categoriaal beschermingsbeleid

) adopted by the Minister for Immigration and Integration (

Minister voor Vreemdelingenzaken en Integratie

; the successor of the Deputy Minister of Justice) on 24 June 2005 in respect of asylum seekers coming from certain parts of Somalia. In a letter of 12 August 2005 the applicant’s representative informed the Court that the applicant would be applying for a residence permit pursuant to this policy and that, if he were issued one, he would wish to withdraw his application to the Court.

In reply to a letter from the Court’s Registry, the applicant’s representative wrote on 13 October 2007 that he was not aware whether or not a residence permit had in the meantime been issued to his client as he was no longer in contact with him.

The Government informed the Court on 18 October 2007 that, by a decision of 6 February 2006, the applicant had been granted a residence permit valid until 26 September 2010.

COMPLAINT

The applicant originally complained under Article 3 of the Convention that his expulsion to the “relatively safe” areas in northern Somalia, via Mogadishu, would expose him to a real risk of torture or inhuman or degrading treatment, against which treatment he would be unable to obtain protection since there was no functioning government in Somalia.

THE LAW

The applicant complained that a forced return to Somalia would violate his rights under Article 3 of the Convention. However, the Court is of the opinion that the applicant’s failure to inform his representative, Mr Ruysink, of his current whereabouts must be taken as indicating that he has lost interest in pursuing his application within the meaning of Article 37 § 1 (a) of the Convention. Although it is true that the applicant did authorise Mr

Ruysink to represent him in the proceedings before the Court, it considers that this authority does not by itself justify pursuing the examination of the case. Given the impossibility of establishing any communication with the applicant, the Court considers that Mr Ruysink cannot now meaningfully pursue the proceedings before it (see,

mutatis mutandis

,

Sevgi Erdoğan v. Turkey

(striking out), no. 28492/95, 29 April 2003, and

Ali v. Switzerland

, judgment of 5 August 1998,

Reports of Judgments and Decisions

1998-V, p. 2149, § 32).

In any event, the Court notes that it has previously been submitted on behalf of the applicant that he would not wish to pursue his application if he were granted a residence permit. Noting that that event has now materialised and that the applicant is thus – and at least until September 2010 – no longer at risk of being expelled, the matter appears to have been resolved.

In these circumstances, and having regard to Article 37 § 1 (a) and (b) of the Convention and to the fact that it has already set out the relevant principles concerning a possible expulsion of a member of a minority group to the so-called “relatively safe” areas of Somalia from whence he or she did not originate in its judgment in the case of

Salah Sheekh v. the Netherlands

(no.

1948/04, 11 January 2007), the Court is of the opinion that it is no longer justified to continue the examination of the application. Furthermore, in accordance with Article 37 § 1

in fine

, the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the continued examination of the case.

In view of the above, it is appropriate to discontinue the application of Rule 39 of the Rules of Court and to strike the case out of the list.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to strike the application out of its list of cases.

Santiago Quesada

Boštjan M. Zupančič

Registrar

President