AFFAIRE BAN c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 46639/99) îndreptată împotriva României și care un cetățean al acestui Stat, d. Tiberiu Ban ("reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") la 8 septembrie 1998 în temeiul fostu articol 25 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția"). La urma decesului reclamantul, la 18 octombrie 2005, moștenii săi, Dna. Nastasia Ban și d. Septimiu-Cosmin Ban au exprimat dorința de a continua instanța. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să numească d. Tiberiu Ban "reclamantul" deși astăzi această calitate trebuie atribuită moșteni (vezi, printre altele, Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI).

Reclamantul a fost reprezentat de Dna. K. Mikolt, avocat în Cluj-Napoca. De la 15 iunie 2001 și până la decesul să, reclamantul a fost reprezentat de d. Septimiu-Cosmin Ban. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, Dna. B. Ramașcanu, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul susținea în particular că refuzul exprimat la 31 martie 1998 de curtea de apel Cluj-Napoca de a recunoaște tribunalelor competența pentru tranșarea unei acțiuni de revendicare era contrar articolului 6 din Convenție. În plus, se plângea că aceeași hotărâre avusese efectul de a ataca dreptul lui la respectul bunurilor, așa cum este recunoscut de art. 1 al Protocolului nr. 1.

La 3 aprilie 2001, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalindu-se de art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că ar fi examinate concomitent admisibilitatea și bine-intemeierea cauzei.

În 1938, bunicul reclamantul a construit o casă. Acest bun imobiliar este situat la nr. 47, strada Dorobantilor, Cluj-Napoca. În 1950, Statul a luat posesia acestei case invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. 1. Acțiune de revendicare

În 1994, reclamantul a sesizat tribunalul de primă instanță Cluj-Napoca a unei acțiuni de revendicare imobiliară. Invoca că în virtutea decretului nr. 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și că bunicul era zidar la momentul naționalizării bunului.

În 1995, după respingerea acțiunii reclamantul de tribunalul de primă instanță și o retrimitere după casație, cauza fu reinscrisă la rol tribunalului.

Printr-o sentință din 8 mai 1996, tribunalul a respins acțiunea de revendicare formată de reclamant ca inadmisibilă. După ce a analizat actul de naționalizare a bunului, a concluzionat că reclamantul trebuia să depună o cerere administrativă bazată pe legea nr. 112/95.

La 21 noiembrie 1996, pe apel al reclamantul, tribunalul județean Cluj-Napoca a confirmat sentința. A judecat că tribunalul de primă instanță apreciase corect dovezile și că în orice caz doar puterea executiv, și anume consilul miniștrilor, era competent să examine legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950.

Printr-o hotărâre din 11 noiembrie 1997, pe recurs al reclamantul, curtea de apel Cluj-Napoca a confirmat deciziile anterioare. A judecat că reclamantul trebuia să urmeze calea administrativă oferită de legea nr. 112/95. 2. Contestație în anulare

La 12 ianuarie 1998, reclamantul a depus în fața curții de apel Cluj-Napoca o contestație în anulare împotriva hotărârii din 11 noiembrie 1997. A criticat refuzul jurisdicției de recurs de a analiza bine-intemeierea acțiunii de revendicare. A cerut curții de apel să anuleze hotărârea în cauză și să retrimit cauza pentru a face obiectul unui examen pe fond.

Printr-o hotărâre din 31 martie 1998, curtea de apel a respins contestația în anulare ca neîntemeiată, cu următoarea motivare: "(...) Este adevărat că în apel, tribunalul a omis tranșarea fondului litigiului; chiar dacă cauza a fost retrimisă în fața primilor judecători pentru că tribunalul de primă instanță comisese o eroare în a-și retrage din competență aplicarea decretului de naționalizare, această recomandare nu a creat nici o obligație pentru jurisdicția de recurs. În motivele hotărârii care face obiectul prezentei contestații în anulare curtea de apel a reținut că tribunalele erau competente pentru a hotărî asupra questiunii legalității naționalizării, și, cum s-a întâmplat în speța, tribunalele trebuie să cerceteze dacă în decretul menționat atât bunul de naționalizat cât și numele proprietarului era menționat; efectele decretului se produc atât față de dreptul de proprietate al soțului proprietarului cât și copiilor minori. Și cum în decretul de naționalizare figurau atât imobilul cât și numele soției (a bunicului reclamantul), bunul a devenit proprietate a Statului, regim juridic fiind reglementat de legea nr. 112/95. Aceasta înseamnă că faptul de a include sau nu bunicul reclamantul în una din categoriile vizate de decretul de naționalizare depășea atribuțiile puterii judiciare, situație în care recurul format de reclamant nu putea fi admis, cu consecința anulării deciziei tribunalului județean și retrimiterea cauzei pentru a fi din nou judecată, pentru a verifica dacă bunicul reclamantul era exceptat din decretul de naționalizare, cum susține reclamant. Prin urmare, în recurs, criticile reclamantul au primit răspunsuri în limitele atribuțiilor puterii judiciare. Ținând seama de aceste circumstanțe, contestația în anulare formată de reclamant este respinsă ca neîntemeiată."

Dispozițiile pertinente ale codului de procedură civilă, așa cum erau redactate la perioada faptelor, se citesc după cum urmează: art. 317: "Hotărârile definitive pot fi atacate prin contestație în anulare, pentru următoarele motive, doar în cazul în care aceste motive nu puteau fi invocate la exercitarea căilor de recurs ordinare: 1. când procedura de citare nu a fost îndeplinită în conformitate cu legea; 2. când hotărârea încalcă dispozițiile de ordin public privind competența. Contestația în anulare poate fi de asemenea admisă dacă acele motive au fost invocate la cererea de recurs și tribunalul le-a respins motivând necesitatea de a duce o verificare a situației de fapt sau a respins recursul fără a examina bine-intemeierea." art. 318: "Hotărârile date în recurs pot fi obiectul unei cereri pentru contestație în anulare când sunt rezultatul unei erori materiale sau când un tribunal, respingând recursul sau făcând drept parțial, a omis să examineze una din motivele de recurs."

Conform doctrinei române, o contestație în anulare este "o cale de recurs extraordinară, de retractare, comună și neavând efect suspensiv, îndreptată împotriva hotărârilor definitive pronunțate în încălcare a anumitor norme de procedură sau ca urmare a neobservării anumitor formalități de ordin procedural". Conform aceleiași doctrine, "al doilea paragraf al articolului 317 din codul de procedură civilă privește dispozițiile de ordin public privind competența de atribuție, deci nerespectarea normelor care reglementează competența generală, competența de atribuție sau materială și competența teritorială exclusivă" (I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Servo Sat, Arad, vol. II, pp.262 și 270).

Guvernul invoca că cererea este inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni. Conform lui, ultima decizie definitivă, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, este hotărârea din 11 noiembrie 1997 a curții de apel Cluj-Napoca, în timp ce cererea a fost introdusă la 8 septembrie 1998. Guvernul estimează că hotărârea din 31 martie 1998 pronunțată de aceeași curi de apel este rezultatul exercitării unei căi de recurs extraordinare, care nu trebuie luată în considerare în calculul termenului de șase luni. Insistă pe caracterul extraordinar al acestei căi de recurs, specificitate atribuită de art. 318 din codul de procedură civilă, așa cum era redactat la perioada faptelor.

Conform Guvernului, doctrina română în materie consacră această cale pentru a corecta anumite neregularități în judecarea cauzei la stadiul recurului, cum ar fi respingerea unui recurs pentru tardivitate deși fusese format în termenul legal, neplata taxei de timbru sau examinarea legalității altei decizii decât cea pronunțată în recurs. Adaugă că o contestație în anulare nu oferi reclamantul posibilitatea de a vedea hotărâite eventualele erori de interpretare a dovezilor sau a dreptului intern.

În fine, Guvernul reamintește că faptul pentru curtea de apel de a nu se pronunța asupra tuturor motivelor recurului nu poate constitui, în virtutea doctrinei române, un motiv pentru a admite o contestație în anulare. Invocă mai multe cauze în sprijinul excepției sale (X c. Irlanda, nr. 9136/1980, decizie a Comisiei din 10 iulie 1981, Decisions and reports (DR) 26, p. 246, G.N. c. Franța, nr. 10431/1983, decizie a Comisiei din 16 decembrie 1983, DR 35, p. 241; Tierce c. Republica San Marino, nr. 24954/94, decizie a Comisiei din 18 octombrie 1996, și Perhirin și alții c. Franța, nr. 44081/98, 23 martie 2000).

Reclamantul contestă teza Guvernului. Invoca că art. 35 § 1 din Convenție nu face distinție între căile de recurs ordinare și extraordinare. Consideră că atunci când există posibilitatea de a examina fondul cauzei, la ocazia unei contestații în anulare, termenul de șase luni trebuie calculat de la hotărârea pronunțată în felul acesta.

Curtea observă că regula de șase luni prevăzută de art. 35 din Convenție constituie un factor de siguranță juridică (De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, hotărâre din 28 mai 1970, seria A nr. 12, pp. 29-30, § 50). Această regulă răspunde de asemenea nevoii de a lăsa interesatului o perioadă suficientă de reflecție pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea prezentării unei cereri Curții și de a-i defini conținutul (Worm c. Austria, nr. 22714/93, decizie a Comisiei din 27 noiembrie 1995, DR 83, p. 17). Prin urmare, marcheaza limita temporală a controlului exercitat de Curtea și semnalează, la fel atât indivizilor cât și autorităților Statului, perioada dincolo de care acest control nu mai este posibil (Walker c. Regatul Unit (dec.), nr. 34979/97, CEDO 2000-I).

Curtea reamintește că art. 6 § 1 este inaplicabil procedurilor extraordinare având scopul reluării unei cauze terminate definitiv printr-o hotărâre pasă în forță de lucru (Kozak c. Ucraina, (dec.), nr. 21291/02, CEDO 2002-X).

Curtea observă că mijlocul invocat de reclamant, și anume refuzul jurisdicțiilor de a tranșa bine-intemeierea cererii de revendicare, era bazat pe al doilea paragraf al articolului 317 din codul de procedură civilă care sancționează încălcarea dispozițiilor de ordin public privind competența de atribuție.

Or, în speța, curtea de apel, în judecând din nou cauza, a concluzionat că aprecierea legalității naționalizării bunului depășea competențele tribunalelor (§13 de mai sus).

Asta fiind, Curtea estimează că motivul invocat de reclamant, în măsura în care conținea un mijloc admisibil, ar fi putut duce la casarea hotărârii atacate și nu constitua o cale de recurs dilatoriu.

În orice caz, Curtea observă că curtea de apel Cluj-Napoca, sesizată cu contestația în anulare a reclamantul, nu s-a limitat la un examen strict al motivelor invocate de el în sprijinul cererii contestației în anulare, ci a procedat la un nou examen al cauzei în ansamblul ei.

În aceste condiții, Curtea estimează că ultima decizie internă definitivă, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, este aceea a curții de apel din 31 martie 1998 și că cererea este introdusă în termenul prevăzut de acest articol. De aici rezultă că excepția de tardivitate ridicată de Guvern trebuie respinsă. 2. Incompatibilitate ratione materiae a plângerii trase din art. 1 al Protocolului nr. 1

Guvernul susține, în observațiile sale pe admisibilitate, că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile articolului 1 al Protocolului nr. 1. Se referă la jurisprudența conform căreia Convenția nu consacră dreptul la restabilire în drept de proprietate, art. 1 al Protocolului nr. 1 protejând doar respectul bunurilor actuale, fără a garanta dreptul de a dobândi bunuri. Afirmă că faptul de a ști dacă naționalizarea imobilului era sau nu legală nu poate fi stabilit decât de o decizie judiciară definitivă. Or, în speța, nici o jurisdicție nu a tranșat această questiune. Evocă diferența dintre prezenta cauză și cauza Brumărescu sus-menționate, pentru că posibila ilegailitate a naționalizării bunului nu a fost stabilită în speța de o decizie definitivă, cum a fost cazul în cauza Brumărescu. Consideră că jurisprudența Gornescu c. România (nr. 37421/97, 1 iulie 1998) găsește a se aplica în prezenta cauză, situația de fapt fiind similară. În fine, conform Guvernului, acțiunea formată de reclamant nu făcea să nască în patrimoniul ei nici un drept de creanță, ci doar eventualitatea de a obține un asemeni drept (cf. Anagnostopoulos și alții c. Grecia, nr. 39374/98, 30 noiembrie 1999).

Reclamantul contestă teza Guvernului. Afirmă că jurisprudența invocată de Guvern nu este aplicabilă în speța, pentru că nu era o eventualitate a unui drept de creanță ci dreptul de proprietate al ei. Susține că tribunalele interne au refuzat să se pronunțe asupra acțiunii de revendicare care vizau obținerea unui drept de caracter civil.

Curtea trebuie deci să stabilească dacă, la época în care hotărârea curții de apel a fost pronunțată, și anume la 31 martie 1998, reclamantul avea un "bun" sau cel puțin o speranță legitimă de a vedea recunoscut un drept de proprietate pe imobilul în cauză.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate se plânge de o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care procedura pe care o incrimineaza se raportase la "bunuri" de care ar fi titularul, în sensul acestei dispozițiuni. Noțiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunuri actuale" cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate preținde a avea cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate (Kopecky c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004).

Prin urmare, conform jurisprudenței Curții, o creanță nu poate fi considerată o "valoare patrimonială" decât când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a tribunalelor (Kopecky, precitat, § 52).

Or, în speța, creanța de care reclamantul putea eventual se prevale nu era decât o creanță condițională, în măsura în care questiunea îndeplinirii condițiilor legale pentru a i se restitui imobilul trebuia tranșată în cadrul procedurii judiciare pe care o inițiase.

De vreme ce, Curtea estimează că la momentul sesizării jurisdicțiilor interne, această creanță nu putea fi reputată suficient stabilită pentru a se analiza în "valoare patrimonială" chemând protecția articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Kopecky, precitat, § 58). În plus, Curtea observă că nici o decizie internă nu a vreodată recunoscut dreptul de proprietate al reclamantul pe bunul în cauză.

Cât pentru rațiunea curții de apel pentru respingerea acțiunii reclamantul, Curtea constată că exista la perioada faptelor o jurisprudență constantă a curților de apel, care, judecând ca ultim grad de jurisdicție, respingeau acțiunile de revendicare ale foștilor proprietari pe motiv că legea specială nr. 112/1995 era aplicabilă (vezi, pe acest punct, reglementarea pertinentă privind situația anumitor imobile naționalizate și jurisprudența în materie descrisă în deciziile Constantinescu c. România, nr. 61767/00, 14 septembrie 2004, și Iorgulescu c. România, nr. 59654/00, 13 ianuarie 2005). Prin urmare, reclamantul nu avea, la momentul pronunțării hotărârii curții de apel, un "bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.

De aici rezultă că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4. B. Privind admisibilitatea plângerii trase din art. 6 § 1 din Convenție

Curtea constată că plângerea trată din art. 6 § 1 din Convenție privind defectul de acces la tribunal nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că aceasta se ciocnește nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă.

Guvernul estimează că tribunalele interne au hotărât asupra acțiunii de revendicare a reclamantul în judecând că naționalizarea fusese făcută în virtutea unui text legal, și anume decretul nr. 92/1950. În indicând reclamantul calea legii nr. 112/1995, tribunalele nu ar fi făcut decât să respecte dreptul intern în vigoare la acel moment. Ținând seama de aceste circumstanțe, Guvernul estimează că nu a existat nici o atac la drepturile garantate de art. 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul contestă teza Guvernului. Afirmă că tribunalele interne au refuzat să se pronunțe pe bine-intemeierea acțiunii de revendicare, și anume pe ilegailitate a naționalizării bunului. După el acest refuz echivalează cu un defect de acces la tribunal, contrar articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că în câteva cauze similare, ea a concluzionat că exista încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție pe motiv că refuzul curților de apel de a recunoaște tribunalelor competența pentru examinarea litigiilor purtând, cum este cazul în prezenta cauză, pe o revendicare imobiliară încălca art. 6 § 1 din Convenție (vezi, mutatis mutandis Chivorchian c. România, 42513/98, §§ 40-44, 2 noiembrie 2004, Buzatu c. România, nr. 34642/97, §§ 46-47, 1 iunie 2004, și Dickmann c. România, nr. 6017/97, §§ 36-38, 22 iulie 2003).

În speța, Curtea observă că curtea de apel, după ce a judecât din nou cauza și după ce a confirmat soluțiile anterioare, a indirect exclus, prin motivare, competența tribunalelor pentru hotărî o acțiune de revendicare.

Curtea nu vede nici un motiv de a se abate de jurisprudența sus-menționate și estimează că în speța, faptul pentru curtea de apel de a exclude competența tribunalelor pentru examinarea acțiunii de revendicare a reclamantul, după ce analizase ansamblul cauzei, este contrar dreptului la tribunal, și că în ocazia, sub unghi de vedere al articolului 6 § 1 din Convenție, are aceleași consecințe juridice ca hotărârea Curții Supreme de Justiție în cauza Brumărescu sus-menționate.

Prin urmare, a existat încălcare a articolului 6 § 1.

Reclamantul cere 185.000 de euro (EUR) reprezentând valoarea bunului. Cere 23.600 EUR pentru daune morale pe care susține că le-ar fi suferit din cauza stării sale de sănătate precară.

Guvernul consideră că suma cerută pentru daune materiale nu reprezintă valoarea reală a imobilului. După el, această valoare reprezintă mai puțin de 35% din valoarea indicată în raportul de expertizie depus la dosiar de reclamant.

Curtea observă că în speța, singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în faptul că reclamantul nu a beneficiat a unui drept de acces la tribunal pentru a revendica un bun imobiliar în încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că conform jurisprudenței sale constante, ea poate indemniza daune morale a unui reclamant decedat în decursul procedurii în fața Curții, prin versare moșteni (cf. hotărârile Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 59, CEDO 1999-VI, Loukanov c. Bulgaria, hotărâre din 20 martie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, § 53, și X c. Franța, hotărâre din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, §§ 51-54).

Curtea consideră că evenimentele în cauză au dus la ingerări în dreptul reclamantul de acces la tribunal. Pronunțânduse în echitate, cum cere art. 41 din Convenție, Curtea estimează că suma 5.000 EUR ar reprezenta o reparare echitabilă a daunelor morale suferite. Acest montant este de plată Dnei. Nastasia Ban și d. Septimiu-Cosmin Ban în comun, ca moșteni testamentari, și de convertit în moneda națională a Statului pârât la cursul aplicabil la data plații. B. Taxe și daunele

Reclamantul cere rambursarea unei sume de 1.184 EUR pe care o ventilează după cum urmează: 631 EUR pentru onorarii pentru munca efectuată de avocat în procedura internă și în fața Curții, 157 EUR pentru taxe de expertizie, și 394 EUR pentru taxe diverse (taxe poștale și fotocopii). A versă la dosiar o parte din justificativele acestor taxe.

Guvernul nu se opune rambursării taxelor, cu condiția să fie justificate, necesare și rezonabile.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea taxelor și daunelor doar în măsura în care se găsesc stabilite realitate, necesitate și caracter rezonabil al ratei. În speța și ținând seama de elemente dovedite în posesia și criteriile sus-menționate, Curtea estimează rezonabilă suma de 215 EUR toate taxele incluse și o acordă Dnei. Nastasia Ban și d. Septimiu-Cosmin Ban în comun. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă potrivit a baza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat de trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind plângerea trată din art. 6 § 1 din Convenție și inadmisibilă pentru rest; 2. Spune că a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze Dnei. Nastasia Ban și d. Septimiu-Cosmin Ban în comun, în trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume de convertit în noi lei români (RON) la cursul aplicabil la data plății: i. 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru daune morale; ii. 215 EUR (două sute cincisprezece euro) pentru taxe și daune; iii. orice montant putând fi datorat ca impozit; b) că de la expirarea perioadei respective și până la plată, aceste montante vor fi majorate a o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, crescut de trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 7 decembrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 46639/99) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Tiberiu Ban (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 8 septembre 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). A la suite du décès du requérant, le 18 octobre 2005, ses héritiers, M me Nastasia Ban et M. Septimiu-Cosmin Ban ont exprimé le souhait de continuer l'instance. Pour des raisons d'ordre pratique, le présent arrêt continuera d'appeler M. Tiberiu Ban le « requérant » bien qu'il faille aujourd'hui attribuer cette qualité à ses héritiers (voir, parmi d'autres, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 1, CEDH 1999-VI).

Le requérant a été représenté par M e K. Mikolt, avocate à Cluj ‑ Napoca. A partir du 15 juin 2001 et jusqu'à son décès, le requérant a été représenté par M. Septimiu-Cosmin Ban. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me B. Ramașcanu, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant alléguait en particulier que le refus exprimé le 31 mars 1998, par la cour d'appel de Cluj-Napoca de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l'article 6 de la Convention. En outre, il se plaignait que le même arrêt avait eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l'article 1 du Protocole n o 1.

Le 3 avril 2001, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

En 1938, le grand-père du requérant construisit une maison. Ce bien immobilier est sis au n o 47, rue Dorobantilor, à Cluj ‑ Napoca. En 1950, l'Etat prit possession de cette maison en invoquant le décret de nationalisation n o 92/1950. 1. Action en revendication

En 1994, le requérant saisit le tribunal de première instance de Cluj ‑ Napoca d'une action en revendication immobilière. Il faisait valoir qu'en vertu du décret n o 92/1950, les biens des salariés ne pouvaient pas être nationalisés et que son grand-père était maçon au moment de la nationalisation du bien.

En 1995, après le rejet de l'action du requérant par le tribunal de première instance et un renvoi après cassation, la cause fut réinscrite au rôle du tribunal.

Par un jugement du 8 mai 1996, le tribunal rejeta l'action en revendication formée par le requérant comme irrecevable. Après avoir analysé l'acte de nationalisation du bien, il conclut que le requérant devait déposer une demande administrative fondée sur la loi n o 112/95.

Le 21 novembre 1996, sur appel du requérant, le tribunal départemental de Cluj-Napoca confirma le jugement. Il jugea que le tribunal de première instance avait correctement apprécié les preuves et qu'en tout état de cause seul le pouvoir exécutif, à savoir le conseil des ministres, était compétent pour examiner la légalité de l'application du décret n o 92/1950.

Par un arrêt du 11 novembre 1997, sur recours du requérant, la cour d'appel de Cluj-Napoca confirma les décisions antérieures. Elle jugea que le requérant devait suivre la voie administrative offerte par la loi n o 112/95. 2. Contestation en annulation

Le 12 janvier 1998, le requérant déposa devant la cour d'appel de Cluj-Napoca une contestation en annulation contre l'arrêt du 11 novembre 1997. Il critiquait le refus de la juridiction de recours d'analyser le bien-fondé de son action en revendication. Il demandait à la cour d'appel d'annuler l'arrêt en question et de renvoyer l'affaire afin qu'elle fasse l'objet d'un examen au fond.

Par un arrêt du 31 mars 1998, la cour d'appel rejeta la contestation en annulation comme mal fondée, avec la motivation suivante : « (...) Il est vrai qu'en appel, le tribunal a omis de trancher le fond du litige ; même si l'affaire a été renvoyée devant les premiers juges parce que le tribunal de première instance avait commis une erreur en écartant de sa compétence l'application du décret de nationalisation, cette recommandation n'a créé aucune obligation pour la juridiction de recours. Dans les motifs de l'arrêt qui fait l'objet de la présente contestation en annulation la cour d'appel a retenu que les tribunaux étaient compétents pour statuer sur la question de la légalité de la nationalisation, et, comme cela s'est passé en l'espèce, les tribunaux doivent rechercher si dans ledit décret tant le bien à nationaliser que le nom de son propriétaire étaient mentionnés ; les effets dudit décret se produisent tant à l'égard du droit de propriété du conjoint du propriétaire que de ses enfants mineurs. Et comme dans ledit décret de nationalisation figuraient tant l'immeuble que le nom de l'épouse (du grand-père du requérant), le bien est devenu propriété de l'Etat, son régime juridique étant régi par la loi n o 112/95. Cela signifie que le fait d'inclure ou non le grand-père du requérant dans l'une des catégories visées par le décret de nationalisation dépassait les attributions du pouvoir judiciaire, situation dans laquelle le recours formé par le requérant ne pouvait pas être admis, avec pour conséquence l'annulation de la décision du tribunal départemental et le renvoi de l'affaire pour être à nouveau jugée, afin de vérifier si le grand-père du requérant était excepté du décret de nationalisation, comme le requérant le prétend. Ainsi, en recours, les critiques du requérant ont reçu des réponses dans les limites des attributions du pouvoir judiciaire. Compte tenu de ces circonstances, la contestation en annulation formée par le requérant est rejetée comme mal fondée. » II.

Les dispositions pertinentes du code de procédure civile, telles qu'elles étaient rédigées à l'époque des faits, se lisent ainsi : Article 317 « Les arrêts définitifs peuvent être attaqués par le biais d'une contestation en annulation, pour les motifs suivants, dans le seul cas où ces motifs ne pouvaient être invoqués lors de l'exercice des voies de recours ordinaires : 1. lorsque la procédure de citation n'a pas été remplie conformément à la loi ; 2. lorsque l'arrêt méconnaît les dispositions d'ordre public concernant la compétence. La contestation en annulation peut également être accueillie si lesdites raisons ont été invoquées lors de la demande de recours et que le tribunal les a rejetées en motivant le besoin de mener une vérification de la situation de fait ou a rejeté le recours sans examiner son bien ‑ fondé. » Article 318 « Les arrêts rendus en recours peuvent faire l'objet d'une demande en vue d'une contestation en annulation lorsqu'ils sont le résultat d'une erreur matérielle ou quand un tribunal, rejetant le recours ou y faisant droit partiellement, a omis d'examiner un des motifs de recours. »

Selon la doctrine roumaine, une contestation en annulation est « une voie de recours extraordinaire, de rétractation, commune et n'ayant pas un effet suspensif, dirigée contre les arrêts définitifs prononcés en méconnaissance de certaines normes de procédure ou à la suite de l'inobservation de certaines formalités d'ordre procédural ». D'après la même doctrine, « le deuxième paragraphe de l'article 317 du code de procédure civile concerne les dispositions d'ordre public relatives à la compétence, donc la méconnaissance des normes qui régissent la compétence générale, la compétence d'attribution ou matérielle ainsi que la compétence territoriale exclusive » (I. Deleanu, Tratat de procedură civilă , Ed. Servo Sat, Arad, vol. II, pp.262 et 270). EN DROIT I.

Le Gouvernement fait valoir que la requête est irrecevable pour non ‑ respect du délai de six mois. Selon lui, la dernière décision définitive, au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, est l'arrêt du 11 novembre 1997 de la cour d'appel de Cluj-Napoca, alors que la requête a été introduite le 8 septembre 1998. Le Gouvernement estime que l'arrêt du 31 mars 1998 prononcé par la même cour d'appel est le résultat de l'exercice d'une voie de recours extraordinaire, qui ne doit pas être prise en compte dans le calcul du délai de six mois. Il insiste sur le caractère extraordinaire de cette voie de recours, spécificité attribuée par l'article 318 du code de procédure civile, tel qu'il était rédigé à l'époque des faits.

Selon le Gouvernement, la doctrine roumaine en la matière consacre cette voie afin de corriger certaines irrégularités dans le jugement de la cause au stade du recours, comme le rejet d'un recours pour tardiveté alors qu'il avait été formé dans le délai légal, le non-paiement de la taxe de timbre ou l'examen de la légalité d'une autre décision que celle prononcée en recours. Il ajoute qu'une contestation en annulation n'offre pas au requérant la possibilité de voir statuer sur les éventuelles erreurs d'interprétation des preuves ou du droit interne.

Enfin, le Gouvernement rappelle que le fait pour la cour d'appel de ne pas se prononcer sur tous les motifs du recours ne peut pas constituer, en vertu de la doctrine roumaine, une raison pour accueillir une contestation en annulation. Il invoque plusieurs affaires à l'appui de son exception ( X c. Irlande , n o 9136/1980, décision de la Commission du 10 juillet 1981, Décisions et rapports (DR) 26, p. 246, G.N. c. France , n o 10431/1983, décision de la Commission du 16 décembre 1983, DR 35, p. 241 ; Tierce c. République de Saint-Marin , n o 24954/94, décision de la Commission du 18 octobre 1996, et Perhirin et autres c. France , n o 44081/98, 23 mars 2000).

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement. Il fait valoir que l'article 35 § 1 de la Convention ne fait pas de distinction entre les voies de recours ordinaires et les voies de recours extraordinaires. Il considère que lorsqu'il y a la possibilité d'examiner le fond de l'affaire, à l'occasion d'une contestation en annulation, le délai de six mois doit être calculé à partir de l'arrêt ainsi prononcé.

La Cour relève que la règle de six mois prévue à l'article 35 de la Convention constitue un facteur de sécurité juridique ( De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique , arrêt du 28 mai 1970, série A n o 12, pp. 29-30, § 50). Cette règle répond également au besoin de laisser à l'intéressé un délai de réflexion suffisant pour lui permettre d'apprécier l'opportunité de présenter une requête à la Cour et pour en définir le contenu ( Worm c. Autriche , n o 22714/93, décision de la Commission du 27 novembre 1995, DR 83, p. 17). Ainsi, elle marque la limite temporelle du contrôle exercé par la Cour et signale, à la fois aux individus et aux autorités de l'Etat, la période au-delà de laquelle ce contrôle n'est plus possible ( Walker c. Royaume-Uni (déc.), n o 34979/97, CEDH 2000-I).

La Cour rappelle que l'article 6 § 1 est inapplicable aux procédures extraordinaires ayant pour but la réouverture d'une affaire terminée définitivement par un jugement passé en force de chose jugée ( Kozak c. Ukraine , (déc.), n o 21291/02, CEDH 2002-X).

La Cour note que le moyen invoqué par le requérant, à savoir le refus des juridictions de trancher le bien-fondé de sa demande en revendication, était fondé sur le deuxième paragraphe de l'article 317 du code de procédure civile qui sanctionne la méconnaissance des dispositions d'ordre public relatives à la compétence d'attribution.

Or, en l'espèce, la cour d'appel, en jugeant à nouveau l'affaire, a conclu que l'appréciation de la légalité de la nationalisation du bien excédait les compétences des tribunaux (paragraphe 13 ci-dessus).

Cela étant, la Cour estime que le motif invoqué par le requérant, dans la mesure où il contenait un moyen recevable, aurait pu aboutir à la cassation de l'arrêt attaqué et ne constituait pas une voie de recours dilatoire.

En tout état de cause, la Cour observe que la cour d'appel de Cluj ‑ Napoca, saisie de la contestation en annulation du requérant, ne s'est pas limitée à un examen strict des motifs invoqués par lui à l'appui de sa demande de contestation en annulation, mais a procédé à un nouvel examen de l'affaire dans son ensemble.

Dans ces conditions, la Cour estime que la dernière décision interne définitive, au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, est celle de la cour d'appel du 31 mars 1998 et que la requête est introduite dans le délai prévu pas cet article. Il s'ensuit que l'exception de tardiveté soulevée par le Gouvernement doit être rejetée. 2. Incompatibilité ratione materiae du grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1

Le Gouvernement soutient, dans ses observations sur la recevabilité, que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de l'article 1 du Protocole n o 1. Il se réfère à la jurisprudence d'après laquelle la Convention ne consacre pas le droit au rétablissement dans le droit de propriété, l'article 1 du Protocole n o 1 ne protégeant que le respect des biens actuels, sans garantir le droit d'acquérir des biens. Il affirme que le fait de savoir si la nationalisation de l'immeuble était ou non légale ne peut être établi que par une décision judiciaire définitive. Or, en l'espèce, aucune juridiction n'a tranché cette question. Il évoque la différence entre la présente affaire et l'affaire Brumărescu précitée, car l'éventuelle illégalité de la nationalisation du bien n'a pas été établie en l'espèce par une décision définitive, comme fut le cas dans l'affaire Brumărescu . Il considère que la jurisprudence Gornescu c. Roumanie (n o 37421/97, 1 er juillet 1998) trouve à s'appliquer dans la présente affaire, la situation de fait étant similaire. Enfin, selon le Gouvernement, l'action formée par le requérant ne faisait naître dans son patrimoine aucun droit de créance, mais uniquement l'éventualité d'obtenir un pareil droit (cf. Anagnostopoulos et autres c. Grèce , n o 39374/98, 30 novembre 1999).

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement. Il affirme que la jurisprudence invoquée par le Gouvernement n'est pas applicable en l'espèce, car il ne s'agissait pas d'un éventuel droit de créance mais de son droit de propriété. Il soutient que les tribunaux internes ont refusé de se prononcer sur son action en revendication qui tendait à l'obtention d'un droit de caractère civil.

La Cour doit donc établir si, à l'époque où l'arrêt de la cour d'appel a été rendu, soit le 31 mars 1998, le requérant avait un « bien » ou au moins une espérance légitime de se voir reconnaître un droit de propriété sur l'immeuble en cause.

D'après la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut se plaindre d'une violation de l'article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où la procédure qu'il incrimine se rapportait à des « biens » dont il serait titulaire, au sens de cette disposition. La notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d'obtenir la jouissance effective d'un droit de propriété ( Kopecky c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, 28 septembre 2004).

Ainsi qu'il ressort de la jurisprudence de la Cour, une créance ne peut être considérée comme une « valeur patrimoniale » que lorsqu'elle a une base suffisante en droit interne, par exemple lorsqu'elle est confirmée par une jurisprudence bien établie des tribunaux ( Kopecky , précité, § 52).

Or, en l'espèce, la créance dont le requérant pouvait éventuellement se prévaloir n'était qu'une créance conditionnelle, dans la mesure où la question de la réunion des conditions légales pour qu'il se voie restituer l'immeuble devait être tranchée dans le cadre de la procédure judiciaire qu'il avait engagée.

Dès lors, la Cour estime qu'au moment de la saisine des juridictions internes, cette créance ne pouvait pas être réputée suffisamment établie pour s'analyser en une « valeur patrimoniale » appelant la protection de l'article 1 du Protocole n o 1 ( Kopecky , précité, § 58). De plus, la Cour note qu'aucune décision interne n'a jamais reconnu le droit de propriété du requérant sur le bien en question.

Quant au raisonnement de la cour d'appel pour rejeter l'action du requérant, la Cour constate qu'existait à l'époque des faits une jurisprudence constante des cours d'appel, qui, statuant comme dernier degré de juridiction, rejetaient les actions en revendication des anciens propriétaires au motif que la loi spéciale n o 112/1995 était applicable (voir, sur ce point, la réglementation pertinente concernant la situation de certains immeubles nationalisés et la jurisprudence en la matière décrites dans les décisions Constantinescu c. Roumanie , n o 61767/00, 14 septembre 2004, et Iorgulescu c. Roumanie, n o 59654/00, 13 janvier 2005). Ainsi, le requérant n'avait pas, au moment du prononcé de l'arrêt de la cour d'appel, un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1.

Il s'ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4. B. Sur la recevabilité du grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention

La Cour constate que le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention concernant le défaut d'accès à un tribunal n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. II.

Le requérant allègue une violation de son droit d'accès au tribunal, en raison du rejet, le 31 mars 1998, de son action en revendication. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, qui se lit ainsi dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement estime que les tribunaux internes ont statué sur l'action en revendication du requérant en jugeant que la nationalisation avait été faite en vertu d'un texte légal, soit le décret n o 92/1950. En indiquant au requérant la voie de la loi n o 112/1995, les tribunaux n'auraient fait que respecter le droit interne en vigueur à ce moment-là. Compte tenu de ces circonstances, le Gouvernement estime qu'il n'y a eu aucune atteinte aux droits garantis par l'article 6 § 1 de la Convention.

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement. Il affirme que les tribunaux internes ont refusé de se prononcer sur le bien-fondé de son action en revendication, à savoir sur l'illégalité de la nationalisation du bien. D'après lui ce refus équivaut à un défaut d'accès au tribunal, contraire à l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que dans quelques affaires similaires, elle a conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention au motif que le refus des cours d'appel de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges portant, comme dans la présente affaire, sur une revendication immobilière enfreignait l'article 6 § 1 de la Convention (voir, mutatis mutandis Chivorchian c. Roumanie , 42513/98, §§ 40-44, 2 novembre 2004, Buzatu c. Roumanie , n o 34642/97, §§ 46-47, 1 er juin 2004, et Dickmann c. Roumanie , n o 6017/97, §§ 36-38, 22 juillet 2003).

En l'espèce, la Cour note que la cour d'appel, après avoir jugé à nouveau l'affaire et après avoir confirmé les solutions précédentes, a indirectement exclu, par sa motivation, la compétence des tribunaux pour statuer sur une action en revendication.

La Cour ne voit aucune raison de s'écarter de la jurisprudence précitée et estime qu'en l'espèce, le fait pour la cour d'appel d'écarter la compétence des tribunaux pour examiner l'action en revendication du requérant, après avoir analysé l'ensemble de l'affaire, est contraire au droit à un tribunal, et qu'en l'occurrence, sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, il a les mêmes conséquences juridiques que l'arrêt de la Cour suprême de justice dans l'affaire Brumărescu précitée.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. III.

Le requérant demande 185 000 euros (EUR) représentant la valeur du bien. Il réclame 23 600 EUR au titre du préjudice moral qu'il aurait subi en raison de son état de santé précaire.

Le Gouvernement considère que la somme réclamée au titre du préjudice matériel ne représente pas la valeur réelle de l'immeuble. D'après lui, cette valeur représente moins de 35 % de la valeur indiquée dans le rapport d'expertise versé au dossier par le requérant.

La Cour note qu'en l'espèce, la seule base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside dans le fait que le requérant n'a pas bénéficié d'un droit d'accès à un tribunal pour revendiquer un bien immobilier en violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante, elle peut indemniser le préjudice moral d'un requérant décédé au cours de la procédure devant la Cour, en le versant aux héritiers (cf. arrêts Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 59, CEDH 1999 ‑ VI, Loukanov c. Bulgarie , arrêt du 20 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II, § 53, et X c. France , arrêt du 31 mars 1992, série A n o 234 ‑ C, §§ 51 ‑ 54).

La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences dans le droit du requérant d'accès à un tribunal. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour estime que la somme 5 000 EUR représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi. Ce montant est à payer à M me Nastasia Ban et M. Septimiu ‑ Cosmin Ban conjointement, en tant qu'héritiers testamentaires, et à convertir en monnaie nationale de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement. B. Frais et dépens

Le requérant demande le remboursement d'une somme de 1 184 EUR qu'il ventile comme suit : 631 EUR à titre d'honoraires pour le travail accompli par son avocat dans la procédure interne et devant la Cour, 157 EUR à titre de frais d'expertise, ainsi que 394 EUR pour frais divers (frais de poste et photocopies). Il a versé au dossier une partie des justificatifs desdits frais.

Le Gouvernement ne s'oppose pas au remboursement des frais, à condition qu'ils soient justifiés, nécessaires et raisonnables.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments prouvés en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 215 EUR tous frais confondus et l'accorde à M me Nastasia Ban et M. Septimiu ‑ Cosmin Ban conjointement. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à M me Nastasia Ban et M. Septimiu ‑ Cosmin Ban conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en nouveaux lei roumains (RON) au taux applicable à la date du règlement : i. 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral ; ii. 215 EUR (deux cent quinze euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 décembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président