CtEDO 31.01.2008 Auto

ALI MOHAMMED v. THE NETHERLANDS

RESPONDENT
NLD
HOTĂRÂRE
31.01.2008
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Struck out of the list
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ALI MOHAMMED v. THE NETHERLANDS (CtEDO, 2008)
HUDOC · oficial

Decizia nr. 15204/04 a Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), de către Abdulkadir ALI MOHAMMED împotriva Țărilor de Jos Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană a Drepturilor Omului), care așezează la 31 ianuarie 2008 ca Cameră compusă din: Boštjan M. Zupančič, Președinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thór Björgvinsson, Ineta Ziemele, judecători și Santiago Quesada, grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 29 aprilie 2004, având în vedere măsura intermediară indicată guvernului contestat în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții, având în vedere decizia de a acorda prioritate acestei cereri în temeiul articolului 41 din Regulamentul Curții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Abdulkadir Ali Mohammed, este un național somal care s-a născut în 1973 și care stătea în Țările de Jos la momentul introducerii cererii. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl H.P. Ruysink, un avocat practicant la Maastricht. Guvernul olandez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl R.A.A. Böcker, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 29 octombrie 2000, reclamantul a solicitat azil în Olanda, susținând că, deoarece a aparținut grupului minoritar Reer Hamar populație, viața sa în Mogadishu a fost nesuportabilă. Reclamantul și familia sa au fost întotdeauna supuși discriminării, dar atunci când războiul a început problemele a devenit mult mai rău. Ministrul Adjunct al Justiției ( Staatssecretaris van Justitie ) a refuzat cererea de azil la 11 decembrie 2000 și, ulterior, a respins obiecția reclamantului ( bezwaar ) împotriva acestei decizii. Apelul reclamantului la Curtea Regională ( rechtbank ) din Haga a fost respins la 12 martie 2003. La 26 aprilie 2004, reclamantul a fost închis în vederea expulzării sale în regiunea Puntland din Somalia (una dintre regiunile considerate „relativ sigure” de către autoritățile olandeze de imigrare), prin Nairobi (Kenya) și Mogadiscio, care urmează să aibă loc la 30 aprilie 2004. În urma hotărârii Președintelui Camerei din 29 aprilie 2004 de a indica guvernului contestat o măsură intermediară în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții, autoritățile Țărilor de Jos au suspendat expulzia reclamantului și l-au eliberat din detenție. La 7 iulie 2005, Guvernul a informat Curtea că reclamantul a fost eligibil pentru un permis de ședere pe baza unei politici temporare de protecție pentru anumite categorii (categorie beschermingsbeleid ) adoptată de Ministrul Imigrației și integrării (ministrul Voor Vreemdelingenzaken en Integration ; succesorul ministrului adjunct al Justiției) la 24 iunie 2005 în ceea ce privește reclamanții de azil provenind din anumite părți din Somalia. Într-o scrisoare din 12 august 2005 reprezentantul reclamantului a informat Curții că reclamantul va solicita un permis de ședere în temeiul acestei politici și că, dacă ar fi eliberat unul, ar dori să retragă cererea la Curte. În răspunsul la o scrisoare din Registrul Curții, reprezentantul reclamantului a scris la 13 octombrie 2007 că el nu a fost conștient dacă, între timp, un permis de ședere a fost eliberat clientului său, deoarece el nu mai a fost în contact cu el. Guvernul a informat Curtea la 18 octombrie 2007 că, prin decizia din 6 februarie 2006, reclamantul a primit un permis de ședere valabil până la 26 septembrie 2010. COMPLAINT Reclamantul s-a plâns inițial în temeiul articolului 3 din Convenție că expulzarea sa în zonele „relativ sigure” din nordul Somaliei, prin intermediul Mogadiscio, ar expune-l la un risc real de tortură sau de tratament inuman sau degradant, împotriva căruia ar fi fost incapabil să obțină protecție deoarece nu există niciun guvern funcționant în Somalia. Reclamantul s-a plâns că o întoarcere forțată în Somalia va încălca drepturile sale în temeiul articolului 3 din Convenție. Cu toate acestea, Curtea este de părere că nu a informat reprezentantul său, dl Ruysink, despre locul său actual, trebuie considerat că a pierdut interesul în urmărirea cererii sale în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din Convenție. Deși este adevărat că reclamantul l-a autorizat pe dl Ruysink să-l reprezinte în acțiunea dinaintea Curții, consideră că această autoritate nu justifică în sine examinarea cauzei. Având în vedere imposibilitatea de a înființa o comunicare cu reclamantul, Curtea consideră că dl Ruysink nu poate continua în mod semnificativ procedura dinaintea acesteia (a se vedea, mutatis mutandis Sevgi Erdoğan c. Turcia (striking off), nr. 28492/95, 29 aprilie 2003, și Ali c. Elveția , hotărâre din 5 august 1998, Raporturi de hotărâri și decizii 1998-V, p. 2149, § 32). În orice caz, Curtea constată că a fost depusă anterior în numele reclamantului că nu ar dori să își continue cererea în cazul în care i-a fost acordat un permis de ședere. Remarcant că acest eveniment s-a concretizat și că reclamantul este astfel – și cel puțin până în septembrie 2010 – nu mai are riscul de a fi expulzat, se pare că această chestiune a fost rezolvată. În aceste circumstanțe și având în vedere art. 37 alineatul (1) literele (a) și (b) din Convenție și faptul că aceasta a stabilit deja principiile relevante referitoare la expulzarea posibilă a unui membru dintr-un grup minoritar în zonele așa-numite „relativ sigure” din Somalia de unde nu a fost originată în hotărârea sa în cazul Salah Sheekh c. Olanda (nu. 1948/04, 11 ianuarie 2007), Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii. În plus, în conformitate cu art. 37 § 1 din amendă , Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale care necesită examinarea continuă a cazului. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se întrerupă aplicarea articolului 39 din Regulamentul de procedură și să se scoată din listă cazul. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să elimine cererea din lista sa.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă