RELAIS DU MIN SARL c. FRANCE

RELAIS DU MIN SARL c. FRANCE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 77655/01 prezentate de SALAISUL MINARULUI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 iunie 2005 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė, Popović, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 noiembrie 2001, având în vedere decizia parțială din 30 martie 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei Aceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Mireille Abensour-Gibert, avocat în baroul din Paris. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, doamna Edwige Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: aprilie 1997, Tribunalul de Comerț din Lille, după ce a constatat că reclamanta nu mai avea nici o activitate, că nu mai avea un salariat și că era în stare de încetare a plăților, pronunțând procedura de lichidare judiciară, în conformitate cu legea din 25 ianuarie 1985 privind redresarea și lichidarea judiciară a întreprinderilor. Prin hotărârea din 5 februarie 1998, Curtea de Apel din Douai a confirmat hotărârea pronunțată în toate dispozițiile sale. La 10 aprilie 1998, recurenta a formulat o declarație de recurs la grefa Curții de Casație. La o dată nespecificată, societatea reclamantă, reprezentată de un avocat la Curtea de Casație și la Consiliul de Stat, a depus memoriul suplimentar. La 6 februarie 2001, Camera Comercială a Curții de Casație a organizat o audiere publică. Printr-o scrisoare din 7 februarie 2001, președintele Camerei Comerciale a indicat părților că, în cadrul acestei ședințe, Înalta Instanță a avut în vedere să subordoneze din oficiu motivul întemeiat pe faptul că, în cazul în care debitorul ar fi admisibil să formuleze un recurs împotriva hotărârii care se pronunță asupra lichidării sale judiciare, acesta nu putea, în ceea ce privește o persoană juridică dizolvată în temeiul articolului 1844-7 7 codul civil al cărui conducător a fost privat de competențele sale de la lichidarea judiciară, își exercită acest drept numai prin intermediul lichidatorului său amiabil sau al unui mandatar ad hoc. De asemenea, Consiliul a invitat părțile, în conformitate cu art. 1015 din Codul de procedură civilă, să își prezinte observațiile cu privire la acest motiv în termen de o lună de la primirea prezentei scrisori. La 29 mai 2001, camera comercială a Curții de Casație a declarat inadmisibil recursul printr-o hotărâre astfel formulată Cu privire la inadmisibilitatea recursului, citată din oficiu, după avertismentul dat părților Având în vedere art. 1844-7, 7 din Codul Civil Prevenut că societatea reclamantă, pusă în lichidare judiciară prin hotărârea din 1 aprilie 1997, acționând în urmărirea penală și diligența reprezentanților săi legali, s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii care a confirmat această decizie Cu toate acestea, așteptând ca, în cazul în care debitorul este admisibil, în temeiul dreptului său propriu pe care îl are la dispoziție în temeiul articolului 171. 1 din Legea din 25 ianuarie 1985, să depună recurs împotriva hotărârii care se pronunță asupra lichidării sale judiciare, acesta nu poate, în ceea ce privește o persoană juridică dizolvată în temeiul articolului 1844-7, 7 din Codul civil și al cărui conducător este privat de competențele sale de la data lichidării judiciare, să exercite acest drept numai prin intermediul lichidatorului său amiabil sau al unui mandatar ad-hoc; întrucât recursul formulat de societatea reclamantă împotriva lichidatorului judiciar al societății este inadmisibil, dacă nici un lichidator amiabil, nici un mandatar ad-hoc nu au intervenit în instanță în casare înainte de expirarea termenului acordat pentru depunerea unei memoriul amplificativ Prin aceste motive Declar inadmisibil rejudecat recursul (...) □ Dreptul și practica internă relevantă Extrase din noul cod de procedură civilă art. 16 Judecătorul trebuie, în orice situație, să facă observație și să respecte el însuși principiul contradicției. Acesta nu poate reține în decizia sa motivele, explicațiile și documentele invocate sau prezentate de către părți decât dacă acestea au fost în măsură să dezbată în contradicție. El nu își poate baza decizia pe motivele de drept pe care le-a invocat din oficiu fără a fi invitat în prealabil părțile să prezinte observațiile lor art. 1015 Președintele trebuie să informeze părțile cu privire la mijloacele de Casație care par să poată fi retrase din oficiu și să îi invite să își prezinte observațiile în termenul stabilit la art. 978 În termen de cinci luni de la depunerea recursului, reclamantul în cassare trebuie, în termen de cel mult cinci luni de la data recursului, să predea secretariatului grefei Curții de Casație și să prezinte pârâtului un memoriu care conține mijloacele de drept invocate împotriva deciziei atacate. (...). 2. Extras din Codul comercial În conformitate cu articolul L 623-1 din Codul comercial (astfel cum este prevăzut la art. 171 din Legea din 25 ianuarie 1985 privind redresarea și lichidarea judiciară a întreprinderilor) I. - Sunt susceptibile de apel sau recurs în casation Deciziile de inițiere a procedurii de către debitor, creditorul care urmărește și procurorul public, chiar dacă nu a acționat ca parte principală Deciziile de lichidare judiciară, de adoptare sau de respingere a planului de continuare a întreprinderii din partea debitorului, a administratorului, a reprezentantului creditorilor, a comitetului de întreprindere sau, în lipsa acestora, a delegaților personalului și a procurorului public, chiar dacă nu a acționat ca parte principală Deciziile de modificare a planului de continuare a întreprinderii de către debitor, de către comisarul pentru punerea în aplicare a planului, de către comitetul de întreprindere sau, în absența delegaților personalului, precum și de către ministerul public, chiar dacă acesta nu a acționat ca parte principală (...). 3. Extras din codul civil conform art. 1844-7 Societatea încetează [...] Prin intermediul unei hotărâri prin care se dispune lichidarea judiciară sau cesiunea totală a activelor societății; (...). 4. Jurisprudență Obligația de a invita părțile să își prezinte observațiile se impune ca o condiție prealabilă pentru declarația din oficiu a oricărui fel de motiv de drept (Cass. Ch. Mixte, 10 iul 1981). 21-833), Consiliul de Stat a anulat art. 1015 din noul Cod de procedură civilă, astfel cum rezultă din art. 3 din Decretul din 7 noiembrie 1979, în măsura în care limitează la mijloacele de Casație obligația președintelui de a avertiza părțile cu privire la mijloacele care pot fi invocate din oficiu, chiar dacă acestea nu sunt de ordine publică, și scutește astfel judecătorul de obligația de a informa părțile, în special reclamantul, cu privire la mijloacele care pot fi invocate de acesta pentru a respinge recursul. La 16 martie 1999, Camera Comercială a Curții de Casație a pronunțat o hotărâre în acest sens, prevăzând că societatea Sofilat, administrator al societății civile imobiliare Lorind Universitatea (SCI), s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii care a confirmat deschiderea, la 12 mai 1995, a lichidării judiciare a acesteia din urmă. Întrucât administratorul provizoriu și lichidatorul judiciar al SCI susțin că recursul este inadmisibil din cauza faptului că, prin Ordonanța din 17 ianuarie 1995, domnul Bidan a fost numit în calitate de administrator provizoriu al SCI și a primit misiunea de a urma și de a iniția orice procedură în numele SCI Cu toate acestea, așteptând ca, în cazul în care debitorul este admisibil, în temeiul dreptului său propriu pe care îl are la dispoziție în temeiul articolului 171. 1 din Legea din 25 ianuarie 1985, să depună recurs împotriva hotărârii care pronunță lichidarea sa judiciară, acesta nu poate, în ceea ce privește o persoană juridică dizolvată în temeiul articolului 1844-7. din Codul civil și al cărui administrator interimar desemnat anterior este privat de competențele sale de la lichidarea judiciară, își exercită acest drept numai prin intermediul lichidatorului său amiabil sau al unui mandatar ad hoc ; dacă recursul formulat de societatea Sofilat este inadmisibil, cu condiția ca nici un lichidator amiabil al SCI, nici un reprezentant ad hoc să nu fi intervenit, în instanța în cauză, pentru a înlocui societatea Sofilat înainte de expirarea termenului acordat pentru depunerea memoriului amplificativ cu aceste motive Declară recursul inadmisibil. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta susține că, întrucât recursul său a fost declarat inadmisibil de către Camera Comercială a Curții de Casație, aceasta a fost privată de recurs împotriva deciziei prin care a dispus lichidarea sa judiciară, ceea ce ar fi adus atingere drepturilor sale patrimoniale. Aceasta arată că recursul său, formulat în mod regulat la 10 aprilie 1998 de către conducătorul său, a fost declarat inadmisibil pe motiv că nici un lichidator amiabil, nici un mandatar ad hoc nu au intervenit în cadrul comitetului în cauză înainte de expirarea termenului acordat pentru depunerea unui memoriu amplificativ; aceasta subliniază că, în acest fel, camera comercială a urmat o hotărâre pe care a pronunțat-o la 16 martie 1999, constituind o modificare a jurisprudenței, concluzionând că o persoană juridică dizolvată în temeiul articolului 1844-7 7 Codul civil nu poate formula un recurs împotriva hotărârii care pronunță lichidarea judiciară decât prin intermediul lichidatorului său amiabil sau al unui mandatar ad hoc, conducătorul său fiind privat de competențele sale de la lichidarea judiciară. O astfel de concluzie ar contraveni principiului securității juridice și al încrederii legitime În măsura în care, la data la care societatea reclamantă și-a introdus recursul, o societate astfel dizolvată era admisibilă, potrivit jurisprudenței Curții de Casație, prin intermediul conducerii sale împotriva hotărârii de lichidare. (2) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta susține că motivul de inadmisibilitate în litigiu a fost invocat din oficiu de către camera comercială a Curții de Casație și că nu a avut posibilitatea de a replica la aceasta. (3) Pe același temei, recurenta denunță o necunoaștere a dreptului său la un proces echitabil în fața camerei comerciale a Curții de Casație din cauza faptului că nici ea, nici consiliul ei nu au primit, înainte de audiere, comunicarea raportului consilierului raportor (1) Recurenta susține că, întrucât recursul său a fost declarat inadmisibil de către Camera Comercială a Curții de Casație, aceasta a fost privată de recurs împotriva deciziei care a dispus lichidarea sa judiciară. Aceasta arată că recursul său, formulat în mod regulat la 10 aprilie 1998 de către conducătorul său, a fost declarat inadmisibil pe motiv că nici un lichidator amiabil, nici un mandatar ad hoc nu a fost declarat inadmisibil. nu au intervenit în cadrul comitetului în cauză înainte de expirarea termenului acordat pentru depunerea unui memoriu amplificativ; aceasta subliniază că, în acest fel, camera comercială a urmat o hotărâre pe care a pronunțat-o la 16 martie 1999, constituind o modificare a jurisprudenței, concluzionând că o persoană juridică dizolvată în temeiul articolului 1844-7 7 Codul civil nu poate formula un recurs împotriva hotărârii care pronunță lichidarea judiciară decât prin intermediul lichidatorului său amiabil sau al unui mandatar ad hoc, conducătorul său fiind privat de competențele sale de la lichidarea judiciară. O astfel de concluzie ar contraveni principiului securității juridice și al încrederii legitime În măsura în care, la data la care societatea reclamantă și-a introdus recursul, o societate astfel dizolvată era admisibilă, potrivit jurisprudenței Curții de Casație, prin intermediul conducerii sale împotriva hotărârii de lichidare. art. 6 alineatul (1) din convenție, relevant în speță, se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) (a) Observațiile guvernului Guvernul, în principal, ridică o excepție de inadmisibilitate întemeiat pe incompatibilitatea rațională din cauza dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, consideră că limitarea capacității recurentei de a fi în justiție nu se referă la chestiuni de ordin patrimonial și că partea civilă a art. 6 alin. (1) nu se aplică; în acest sens, se referă la o decizie de inadmisibilitate, Mimikos c. Grecia din 18 septembrie 2003 (n. 2762/02), privind imposibilitatea reclamantului, acționar al unei societăți de a recurge la o decizie de respingere a cererii sale de revocare a plasării societății respective în lichidare judiciară ; Curtea, în această decizie, a considerat în special că rezultatul acestei proceduri nu era direct decisiv pentru drepturile de caracter privat ale reclamantului. Cu toate că în prezenta cauză, societatea În cazul de față, recursul recurentei se referă la decizia de lichidare și nu la deciziile lichidatorului. Cu titlu subsidiar, guvernul ridică neobosirea căilor de atac interne, în măsura în care recurenta nu s-a prevazut, în fața Curții de Casație, nici în mod oficial, nici în esență a articolului 6 1 din convenție ca răspuns la scrisoarea din 7 februarie 2001 a președintelui Camerei Comerciale. Într-adevăr, recurenta nu a răspuns la această scrisoare, care îi oferea totuși o ocazie perfectă de a prezenta Curții de Casație argumentația pe care o prezintă astăzi în fața Curții. Prin urmare, guvernul invită Curtea să ajungă la concluzia că recurenta nu a recurs la o cale de atac internă de care dispune și că, prin urmare, plângerea sa trebuie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție. Cu titlu subsidiar, guvernul, care recunoaște că recurenta era în imposibilitatea, având în vedere termenul stabilit de lege pentru depunerea memoriului său amplificativ, de a-și reglementa recursul în conformitate cu modalitățile indicate de Curtea de Casație în hotărârea sa din 29 mai 2001, deslușește defectul vădit de temei al plângerii. În primul rând, guvernul, care susține că hotărârea din 16 martie 1999 nu constituia o modificare a jurisprudenței, afirmă că recurenta era în măsură, având în vedere jurisprudența internă relevantă, să știe în momentul introducerii recursului său în Casație că acesta era inadmisibil și că trebuia să recurgă la un mandatar pentru apărarea intereselor sale. În această privință, el subliniază că, într-o hotărâre din 3 iunie 1997, fie înainte de depunerea recursului recurentei, camera comercială a Curții de Casație a hotărât, în special în temeiul articolului 1844-77 din Codul civil, că societatea încetează imediat după pronunțarea hotărârii prin care a dispus lichidarea sa și că competențele conducătorilor săi se încheie și la această dată. Prin urmare, a fost clar de la această hotărâre că un recurs introdus de conducătorii unei societăți aflate în lichidare judiciară era inadmisibil. Guvernul precizează, de asemenea, că hotărârea din 16 martie 1999 viza un alt punct referitor la reprezentarea societății aflate în lichidare judiciară, în care Curtea de Casație precizează că societatea nu își poate exercita acum dreptul de reprezentare decât prin intermediul lichidatorului său amiabil sau al unui mandatar ad hoc. În al doilea rând, Guvernul consideră că limitările privind admisibilitatea recursurilor aplicabile recurentei sunt în conformitate cu art. 6 din convenție. După ce a amintit jurisprudența Curții în materie de drept la o instanță, guvernul arată că cadrul juridic francez în materie de lichidare judiciară, astfel cum a fost aplicat de Camera Comercială a Curții de Casație în hotărârile sale menționate anterior, are un echilibru corect între interesul creditorilor societății prin lichidare care dorește să își acopere creanțele și cel al debitorului (societatea și directorii acesteia) pentru a-și apăra drepturile patrimoniale prin contestarea deciziilor de lichidare a societății. Acesta explică faptul că nu există inadmisibilitate absolută a recursului, ci doar obligația de a trece prin intermediul unui mandatar ad hoc sau al unui lichidator amiabil al societății atunci când aceasta este pusă în lichidare judiciară și consideră că aceste constrângeri nu pot fi considerate disproporționate în lumina jurisprudenței Curții; se referă la acest punct la decizie. Mimikos c. Grecia menționată anterior. b) Observațiile recurentei Recurenta susține că, contrar celor susținute de guvern, hotărârea din 16 martie 1999 a modificat în mod real jurisprudența, Hotărârea din 3 iunie 1997 nefiind nici clară, nici motivată în ceea ce privește obligația de a fi asistată de un administrator sau de un mandatar ad hoc pentru a beneficia de dreptul propriu de contestare. Comisia consideră că interpretarea ulterioară efectuată de Curtea de Casație în hotărârea sa din 16 martie 19999 supune debitorului o obligație suplimentară, impunându-i să își exercite dreptul de contestare prin intermediul unui mandatar. În plus, referindu-se la jurisprudența Curții a Comunităților Europene privind principiul certitudinii juridice și al încrederii legitime, recurenta, având în vedere aceste considerații, consideră că dreptul său de acces la o instanță a fost încălcat în speță. (c) Curtea nu consideră necesară examinarea excepției de inadmisibilitate Materiae Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție are drept scop să o ofere în principiu statelor contractante : evitarea sau corectarea presupuselor încălcări împotriva acestora (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n 200, § 36), Curtea arată că recurenta, care nu contestă că a avut cunoștință de scrisoarea din 7 februarie 2001 invitându-l să prezinte observațiile sale cu privire la motivul pe care Înalta Instanță intenționa să îl ridice din oficiu, se abține de la a răspunde la aceasta. De asemenea, din dosar reiese că, în cadrul memoriului său amplificativ pentru susținerea recursului său, recurenta nu a ridicat nici în mod expres, nici în esență argumentul pe care îl prezintă în fața Curții. În aceste condiții, este clar, în opinia Curții, că recurenta dispunea de o cale de atac accesibilă și adecvată pentru a-și formula cauza în fața Curții de Casație și că nu a recurs la aceasta. Prin urmare, aceasta nu a epuizat căile de atac interne și această parte a cererii trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și (4) din convenție. (2) Pe același temei al convenției, recurenta susține că motivul de inadmisibilitate în litigiu a fost invocat din oficiu de către camera comercială a Curții de Casație și că nu a avut posibilitatea de a replica la aceasta. Guvernul susține că din înscrisurile din dosar reiese că președintele Camerei Comerciale a invitat părțile printr-o scrisoare din 7 februarie 2001 să își prezinte observațiile cu privire la acest motiv, în conformitate cu art. 16 din noul Cod de procedură civilă. Prin urmare, guvernul consideră că motivul recurentei lipsește de fapt și, prin urmare, nu se aplică. Cu toate acestea, reclamanta nu răspunde la observațiile guvernului cu privire la acest aspect, susținând că își reiterează argumentele și se bazează pe înțelepciunea Curții pentru a aprecia binele întemeiat al acesteia. Curtea, având în vedere cele de mai sus, constată că, de fapt, cauza recurentei lipsește, aceasta necontestând primirea scrisorii din 7 februarie 2001 menționată anterior. Aceasta deduce că recurenta, contrar celor susținute de aceasta, a avut posibilitatea de a replica la motivul invocat din oficiu de camera comercială. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. (3) Pe același temei, recurenta denunță o lipsă de conștiință a dreptului său la un proces echitabil în fața camerei comerciale a Curții de Casație, deoarece nici ea, nici consiliul său nu au primit, înainte de audiere, comunicarea raportului consilierului raportor, în timp ce acest document ar fi fost furnizat avocatului general și nu au putut să răspundă acestui raport. Guvernul recunoaște că, în cauza Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța menționată anterior, Curtea a hotărât că necomunicarea raportului consilierului raportor nu se conformează cerințelor procesului echitabil. El subliniază apoi că Curtea de Casație Franceză a modificat modalitățile de instrumentare și de judecată a cauzelor care îi sunt prezentate, în special pentru a lua în considerare concluziile Curții în hotărârea sa. Cu toate acestea, menționează că aceste măsuri nu erau în vigoare în perioada în care reclamanta s-a ocupat de Casație și declară în consecință că: se supune înțelepciunii Curții pentru a aprecia binele întemeiat al plângerii recurenta se bazează, de asemenea, pe înțelepciunea Curții pentru a aprecia binele întemeiat al plângerii. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, Declar admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, motivul întemeiat pe infracțiunea instanței în fața Camerei Comerciale a Curții de Casație care rezultă din necomunicarea cu recurenta sau cu consiliul acesteia, înainte de ședință, a raportului consilierului raportor, în timp ce acest document ar fi fost furnizat avocatului general Declară restul cererii inadmisibile. Dolle A.B. B. aka Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

77655/01

présentée par RELAIS DU MIN SARL

contre la France

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 14 juin 2005 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 29 novembre 2001,

Vu la décision partielle du 30 mars 2004,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante «

Relais Du Min Sarl

» est une société de droit français ayant son siège social à Lille. Elle est représentée devant la Cour par M

e

Mireille Abensour-Gibert, avocate au barreau de Paris. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, Madame Edwige Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par un jugement du 1

er

avril 1997, le tribunal de commerce de Lille, après avoir constaté que la requérante n'avait plus aucune activité, qu'elle n'employait plus de salarié et qu'elle était en état de cessation des paiements, prononça sa mise en liquidation judiciaire, en application de la loi du 25 janvier 1985 relative au redressement et à la liquidation judiciaires des entreprises.

Par un arrêt du 5 février 1998, la cour d'appel de Douai confirma le jugement entrepris en toutes ses dispositions.

Le 10 avril 1998, la requérante forma une déclaration de pourvoi au greffe de la Cour de cassation. A une date non précisée, la société requérante, représentée par un avocat à la Cour de cassation et au Conseil d'Etat, déposa son mémoire ampliatif.

Le 6 février 2001, la chambre commerciale de la Cour de cassation tint une audience publique.

Par une lettre du 7 février 2001, le président de la chambre commerciale indiqua aux parties que, lors de cette audience, la Haute juridiction avait envisagé de relever d'office le moyen tiré de ce que si le débiteur était recevable à former un pourvoi contre l'arrêt qui statue sur sa liquidation judiciaire, il ne pouvait, s'agissant d'une personne morale dissoute en application de l'article 1844-7 7

o

du code civil et dont le dirigeant était privé de ses pouvoirs à compter de la liquidation judiciaire, exercer ce droit que par l'intermédiaire de son liquidateur amiable ou d'un mandataire ad hoc. Il invita également les parties, conformément à l'article 1015 du code de procédure civile à présenter leurs observations sur ce moyen dans le délai d'un mois à compter de la réception de la présente lettre.

Le 29 mai 2001, la chambre commerciale de la Cour de cassation déclara irrecevable le pourvoi, par un arrêt ainsi libellé

:

«

Sur l'irrecevabilité du pourvoi, relevée d'office, après avertissement donné aux parties

:

Vu l'article 1844-7, 7

o

, du Code Civil

;

Attendu que la société requérante, mise en liquidation judiciaire par jugement du 1

er

avril 1997, agissant «

poursuites et diligences de ses représentants légaux

», s'est pourvue en cassation contre l'arrêt ayant confirmé cette décision

;

Mais attendu que si le débiteur est recevable, en vertu du droit propre qu'il tient de l'article 171. 1

o

de la loi du 25 janvier 1985, à former un pourvoi en cassation contre l'arrêt qui statue sur sa liquidation judiciaire, il ne peut, s'agissant d'une personne morale dissoute en application de l'article 1844-7, 7

o

du Code civil et dont le dirigeant est privé de ses pouvoirs à compter de la liquidation judiciaire, exercer ce droit que par l'intermédiaire de son liquidateur amiable ou d'un mandataire

ad hoc

; que le pourvoi formé par la société requérante contre le liquidateur judiciaire de la société est irrecevable, dès lors que ni un liquidateur amiable, ni un mandataire

ad hoc

ne sont intervenus dans l'instance en cassation avant l'expiration du délai imparti pour déposer un mémoire ampliatif

;

Par ces motifs

:

Déclare irrecevable le pourvoi

;

(...) »

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Extraits du nouveau code de procédure civile

Article 16

«

Le juge doit, en toutes circonstances, faire observer et observer lui-même le principe de la contradiction.

Il ne peut retenir, dans sa décision, les moyens, les explications et les documents invoqués ou produits par les parties que si celles-ci ont été à même d'en débattre contradictoirement.

Il ne peut fonder sa décision sur les moyens de droit qu'il a relevés d'office sans en avoir au préalable invité les parties à présenter leurs observations

».

Article 1015

«

Le président doit avertir les parties des moyens de cassation qui paraissent pouvoir être relevés d'office et les inviter à présenter leurs observations dans le délai qu'il fixe

».

Article 978

«

A peine de déchéance, le demandeur en cassation doit, au plus tard dans le délai de cinq mois à compter du pourvoi, remettre au secrétariat-greffe de la Cour de cassation et signifier au défendeur un mémoire contenant les moyens de droit invoqués contre la décision attaquée.

(...).

»

Aux termes de l'article L 623-1 du code de commerce (tel qu'issu de l'article 171 de la loi du 25 janvier 1985 relative au redressement et à la liquidation judiciaires des entreprises)

:

I. -

Sont susceptibles d'appel ou de pourvoi en cassation

:

1º

Les décisions statuant sur l'ouverture de la procédure de la part du débiteur, du créancier poursuivant ainsi que du ministère public même s'il n'a pas agi comme partie principale

;

2º

Les décisions statuant sur la liquidation judiciaire, arrêtant ou rejetant le plan de continuation de l'entreprise de la part du débiteur, de l'administrateur, du représentant des créanciers, du comité d'entreprise ou, à défaut, des délégués du personnel ainsi que du ministère public même s'il n'a pas agi comme partie principale

;

3º

Les décisions modifiant le plan de continuation de l'entreprise de la part du débiteur, du commissaire à l'exécution du plan, du comité d'entreprise ou, à défaut des délégués du personnel ainsi que du ministère public même s'il n'a pas agi comme partie principale (...).

»

Aux termes de l'article 1844-7

:

«

La société prend fin

:

(...)

;

7

o

Par l'effet d'un jugement ordonnant la liquidation judiciaire ou la cession totale des actifs de la société

; (...).

»

L'obligation d'inviter les parties à présenter leurs observations s'impose comme préalable au relevé d'office de toute espèce de moyen de droit (Cass. Ch. Mixte, 10 juill 1981). Par un arrêt du 5 juillet 1985 (n

o

21-893), le Conseil d'Etat a annulé l'article 1015 du nouveau code de procédure civile tel qu'il résulte de l'article 3 du décret du 7 novembre 1979, en tant qu'il limite aux moyens de cassation l'obligation faite au président d'avertir les parties des moyens qui peuvent être soulevés d'office, même s'ils ne sont pas d'ordre public, et dispense ainsi le juge de l'obligation d'avertir les parties, notamment le demandeur, des moyens qui peuvent être soulevés par lui pour rejeter le pourvoi.

Le 16 mars 1999, la chambre commerciale de la Cour de cassation a rendu un arrêt ainsi libellé

:

«

Attendu que la société Sofilat, gérant de la société civile immobilière Lorient Université (la SCI), s'est pourvue en cassation contre l'arrêt ayant confirmé l'ouverture, le 12 mai 1995, de la liquidation judiciaire de cette dernière

;

Attendu que l'administrateur provisoire et le liquidateur judiciaire de la SCI soutiennent que le pourvoi est irrecevable du fait que, par ordonnance du 17 janvier 1995, M. Bidan a été désigné en qualité d'administrateur provisoire de la SCI et a reçu mission à ce titre «

de suivre et engager toute procédure

» au nom de la SCI

;

Mais attendu que si le débiteur est recevable, en vertu du droit propre qu'il tient de l'article 171. 1 de la loi du 25 janvier 1985, à former un pourvoi en cassation contre l'arrêt qui prononce sa liquidation judiciaire, il ne peut, s'agissant d'une personne morale dissoute en application de l'article 1844-7. 7

o

du Code civil et dont le dirigeant, fût-il son administrateur provisoire antérieurement désigné, est privé de ses pouvoirs à compter de la liquidation judiciaire, exercer ce droit que par l'intermédiaire de son liquidateur amiable ou d'un mandataire

ad hoc

; que le pourvoi formé par la société Sofilat est irrecevable, dès lors que ni un liquidateur amiable de la SCI, ni un mandataire ad hoc ne sont intervenus, dans l'instance en cassation, pour se substituer à cette dernière avant l'expiration du délai imparti pour déposer le mémoire ampliatif

;

Par ces motifs

:

Déclare le pourvoi irrecevable.

»

GRIEFS

ad hoc

n'étaient intervenus dans l'instance en cassation avant l'expiration du délai imparti pour déposer un mémoire ampliatif. Elle souligne qu'en statuant ainsi, la chambre commerciale a suivi un arrêt qu'elle avait rendu le 16 mars 1999, constitutif d'un revirement de jurisprudence, concluant qu'une personne morale dissoute en application de l'article 1844-7 7

o

du code civil ne peut former un pourvoi contre l'arrêt qui prononce la liquidation judiciaire que par l'intermédiaire de son liquidateur amiable ou d'un mandataire

ad hoc

, son dirigeant se trouvant privé de ses pouvoirs à compter de la liquidation judiciaire. Une telle conclusion irait à l'encontre du «

principe de sécurité juridique et de confiance légitime

» dans la mesure où, à la date à laquelle la société requérante a introduit son pourvoi, une société ainsi dissoute était, selon la jurisprudence de la Cour de cassation, recevable à se pourvoir par l'intermédiaire de son dirigeant contre l'arrêt prononçant sa liquidation.

EN DROIT

ad hoc

n'étaient intervenus dans l'instance en cassation avant l'expiration du délai imparti pour déposer un mémoire ampliatif. Elle souligne qu'en statuant ainsi, la chambre commerciale a suivi un arrêt qu'elle avait rendu le 16 mars 1999, constitutif d'un revirement de jurisprudence, concluant qu'une personne morale dissoute en application de l'article 1844-7 7

o

du code civil ne peut former un pourvoi contre l'arrêt qui prononce la liquidation judiciaire que par l'intermédiaire de son liquidateur amiable ou d'un mandataire

ad hoc

, son dirigeant se trouvant privé de ses pouvoirs à compter de la liquidation judiciaire. Une telle conclusion irait à l'encontre du «

principe de sécurité juridique et de confiance légitime

» dans la mesure où, à la date à laquelle la société requérante a introduit son pourvoi, une société ainsi dissoute était, selon la jurisprudence de la Cour de cassation, recevable à se pourvoir par l'intermédiaire de son dirigeant contre l'arrêt prononçant sa liquidation. L'article 6 § 1 de la Convention, pertinent en l'espèce, se lit comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

a) Les observations du Gouvernement

Le Gouvernement, à titre principal, soulève une exception d'irrecevabilité tiré de l'incompatibilité

ratione materiae

du grief avec les dispositions de l'article 6 § 1 de la Convention. Il estime en effet que la limitation de la capacité de la requérante d'ester en justice ne porte pas sur des questions d'ordre patrimonial et que le volet civil de l'article 6 § 1 ne trouve donc pas à s'appliquer. Il se réfère sur ce point à une décision d'irrecevabilité,

Mimikos c. Grèce

du 18 septembre 2003 (n

o

27629/02), relative à l'impossibilité pour le requérant, actionnaire d'une société, de recourir contre une décision rejetant sa demande de révocation du placement de ladite société en liquidation judiciaire

; la Cour, dans cette décision, estima notamment que l'issue de cette procédure n'était pas directement décisive pour les droits de caractère privé du requérant. Bien que dans la présente affaire, la société «

Relais Du Min Sarl

» soit elle-même la requérante, il convient de souligner qu'en l'espèce le pourvoi de la requérante portait sur la décision de mise en liquidation et non sur des décisions du liquidateur.

A titre subsidiaire, le Gouvernement soulève le non-épuisement des voies de recours internes, dans la mesure où la requérante ne s'est pas prévalue, devant la Cour de cassation, ni formellement ni en substance de l'article 6

§

1 de la Convention en réponse à la lettre du 7 février 2001 du président de la chambre commerciale. La requérante n'a en effet apporté aucune réponse à cette lettre, qui lui fournissait pourtant une parfaite occasion de soumettre à la Cour de cassation l'argumentation qu'elle présente aujourd'hui devant la Cour. Dès lors, le Gouvernement invite la Cour à conclure que la requérante n'a pas fait usage d'une voie de recours interne dont elle disposait et que, par conséquent, son grief doit être déclaré irrecevable sur le fondement de l'article 35 § 1 de la Convention.

A titre très subsidiaire, le Gouvernement, qui reconnaît que la requérante était dans l'impossibilité, eu égard au délai fixé par la loi pour le dépôt de son mémoire ampliatif, de régulariser son pourvoi selon les modalités indiquées par la Cour de cassation dans son arrêt du 29 mai 2001, allègue le défaut manifeste de fondement du grief. En premier lieu, le Gouvernement, qui soutient que l'arrêt du 16 mars 1999 ne constituait pas un revirement de jurisprudence, affirme que la requérante était en mesure, eu égard à la jurisprudence interne pertinente, de savoir au moment de l'introduction de son pourvoi en cassation que celui-ci était irrecevable et qu'elle devait recourir à un mandataire pour la défense de ses intérêts. Il souligne à cet égard que dans un arrêt du 3 juin 1997, soit avant le dépôt du pourvoi de la requérante, la chambre commerciale de la Cour de cassation avait jugé, en application notamment de l'article 1844-7 7

o

du code civil, que la société prend fin dès le jugement ordonnant sa liquidation et que les pouvoirs de ses dirigeants prennent fin à cette date également. Dès lors, il était clair dès cet arrêt qu'un pourvoi introduit par les dirigeants d'une société en liquidation judiciaire était irrecevable. Le Gouvernement indique en outre que l'arrêt du 16 mars 1999 concernait un autre point relatif à la représentation de la société en liquidation judiciaire, arrêt dans lequel la Cour de cassation précisa que la société ne peut désormais exercer ce droit de représentation que par l'intermédiaire de son liquidateur amiable ou d'un mandataire ad

hoc. En second lieu, Le Gouvernement estime que les limitations en matière de recevabilité des pourvois applicables à la requérante sont conformes à l'article 6 de la Convention. Après avoir rappelé la jurisprudence de la Cour en matière de droit à un tribunal, le Gouvernement expose que le cadre juridique français en matière de liquidation judiciaire, tel qu'appliqué par la chambre commerciale de la Cour de cassation dans ses arrêts précités, ménage un juste équilibre entre l'intérêt des créanciers de la société en liquidation souhaitant recouvrir leurs créances et celui du débiteur (la société et ses dirigeants) visant à défendre ses droits patrimoniaux en contestant les décisions tendant à la liquidation de la société. Il explique qu'il n'y a pas d'irrecevabilité absolue du pourvoi mais simplement l'obligation de passer par l'intermédiaire d'un mandataire ad hoc ou d'un liquidateur amiable de la société lorsque celle-ci est mise en liquidation judiciaire, et estime que ces contraintes ne peuvent être jugées disproportionnées à la lumière de la jurisprudence de la Cour

; il se réfère sur ce point à la décision

Mimikos c. Grèce

précitée.

b) Les observations de la requérante

La requérante affirme que, contrairement à ce que soutient le Gouvernement, l'arrêt du 16 mars 1999 a opéré un véritable revirement de jurisprudence, l'arrêt du 3 juin 1997 n'étant ni clair ni motivé en ce qui concerne l'obligation d'être assisté par un administrateur ou mandataire ad hoc afin de bénéficier du droit propre de contestation. Elle considère que l'interprétation faite ultérieurement par la Cour de cassation dans son arrêt du 16 mars 19999 soumet le débiteur à une obligation supplémentaire en lui imposant d'exercer son droit de contestation au travers d'un mandataire. Se référant en outre à la jurisprudence de la Cour de justice des communautés européennes relative au principe de sécurité juridique et de confiance légitime, la requérante, au regard de ces considérations, estime que son droit d'accès à un tribunal a été violé en l'espèce.

c) La Cour

La Cour n'estime pas nécessaire d'examiner l'exception d'irrecevabilité

ratione materiae

soulevée par le Gouvernement dans la mesure où le grief est irrecevable pour un autre motif.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes. Tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants

: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, par exemple, l'arrêt

Cardot c. France

du 19 mars 1991, série A n

o

200, § 36).

En l'espèce, la Cour relève que la requérante, qui ne conteste pas avoir eu connaissance de la lettre du 7 février 2001 l'invitant à soumettre ses observations sur le moyen que la Haute juridiction envisageait de soulever d'office, s'abstint d'y répondre. Il ressort également du dossier que dans le cadre de son mémoire ampliatif au soutien de son pourvoi, la requérante ne souleva ni expressément ni en substance le grief qu'elle développe devant la Cour. Dans ces conditions, il est clair, aux yeux de la Cour, que la requérante disposait d'une voie de recours accessible et adéquate pour formuler son grief devant la Cour de cassation et qu'elle n'en a pas fait usage.

Dès lors, elle n'a pas épuisé les voies de recours internes et cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Le Gouvernement fait valoir qu'il ressort des pièces du dossier que le président de la chambre commerciale a invité les parties par une lettre du 7 février 2001 à présenter leurs observations sur ce moyen, se conformant ainsi à l'article 16 du nouveau code de procédure civile. Par conséquent, le Gouvernement considère que le grief de la requérante manque en fait et est dès lors sans objet.

La requérante ne répond pas aux observations du Gouvernement sur ce point. Elle affirme néanmoins réitérer son grief et s'en remet à la sagesse de la Cour pour en apprécier le bien fondé.

La Cour, compte tenu de ce qui précède, constate que le grief de la requérante manque en fait, celle-ci ne contestant point avoir reçu la lettre du 7 février 2001 susmentionnée. Elle en déduit que la requérante, contrairement à ce qu'elle soutient, a eu la possibilité de répliquer au moyen soulevé d'office par la chambre commerciale.

Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Le Gouvernement reconnaît que, dans l'affaire

Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France

précitée, la Cour a jugé que la non communication du rapport du conseiller rapporteur ne s'accorde pas avec les exigences du procès équitable. Il souligne ensuite que la Cour de cassation française a modifié les modalités d'instruction et de jugement des affaires qui lui sont soumises, afin notamment de prendre en compte les conclusions de la Cour dans son arrêt. Il précise cependant que ces mesures n'étaient pas en vigueur à l'époque où la requérante s'est pourvue en cassation et déclare en conséquence «

s'en remet[tre] à la sagesse de la Cour pour apprécier le bien fondé du grief

».

La requérante s'en remet également à la sagesse de la Cour pour apprécier le bien fondé du grief.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief tiré de

l'iniquité de l'instance devant la chambre commerciale de la Cour de cassation résultant de la non-communication à la requérante ou à son conseil, avant l'audience, du rapport du conseiller rapporteur – alors que ce document aurait été fourni à l'avocat général

;

Déclare

le restant de la requête irrecevable.

S.

Dollé

A.B. B

aka

Greffière

Président