AFFAIRE TUREANU c. ROUMANIE

Din motive practice, prezenta hotărâre va continua să o numească pe doamna Iuliana Tureanu reclamanta, deși în prezent nu se acordă această calitate moștenitorilor săi (a se vedea mutatis mutandis Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 1, CEDH 1999-VI; și Petrescu c. România , nr. 73969/01, § 2, 15 martie 2007). Recurenta și ulterior moștenitorii săi au fost reprezentați de domnul Melania Silaghi. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 3 septembrie 2008, președintele secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. (7) În anii 1950, mai multe terenuri aparținând părinților reclamantei au fost naționalizate. A. Reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei pe prima suprafață de teren

Printr-un certificat din 3 octombrie 1991, comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind domeniul Prin hotărârea definitivă din 3 mai 1996, Tribunalul de Primă Instană din Satu-Mare ( În conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/precum și în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/ 10. printr-o hotărâre definitivă din 27 februarie 1997, instanța a primit acțiunea inițiată de reclamantă împotriva comisiei de departament și și-a constatat dreptul de a-și reconstitui dreptul de proprietate pe un teren de 1,05 ha sis în perimetrul orașului Satu-Mare. Instanța a dispus, de asemenea, comisiei menționate să-i elibereze titlul de proprietate aferent. C. Funcționări în vederea executării hotărârilor definitive menționate anterior

Printr-un proces-verbal din august 2005, comisia locală i-a propus recurentei să o pună în posesia unui teren de 1,35 ha în executarea hotărârii definitive din 3 mai 1996. Printr-o hotărâre din 20 octombrie 2005, Tribunalul a primit acțiunea formulată de reclamantă împotriva comisiei locale și i-a ordonat acesteia din urmă să pună în posesie terenul atribuit prin hotărârile definitive din 3 mai 1996 și 27 februarie 1997. Acesta a remarcat că terenul propus era situat în apropierea unui depozit de gunoi și că avea dreptul să refuze astfel de terenuri, din cauza calității lor mult mai scăzute decât cele deținute de părinții săi.

Printr-o scrisoare din 21 noiembrie 2008, trimisă cu confirmare de primire, comisia locală a invitat recurenta la sediul său, în vederea stabilirii amplasării terenului atribuit de hotărârile definitive în cauză, în măsura în care vechile ð n ï erau mai disponibile. Această scrisoare a revenit împreună cu mențiunea

Prin scrisorile de convocare din 5 și 13 februarie 2009 și din 13 mai 2009, comisia locală a propus moștenitorilor recurentei (inclusiv moștenitorii) mai multe locații pentru terenurile atribuite prin hotărârile definitive, însă nu au răspuns la acestea.

Potrivit declarațiilor moștenitorilor, ei au contactat comisia locală la o dată nespecificată în 2009, dar li s-au oferit terenuri cu o valoare mult mai mică. Potrivit acestora, vechile zone ale terenurilor nu mai sunt disponibile din cauza vânzării terenurilor către terți de către societățile comerciale care dețin terenuri agricole. II. DREPTUL INTERN PERTINENT

Legislația internă relevantă, și anume extrasele din legile 18/1991 privind proprietatea, 169/1997 de modificare a Legii 18/1991 și 29/1990 privind litigiile administrative, este descrisă în cauza Sabin Popescu c. România 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004

În urma intrării în vigoare, la 12 ianuarie 2000, a Legii nr. 1/2000, persoanele care au fost văzute recunoscând calitatea de acționar în societățile comerciale agricole în temeiul articolului 36 din Legea nr. 18/1991 și-au dobândit dreptul de a fi returnate în natură a terenurilor în domeniul agricol al acestor societăți (art. 8 din Legea nr. 18/1991).

Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 18/1991 este descris în cauza Constantin Popescu c. România 5571/04, § 20-23, 30 septembrie 2008). Conform regulamentului, terenurile agricole care se află în administrația societăților comerciale agricole și care fac obiectul procedurilor de refacere a dreptului de proprietate trebuie transferate comisiilor locale, astfel încât acestea să poată elibera titlurile de proprietate titularilor de drepturi și să le pună în posesia terenurilor solicitate în conformitate cu procedurile impuse de legea nr. 18/1991. Deși reconstituirea dreptului de proprietate trebuia să se facă cât mai mult posibil pe vechile zone ale terenului în cauză, în măsura în care acestea erau mai disponibile, legislația internă prevede posibilitatea de a le da celor interesați de terenurile din alte părți. Într-un astfel de caz, regulamentul menționat anterior prevede obligația comisiei locale de a colecta în scris acordul părților interesate [art. 48 alineatul (2) din regulamentul menționat]. Recurenta susține că neexecutarea hotărârilor definitive pronunțate în favoarea sa și-a încălcat dreptul de acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, precum și dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum se prevede la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum se menționează în părțile relevante ale acestora, art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate

Curtea constată că Tribunalul nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond

Guvernul consideră că neexecutarea hotărârilor definitive în favoarea recurentei îi este atribuită, în măsura în care aceasta și ulterior moștenitorii săi nu au dat curs convocărilor și propunerilor autorităților locale competente. Tribunalul constată că aceste hotărâri nu au recunoscut dreptul recurentei de a primi terenul în cauză în fosta lor locație și că, prin urmare, comportamentul recurentei și ulterior al moștenitorilor apar ca fiind nejustificate. Guvernul observă că comisia locală a făcut demersurile necesare în vederea executării, însă moștenitorii nu au informat autoritățile cu privire la decesul mamei lor și nici nu au răspuns la convocările comisiei locale. În orice caz, el subliniază că în prezent există terenuri la dispoziția lor și că le este permis să ia legătura cu autoritățile locale pentru a continua demersurile necesare pentru a le pune în posesia terenurilor atribuite prin hotărârile definitive.

Moștenitorii contestă această teză. Acestea susțin că terenurile propuse sunt cu o valoare de piață mai mică decât cele atribuite de instanțele interne și că autoritățile nu au respectat hotărârile definitive pronunțate în speță. În ceea ce privește presupusa lipsă de diligență din partea acestora, aceștia susțin că au declarat decesul mamei lor pe lângă administrația fiscală și că au luat legătura la începutul anului 2009 cu comisia locală pentru a continua procedurile de executare, dar aceasta le-a oferit terenuri cu o valoare inferioară.

Curtea constată că hotărârea definitivă din 3 mai 1996 a dispus înscrierea recurentei în registrele acționarilor a două societăți comerciale agricole, care nu contestă executarea. Curtea arată apoi că acest lucru este doar de la intrarea în vigoare a legii nr. 1/2000, 12 ianuarie 2000, pe care dispozițiile legale le-au prevăzut obligația autorităților de a le atribui titularilor de drepturi de proprietate asupra terenurilor în perimetrul acestor societăți. Cu toate acestea, reclamanta nu a invocat acest drept în fața instanțelor interne decât la momentul procedurii finalizate prin hotărârea definitivă din 20 octombrie 2005 de condamnare a comisiei locale să îl pună în posesia terenului respectiv.

În ceea ce privește hotărârea definitivă din 27 februarie 1997, Curtea ia notă de faptul că a pus în sarcina autorităților să reconstituie dreptul de proprietate al recurentei pe un teren de 1,05 ha și să îi elibereze un titlu de proprietate.

În ceea ce privește acțiunile întreprinse de autoritățile interne pentru executarea deciziilor definitive menționate, Comisia constată că instanța judecase, prin hotărârea definitivă din 20 octombrie 2005, că procesul-verbal din august 2005 nu a respectat hotărârile definitive pronunțate în speță, în măsura în care terenul propus era de o calitate mult mai scăzută decât cel deținut de părinții recurentei. Curtea constată apoi că demersurile autorităților în vederea executării hotărârilor judecătorești în cauză nu au fost reținute efectiv decât 28 noiembrie 2008 sau după comunicarea prezentei cereri guvernului.

Curtea arată că comisia locală a încercat în repetate rânduri după această ultimă dată să contacteze moștenitorii și să le propună locații precise pentru a pune în aplicare hotărârile definitive menționate. În această privință, Curtea constată că părțile interesate nu au notificat în mod corespunzător comisiei decesul mamei lor, nici nu au fost justificate în legătură cu presupusa luare de contact cu comisia locală.

Curtea observă că, spre deosebire de oferta făcută de procesul-verbal din august 2005, nu există niciun indiciu că propunerile comisiei locale din 5 și 13 februarie 2009 și 13 mai 2009 nu au fost conforme cu hotărârea definitivă din 20 octombrie 2005. În măsura în care dispozițiile interne prevăd obligaia comisiilor locale de a colecta în scris acordul persoanelor interesate pentru stabilirea unui alt loc al terenului care urmează să fie atribuit și în măsura în care deciziile definitive în cauză nu impuneau autorităilor nicio obligaie de a respecta locul anterior, Curtea consideră că nefinalizarea executării se datorează în principal poziiei moștenitorilor, cu atât mai mult cu cât refuzul lor pare să se bazeze exclusiv pe valoarea de pe piaă inferioară a terenului propus.

În consecință, Comisia consideră că situația continuă de neexecuție denunțată de recurentă a încetat la 28 noiembrie 2008, în momentul reluării efective a acțiunilor de către comisia locală. În plus, Curtea constată că terenurile propuse de comisie rămân la dispoziția celor interesați și că le este permis să le dețină.

Cu toate acestea, rămâne o întârziere importantă în efectuarea demersurilor necesare de către autorități în vederea executării hotărârilor judecătorești menționate, în special peste 12 ani pentru hotărârea definitivă din 27 februarie 1997 și în jur de trei ani pentru hotărârea definitivă din 20 octombrie 2005.

Curtea amintește că a concluzionat deja în mai multe cauze că omisiunea autorităților, fără o justificare valabilă, de a executa într-un termen rezonabil o decizie definitivă pronunțată împotriva lor în privința lor, prin încălcarea dreptului de acces la o instanță, precum și a dreptului la respectarea bunurilor (Acatrinei c. România, n 7114/02, § 40, 26 octombrie 2006, Prodan c. Moldova , 49806/99, §§ 54-55, CEDO 2004-III (extracturi)).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față.

Având în vedere jurisprudența sa în materie și elementele concrete ale dosarului, Curtea consideră că, în speță, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea cu celeritate a hotărârilor judecătorești favorabile recurentei. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. II. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În acest sens, moștenitorii recurentei solicită restituirea terenurilor sau, în absența acestora, valoarea lor de piață, pe care o consideră de 1 700 000 EUR. În acest sens, aceștia prezintă un raport de expertiză realizat în martie 2009. 666 EUR din cauza lipsei de acoperire a terenului timp de 12 ani, pe care o au în funcție de evoluția prețului grâului. Moștenitorii reclamantei solicită în sfârșit o sumă de 400 000 EUR din cauza frustrării, a neplăcerilor și a stării lor de sănătate, cauzate de comportamentul autorităților și de întârzierile procedurilor judiciare și de executare.

Guvernul contestă raportul prezentat de moștenitorii recurentei și furnizează, la rândul său, un raport de expertiză potrivit căruia valoarea terenului este estimată la 60 223 EUR. În plus, se face trimitere la informațiile furnizate de Camera notarilor publici, potrivit cărora valoarea terenului este estimată la 42 794 EUR.

În ceea ce privește cererea referitoare la lipsa de acoperire a terenului, statul consideră că nu este dovedită. În ceea ce privește suma solicitată ca reparație pentru neplăcerea și frustrarea cauzate de comportamentul autorităților, guvernul consideră că acest lucru este nejustificat. În sfârșit, guvernul susține că moștenitorii recurentei nu au solicitat ca o sumă să le fie alocată pentru prejudiciul moral.

Curtea reamintește că a încheiat cu încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 numai din cauza duratei neexecuției imputabile autorităților în cauză. În acest sens, Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și cererea privind restituirea terenurilor sau, în caz contrar, valoarea lor de piață și o respinge. În ceea ce privește lipsa de acoperire a terenului, Curtea constată că părțile interesate nu au însoțit pretențiile lor de a prezenta dovezi relevante care ar fi permis Curții să stabilească valoarea prejudiciului. Prin urmare, nu este necesar să li se acorde o despăgubire în acest sens (Dragă și alte România (satisfacție echitabilă), 78047/01, § 18, 16 noiembrie 2006).

Curtea consideră că cererea de a obține o reparație pentru starea de frustrare, neplăceri și înrăutățirea stării lor de sănătate în esență într-o cerere de prejudiciu moral. Curtea consideră că termenul acordat de autorități înainte de a prezenta recurentei o ofertă conformă cu obligațiile care le revin în temeiul hotărârilor definitive în cauză a cauzat o stare de frustrare și de incertitudine pe care o constatare a încălcării nu este suficientă pentru a o repara. Prin urmare, Curtea consideră că ar trebui să le acorde în comun moștenitorilor reclamantei Moștenitorii recurentei nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. DE CĂTRE CES, CURȚIA, LA L pe care statul pârât trebuie să îl plătească în comun moștenitorilor recurentei în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, suma de 6 400 EUR (șase mii patru sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, pentru a fi convertită în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 26 ianuarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 9822/06) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Iuliana Tureanu (« la requérante »), a saisi la Cour le 28 février 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est décédée le 8 janvier 2007, laissant comme héritiers ses enfants, MM. Octavian Ștefan Tureanu, Liviu Mircea Tureanu et M me Melania Virginia Silaghi, qui ont exprimé, le 22 janvier 2007, le souhait de continuer l’instance devant la Cour.

Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera d’appeler Mme Iuliana Tureanu la « requérante », bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à ses héritiers (voir, mutatis mutandis , Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 1, CEDH 1999-VI, et Petrescu c. Roumanie , n o 73969/01, § 2, 15 mars 2007).

La requérante et ensuite ses héritiers ont été représentés par M me Melania Silaghi. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 3 septembre 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Dans les années 1950, plusieurs terrains appartenant aux parents de la requérante furent nationalisés. A. La reconstitution du droit de propriété de la requérante sur une première surface de terrain

Par une attestation du 3 octobre 1991, la commission locale pour l’application de la loi n o 18/1991 sur le domaine foncier (« la commission locale » et « la loi n o 18/1991 ») reconstitua le droit de propriété de la requérante sur une surface de terrain de 2,49 ha.

Par un jugement définitif du 3 mai 1996, le tribunal de première instance de Satu-Mare (« le tribunal ») accueillit l’action introduite par la requérante à l’encontre de la commission départementale pour l’application de la loi n o 18/1991 (« la commission départementale ») et ordonna, en vertu de l’article 36 de la loi n o 18/1991, l’inscription de l’intéressée dans le livre des actionnaires de la société commerciale agricole T. avec un terrain de 1,35 ha et dans celui de la société commerciale agricole A. avec un terrain de 1,37 ha. B. La reconstitution du droit de propriété de la requérante sur une deuxième surface de terrain

Par un jugement définitif du 27 février 1997, le tribunal accueillit l’action engagée par la requérante à l’encontre de la commission départementale et constata son droit de se voir reconstituer le droit de propriété sur un terrain de 1,05 ha sis dans le périmètre de la ville de Satu-Mare. Le tribunal ordonna également à ladite commission de lui délivrer le titre de propriété afférent. C. Démarches en vue de l’exécution des jugements définitifs précités

Par un procès-verbal dressé en août 2005, la commission locale proposa à la requérante de la mettre en possession d’un terrain de 1,35 ha en exécution du jugement définitif du 3 mai 1996. L’intéressée refusa le terrain proposé en raison de l’emplacement de cette parcelle, qui rendait le terrain d’une qualité bien inférieure à celui qui avait été détenu par ses parents.

Par un jugement du 20 octobre 2005, le tribunal accueillit l’action introduite par la requérante à l’encontre de la commission locale et ordonna à cette dernière de mettre en possession l’intéressée des terrains attribués par les jugements définitifs du 3 mai 1996 et du 27 février 1997. Il observa que le terrain proposé était situé à proximité d’une décharge d’ordures et qu’elle était en droit de refuser de tels terrains, en raison de leur qualité bien inférieure à ceux détenus par ses parents.

Par une lettre du 21 novembre 2008, envoyée en recommandé avec accusé de réception, la commission locale convoqua la requérante à son siège afin d’établir l’emplacement des terrains attribués par les jugements définitifs en cause, dans la mesure où les anciens emplacements n’étaient plus disponibles. Ladite lettre est revenue avec la mention « destinataire décédé ».

Par des lettres de convocation des 5 et 13 février 2009 et du 13 mai 2009, la commission locale proposa aux héritiers de la requérante (« les héritiers ») plusieurs emplacements pour les terrains attribués par les jugements définitifs, démarches restées toutefois sans réponse de leur part.

Selon les affirmations des héritiers, ils avaient pris contact avec la commission locale à une date non-précisée en 2009, mais il se sont vus proposer des terrains d’une valeur bien inférieure. D’après eux, les anciens emplacements des terrains ne sont plus disponibles en raison de la vente desdits terrains à des tiers par les sociétés commerciales agricoles détentrices. II.

Suite à l’entrée en vigueur, le 12 janvier 2000, de la loi n o 1/2000, les personnes qui s’étaient vues reconnaître la qualité d’actionnaire dans des sociétés commerciales agricoles en vertu de l’article 36 de la loi n o 18/1991 acquirent le droit de se voir restituer en nature des terrains, dans le périmètre du domaine agricole de ces sociétés (article 8 de ladite loi).

Le règlement d’application de la loi n o 18/1991 est décrit dans l’affaire Constantin Popescu c. Roumanie (n o 5571/04, §§ 20-23, 30 septembre 2008). Selon le règlement, les terrains agricoles se trouvant dans l’administration des sociétés commerciales agricoles et faisant l’objet des procédures en reconstitution du droit de propriété doivent être transférées aux commissions locales, afin qu’elles puissent délivrer les titres de propriété aux ayants droit et les mettre en possession des terrains réclamés selon les procédures instituées par la loi n o 18/1991. Bien que la reconstitution du droit de propriété devait se faire autant que possible sur les anciens emplacements des terrains en question, dans la mesure où ces emplacements n’étaient plus disponibles, le droit interne prévoit la possibilité d’attribuer aux intéressés des terrains sur d’autres emplacements. Dans un tel cas, le règlement précité prévoit l’obligation pour la commission locale de recueillir par écrit l’accord des intéressés (article 48 § 2 dudit règlement). EN DROIT I. SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N o

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement estime que la non-exécution des jugements définitifs favorables à la requérante lui est imputable, dans la mesure où elle et ensuite ses héritiers n’ont donné aucune suite aux convocations et propositions des autorités locales compétentes. Il relève que lesdits jugements n’ont pas reconnu le droit de la requérante à se voir attribuer les terrains en question dans leur ancien emplacement et que, par conséquent, le comportement de la requérante et ensuite des héritiers apparaît comme injustifié. Le Gouvernement observe que la commission locale a fait les démarches nécessaires en vue de l’exécution, mais les héritiers n’ont pas informé les autorités du décès de leur mère, ni répondu aux convocations de la commission locale. En tout état de cause, il souligne que des terrains sont actuellement à leur disposition et qu’il leur est loisible de prendre contact avec les autorités locales afin de poursuivre les démarches nécessaires pour les mettre en possession des terrains attribués par lesdits jugements définitifs.

Les héritiers contestent cette thèse. Ils affirment que les terrains proposés sont d’une valeur marchande inférieure à ceux attribués par les juridictions internes et que les autorités n’ont pas respecté les jugements définitifs rendus en l’espèce. S’agissant du prétendu manque de diligence de leur part, ils affirment avoir déclaré le décès de leur mère auprès de l’administration fiscale et qu’ils ont pris contact en début d’année 2009 avec la commission locale afin de poursuivre les démarches d’exécution, mais cette dernière leur a proposé des terrains d’une valeur inférieure.

La Cour observe que le jugement définitif du 3 mai 1996 ordonnait l’inscription de la requérante dans les livres des actionnaires de deux sociétés commerciales agricoles, obligation dont l’intéressée ne conteste pas l’exécution. Elle relève ensuite que ce n’est qu’à partir de l’entrée en vigueur de la loi n o 1/2000, le 12 janvier 2000, que les dispositions légales ont prévu l’obligation pour les autorités d’attribuer aux ayants droit des terrains dans le périmètre desdites sociétés. Toutefois, la requérante n’a fait valoir ce droit devant les juridictions internes qu’au moment de la procédure terminée par le jugement définitif du 20 octobre 2005 condamnant la commission locale à la mettre en possession desdits terrains.

Pour ce qui est du jugement définitif du 27 février 1997, la Cour note qu’il mettait à la charge des autorités de reconstituer le droit de propriété de la requérante sur un terrain de 1,05 ha et de lui délivrer un titre de propriété.

S’agissant des démarches faites par les autorités internes pour l’exécution desdites décisions définitives, elle observe que le tribunal avait jugé, par le jugement définitif du 20 octobre 2005, que le procès-verbal dressé en août 2005 ne respectait pas les jugements définitifs rendus en l’espèce, dans la mesure où le terrain proposé était d’une qualité bien inférieure à celui détenu par les parents de la requérante. La Cour note ensuite que les démarches des autorités en vue de l’exécution des décisions judiciaires en question n’ont été reprises effectivement que le 28 novembre 2008, soit après la communication de la présente requête au Gouvernement.

La Cour relève que la commission locale avait tenté à plusieurs reprises après cette dernière date de contacter les héritiers et de leur proposer des emplacements précis afin de faire exécuter lesdits jugements définitifs. Elle note à cet égard que les intéressés n’ont pas dûment notifié à la commission le décès de leur mère, ni justifié de la prise de contact alléguée avec la commission locale.

La Cour observe qu’à la différence de l’offre faite par le procès-verbal dressé en août 2005, il n’y a pas d’indice que les propositions de la commission locale faites les 5 et 13 février 2009 et le 13 mai 2009 n’étaient pas conformes au jugement définitif du 20 octobre 2005. Dans la mesure où les dispositions internes instituent l’obligation pour les commissions locales de recueillir par écrit l’accord des intéressés pour la fixation d’un autre emplacement des terrains à attribuer et que les décisions définitives en question n’imposaient aux autorités aucune obligation de respecter l’ancien emplacement, la Cour estime que la non-finalisation de l’exécution est due essentiellement à la position des héritiers, d’autant plus que leur refus semble se fonder uniquement sur la valeur marchande inférieure des terrains proposés.

Dès lors, elle considère que la situation continue de non-exécution dénoncée par la requérante a pris fin le 28 novembre 2008, lors de la reprise effective des démarches par la commission locale. En outre, la Cour note que les terrains proposés par la commission restent à la disposition des intéressés et qu’il leur est loisible d’en prendre possession.

Il reste toutefois un important retard dans l’accomplissement des démarches nécessaires par les autorités en vue de l’exécution desdites décisions judiciaires, notamment de plus d’onze ans pour le jugement définitif du 27 février 1997 et d’environ trois ans pour le jugement définitif du 20 octobre 2005.

La Cour rappelle qu’elle a déjà conclu dans plusieurs affaires que l’omission des autorités, sans justification valable, d’exécuter dans un délai raisonnable une décision définitive rendue à leur encontre s’analyse en une violation du droit d’accès à un tribunal ainsi que du droit au respect des biens ( Acatrinei c. Roumanie , n o 7114/02, § 40, 26 octobre 2006, Prodan c. Moldova , n o 49806/99, §§ 54-55, CEDH 2004-III (extraits)).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière et des éléments concrets du dossier, la Cour estime qu’en l’espèce l’État, par le biais de ses organes spécialisés, n’a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter avec célérité les décisions judiciaires favorables à la requérante. Partant, il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. II.

Les héritiers de la requérante réclament à titre du dommage matériel la restitution des terrains ou, à défaut, leur valeur marchande, qu’ils estiment à 1 700 000 euros (EUR). Ils présentent à cet égard un rapport d’expertise réalisé en mars 2009. Toujours pour dommage matériel, les intéressés demandent 5 666 EUR en raison du défaut de jouissance des terrains pendant douze ans, qu’ils calculent en fonction de l’évolution du prix du blé. Les héritiers de la requérante réclament enfin un montant de 400 000 EUR en raison de l’état de frustration, des désagréments et de l’aggravation de leur état de santé occasionnés par le comportement des autorités et la lenteur des procédures judiciaires et d’exécution.

Le Gouvernement conteste le rapport présenté par les héritiers de la requérante et fournit à son tour un rapport d’expertise selon lequel la valeur des terrains est estimée à 60 223 EUR. En outre, il renvoie aux renseignements fournis par la Chambre des notaires publiques, selon lesquels la valeur des terrains est estimée à 42 794 EUR.

S’agissant de la demande portant sur le défaut de jouissance des terrains, le Gouvernement estime qu’elle n’est pas prouvée. Pour ce qui est du montant demandé en guise de réparation pour le désagrément et la frustration causés par le comportement des autorités, il le considère injustifié. Le Gouvernement soutient enfin que les héritiers de la requérante n’ont pas sollicité qu’une somme leur soit allouée au titre du préjudice moral.

La Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 uniquement en raison de la durée de la non-exécution imputable aux autorités des jugements définitifs en question. A ce titre, la Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et la demande portant sur la restitution des terrains ou, à défaut, de leur valeur marchande et la rejette. Pour ce qui est du défaut de jouissance des terrains, la Cour observe que les intéressés n’ont pas accompagné leurs prétentions des justificatifs pertinents qui auraient permis à la Cour d’établir la valeur du préjudice. Il n’y a donc pas lieu de leur accorder une indemnité à ce titre ( Dragne et autres c. Roumanie (satisfaction équitable), n o 78047/01, § 18, 16 novembre 2006).

La Cour estime que la demande visant à obtenir une réparation pour l’état de frustration, les désagréments et l’aggravation de leur état de santé s’analyse en substance en une demande au titre de préjudice moral. Elle considère que le délai mis par les autorités avant de présenter à la requérante une offre conforme aux obligations mises à leur charge par les jugements définitifs en cause a dû causer à l’intéressée un état de frustration et d’incertitude qu’un constat de violation ne suffit pas à réparer. La Cour estime donc qu’il y a lieu d’octroyer conjointement aux héritiers de la requérante la somme de 6 400 EUR. B. Frais et dépens

Les héritiers de la requérante ne demandent pas le remboursement des frais et dépens. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser conjointement aux héritiers de la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 6 400 EUR (six mille quatre cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à convertir en la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président