SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITA cererii nr. 10793/02 prezentate de Marcel DURA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 martie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Marcel Dura, este un resortisant român, născut în 1954 și rezident în Iași. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o hotărâre din 3 decembrie 1997, tribunalul de primă instanță din statul de origine din statul membru de origine l-a condamnat pe M.F. și societatea U. să plătească reclamantului o despăgubire de 4 210 014 lei românești (ROL), în vederea reparării prejudiciului cauzat mașinii reclamantului ca urmare a unui accident de circulație și suma de 588 514 ROL pentru cheltuielile de judecată. Această hotărâre a fost confirmată în apel de către tribunalul județal al lui Iași, printr-o hotărâre din 23 noiembrie 1998. Prin hotărârea definitivă din 29 aprilie 1999, Curtea de apel a lui Iași a anulat recursul domnului F pentru nerespectarea cerințelor procedurale, și anume pentru neplata taxei de timbru. Reclamantul a trimis scrisori societății U. și M.F. pentru a-i convinge să execute sentința din 3 decembrie 1997. Acțiunile sale au rămas fără efect. 1. Acțiune reactualizând suma datorată în temeiul hotărârii din 3 decembrie 1997 În lipsa executării unei obligații de către cei doi debitori, la 27 mai 1999, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instană din Iași cu privire la o acțiune prin care reactualizează dreptul la rejudecare stabilit prin hotărârea din 3 decembrie 1997. Prin hotărârea din 19 ianuarie 2000, Tribunalul de Primă Instană din Iași a dat dreptul la aciunea reclamantului și a readus suma datorată printr-o hotărâre din 29 septembrie. În 2000, tribunalul județean al lui Iași a dat dreptul la recursul domnului F. și a respins acțiunea reclamantului. El a considerat că reclamantul fusese pasiv, deși îi era permis să solicite executarea forțată a hotărârii definitive mai degrabă decât reactualizarea sumei. El a menționat că o astfel de cale a fost disponibilă și a considerat că reclamantul fusese de rea-credință prin solicitarea de reeșalonare a dreptului la plată. Această hotărâre a fost confirmată, la 10 ianuarie 2001, printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului de apel din Iași, pusă la dispoziția publicului la 26 ianuarie 2001. 2000, reclamantul a înaintat o cerere de executare forțată a hotărârii din 3 decembrie 1997 pe lângă executorul de justiție în apropierea instanței de primă instanță din I'Iași, pentru a începe executarea forțată a mobilității. La o dată nespecificată, executorul de justiție l-a pus pe M.F. în restanță să execute judecata. După această punere în întârziere, executorul de justiție nu a luat la in i ț i e d a ț i on at nici un act de executare. Reclamantul nu a primit niciodată un răspuns la această cerere, nici informații cu privire la alte posibile demersuri ale executorului. Din cauza inaugurării execuției judecătorești și a faptului că reclamantul nu a efectuat alte activități în fața acestuia din urmă pentru a continua executarea forțată pe o perioadă de șase luni, dosarul de execuție forțat a devenit caduc. După 2001, reclamantul nu a făcut nicio cerere nouă la Tribunalul de Primă Instanță al domiciliului debitorului, nici la un aprod al justiției pentru a solicita din nou executarea forțată a hotărârii din 3 decembrie 1997. În esență, legislația internă relevantă, și anume extrasele din Codul de procedură civilă din redactarea sa anterioară și ulterioară modificării sale din 2 mai 2001 și din Legea 188/2000 privind executorii de justiție, este descrisă în cauzele Roman și Hogea c. România (dec., nr. 62959/00, 31 august 2004). (1) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de executarea hotărârii definitive pronunțate în favoarea sa de către instanță la 3 decembrie 1997. (3) Tot pe același temei, el se plânge de caracterul inechitabil al celei de-a doua proceduri inițiate pentru a obține o reactualizare a activității. ÎN Â 1. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de executarea de către autoritățile administrative a hotărârii din 3 decembrie 1997. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că, deși executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din Recuperarea hotărârilor și a hotărârilor 1997-II, § 41), există circumstanțe care justifică eșecul executării în natură a unei obligații impuse printr-o hotărâre definitivă, fără ca executarea să constituie o încălcare a acestui articol. În opinia sa, procesul civil fiind reglementat de principiul disponibilității, statul nu este obligat să execute ex officio toate hotărârile judecătorești. Spre deosebire de obligațiile pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, singura obligație care revine statului membru în domeniul art. 6 este aceea de a crea și de a pune la dispoziția creditorului un sistem judiciar care să permită executarea creanței sale. În consecință, creditorul trebuie să utilizeze mijloacele puse la dispoziția sa. În cazul în care le utilizează și face apel la forța publică, autoritățile din statul membru trebuie să aibă un comportament diligent, luând toate măsurile pe care le poate solicita în mod rezonabil de la acestea. Guvernul susține că, în cazul în care debitorul nu îndeplinește în mod voluntar o obligație care necesită intervenția sa proprie, creditorul dispune de mijloace în dreptul românesc pentru a-l obliga să execute obligația, și anume confiscarea salariului său, precum și executarea forțată a proprietăților imobiliare sau imobiliare. În speță, guvernul este de părere că reclamantul nu a luat măsuri pentru a executa hotărârea din 1997 și că expirarea dosarului de executare forțată îi este atribuită. Scrisoarea din 20 octombrie 2000 nu a avut ca efect decât declanșarea Procedura de executare, care are competența, în conformitate cu principiul disponibilității, numai pentru a face apel la debitorul d Hotărârea din 1997. În lipsa oricărui indiciu din partea reclamantului care își manifestă interesul de a continua procedura de executare forțată, executorul justiției nu era obligat să efectueze alte acte de executare. Prin urmare, din lipsă de diligențe din partea reclamantului, executarea forțată este expirată. Reclamantul contestă teza guvernului. El consideră că Tribunalul de Primă Instanță din Plyguesti sesizat cu cererea de executare forțată a hotărârii din 3 decembrie 1997 și executorul justiției nu au desfășurat diligențele necesare pentru a asigura executarea hotărârii menționate. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; se presupune că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. (2) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii care are ca obiect efectuarea unei reparații pe care o consideră excesivă. Prevalând de aceeași dispoziție a Convenției, se plânge de caracterul inechitabil al celei de-a doua proceduri inițiate în vederea obținerii actualizării dreptului de proprietate. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție și de protocoalele sale. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Boštjan dl Zupančič Moduler Președinte
de la requête n
o
10793/02
présentée par Marcel DURA
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 8 septembre 2005 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
M.
V.
Zagrebelsky,
M
me
A.
Gyulumyan,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 mars 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Marcel Dura, est un ressortissant roumain, né en 1954 et résidant à Iași.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par un jugement du 3
décembre
1997, le tribunal de première instance d’Iași condamna M.F. et la société U. à verser au requérant une indemnité de 4
210
014 lei roumains (ROL), en vue de réparer le dommage causé à la voiture du requérant à la suite d’un accident de la circulation, et la somme de 588
514
ROL au titre des frais de justice.
Ce jugement fut confirmé en appel par le tribunal départemental d’Iași, par un arrêt du 23
novembre
1998.Par un arrêt définitif du 29 avril 1999, la cour d’appel de Iași annula le recours de M.F. pour non-respect des exigences procédurales, à savoir pour non-paiement du droit de timbre.
Le requérant envoya des lettres à la société U. et à M.F., afin de les persuader d’exécuter le jugement du 3
décembre
1997.Ses démarches demeurèrent sans effet.
1.Action en réactualisation de la somme due en vertu du jugement du 3
décembre 1997
Faute d’exécution de l’obligation par les deux débiteurs, le 27 mai 1999, le requérant saisit le tribunal de première instance d’Iași d’une action en réactualisation de l’indemnité établie par le jugement du 3
décembre
1997.
Par un jugement du 19 janvier 2000, le tribunal de première instance d’Iași fit droit à l’action du requérant et réactualisa la somme due. Par un arrêt du 29
septembre
2000, le tribunal départemental d’Iași fit droit à l’appel de M.F. et rejeta l’action du requérant. Il estima que le requérant avait été passif, alors qu’il lui était loisible de demander l’exécution forcée du jugement définitif plutôt que la réactualisation de la somme. Il nota qu’une telle voie était disponible, et estima que le requérant avait été de mauvaise foi en demandant la réactualisation de l’indemnité. Cet arrêt fut confirmé, le 10
janvier
2001, par un arrêt définitif de la cour d’appel de Iași, mis au net le 26 janvier 2001.
2.Démarches du requérant en vue de l’exécution du jugement du 3
décembre 1997
Le 20
octobre
2000, le requérant déposa une demande d’exécution forcée du jugement du 3
décembre
1997 auprès de l’huissier de justice près le tribunal de première instance d’Iași afin de commencer l’exécution forcée mobilière. A une date non précisée, l’huissier de justice mit M.F. en demeure d’exécuter le jugement. Après cette mise en demeure, l’huissier de justice ne prit l’initiative d’aucun acte d’exécution.
Le requérant n’a jamais reçu de réponse à cette demande, ni d’informations sur d’autres éventuelles démarches de l’huissier.
En raison de l’inactivité de l’huissier de justice et du fait pour le requérant de n’avoir pas entrepris d’autres démarches auprès de ce dernier afin de continuer l’exécution forcée pendant une période de six mois, le dossier d’exécution forcée est devenu caduc. Après 2001, le requérant n’a pas fait de nouvelle demande ni auprès du tribunal de première instance du domicile du débiteur, ni auprès d’un huissier de justice afin de solliciter à nouveau l’exécution forcée du jugement du 3 décembre 1997.
B.
Le droit interne pertinent
L’essentiel de la réglementation interne pertinente, à savoir des extraits du code de procédure civile dans ses rédactions antérieure et postérieure à sa modification du 2 mai 2001et de la loi 188/2000 sur les huissiers de justice est décrite dans les affaires
Roman et Hogea c. Roumanie
(déc., n
o
62959/00, 31 août 2004).
1.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’inexécution du jugement définitif rendu en sa faveur par le tribunal le 3
décembre 1997.
2.Invoquant le même article, il estime excessive la durée de la procédure visant le versement d’une réparation.
3.Toujours sur le même fondement, il se plaint du caractère inéquitable de la deuxième procédure entamée en vue d’obtenir la réactualisation de l’indemnité.
1.Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de l’inexécution par les autorités administratives du jugement du 3
décembre
1997.L’article 6 § 1 de la Convention se lit ainsi dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement fait valoir que, bien que l’exécution d’un arrêt doive être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
» au sens de l’article 6 (
Hornsby c. Grèce,
arrêt du 19 mars 1997,
Recueil des arrêts et décisions
41), il existe des circonstances qui justifient l’échec de l’exécution en nature d’une obligation imposée par une décision judiciaire définitive, sans que l’inexécution constitue une violation de cet article. A son avis, le procès civil étant régi par le principe de la disponibilité, l’Etat n’est pas tenu d’exécuter
ex officio
toutes les décisions judiciaires. Contrairement aux obligations positives qui découlent de l’article 8 de la Convention, la seule obligation qui incombe à l’Etat dans le domaine de l’article 6 est celle de créer et de mettre à la disposition du créancier un système judiciaire apte à l’aider dans l’exécution de sa créance.
Par conséquent, c’est au créancier de se servir des moyens mis à sa disposition. S’il les utilise et fait appel à la force publique, les autorités de l’Etat doivent avoir un comportement diligent, en prenant toutes les mesures que l’on peut raisonnablement exiger d’elles.
Le Gouvernement fait valoir que, lorsque le débiteur n’exécute pas volontairement une obligation qui nécessite sa propre intervention, le créancier dispose en droit roumain des moyens afin de le contraindre à exécuter l’obligation, à savoir la saisie de son salaire, ainsi que l’exécution forcée mobilière ou immobilière. En l’espèce, le Gouvernement est d’avis que le requérant n’a pas fait diligence afin de faire exécuter le jugement de 1997 et que la péremption du dossier d’exécution forcée lui est imputable. La lettre du 20 octobre 2000 n’a eu pour effet que de déclencher la
procédure d’exécution, l’huissier n’ayant compétence, selon le principe de disponibilité, que pour faire sommation au débiteur d’exécuter le
jugement de 1997. En l’absence de tout indice de la part du requérant manifestant son intérêt de poursuivre la procédure d’exécution forcée, l’huissier de justice n’était pas tenu d’effectuer d’autres actes d’exécution. Dès lors, faute de diligences de la part du requérant, l’exécution forcée est périmée.
Le requérant conteste la thèse du Gouvernement. Il considère que le tribunal de première instance de Ploiești saisi de la demande d’exécution forcée du jugement du 3 décembre 1997 et l’huissier de justice n’ont pas déployé les diligences nécessaires afin d’assurer l’exécution dudit jugement.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure tendant au versement d’une réparation qu’il estime excessive. Se prévalant de la même disposition de la Convention, il se plaint du caractère inéquitable de la deuxième procédure entamée en vue d’obtenir la réactualisation de l’indemnité.
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention et par ses Protocoles.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevable, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 de la Convention quant au droit d’accès à un tribunal
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président