AFFAIRE VLADUT c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 6350/02) îndreptată împotriva României și pe care o cetățeancă a acestui Stat, Doamna Olimpia Eugenia Vladut ("reclamanta"), a sesizat Curtea la 16 octombrie 2000 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția"). Ca urmare a decesului reclamantei la 19 decembrie 2004, prin scrisoare din 15 februarie 2005, Doamna Cristiana Carmen Salomie, fiica reclamantei și singura ei moștenitoare, a exprimat dorința de a continua procedura, depunând la Curte la 20 aprilie 2005 un certificat de moștenire.

Reclamanta era reprezentată de Me A. Vasiliu, avocat la București. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, Doamna B. Ramașcanu.

La 7 ianuarie 2005, Curtea (Secțiunea a treia) a decis comunicarea cererii Guvernului. Invocând art. 29 § 3 al Convenției, a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT I.

În 1950, în virtutea decretului de naționalizare nr. 92/1950, Statul a preluat posesia clădirii reclamantei, situate la nr. 21A, strada Carol Davila, la București. A. Acțiune de revendicare

La 10 mai 1996, reclamanta a introdus o acțiune de revendicare a clădirii în cauză împotriva consiliului municipal de București și împotriva societății C., societatea care administra bunurile imobiliare ale primăriei de București. Ea susținea că Statul a preluat ilegal posesia clădirii sale, deoarece era pensionară la acea vreme, făcând deci parte din persoanele excluse din aplicarea decretului nr. 92/1950.

La 2 septembrie 1996, reclamanta a notificat prin executor de justiție familia T., locatari de stat din clădirea revendicată, despre faptul că a introdus o acțiune de revendicare și că orice posibil contract de vânzare pe care l-ar fi încheiat în virtutea legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al anumitor bunuri naționalizate ("legea nr. 112/1995"), ar fi fost lovit de nulitate absolută.

Prin hotărâre din 10 octombrie 1997, tribunalul de primă instanță al Bucureștiului a admis acțiunea reclamantei, considerând naționalizarea bunului ca fiind ilegală, și a ordonat, prin urmare, părților pârâte să îi restituie clădirea revendicată. Lipsindu-se calea de apel, această hotărâre a devenit definitivă.

Prin decizie din 18 martie 1998, primarul Bucureștiului a ordonat restituirea clădirii reclamantei. La 20 martie 1998 a fost întocmit un proces-verbal de punere în posesie a reclamantei a clădirii în cauză, fără ca aceasta să intre efectiv în posesie apartamentul nr. 4 al clădirii, vândut între timp locatarilor (vezi §10 mai jos). B. Prima acțiune de anulare a contractelor de vânzare privind apartamentul nr. 4

Prin două contracte din 7 noiembrie 1996, în virtutea legii nr. 112/1995, societatea C., agent al primăriei de București, a vândut respectiv lui A.S. o cameră și familiei T. celelalte două camere ale apartamentului nr. 4, situat la primul etaj al clădirii în cauză.

La 30 iunie 1998, reclamanta a sesizat tribunalul de primă instanță al Bucureștiului cu o acțiune de anulare a contractelor de vânzare precizate din motiv de cauză ilicită, îndreptată împotriva lui A.S., familiei T. și societății C. Ea invoca că legea nr. 112/1995 nu putea constitui baza juridică a acestor contracte, având în vedere că tribunalele au judecat că clădirea în cauză a fost naționalizată de Stat fără un titlu valid, și că părțile contractante au fost de rea-credință, fiind notificate că o acțiune de revendicare a clădirii era pendantă la momentul vânzării.

Prin hotărâre din 2 octombrie 1998, tribunalul de primă instanță al Bucureștiului a admis acțiunea reclamantei și a constatat nulitatea contractelor de vânzare, motiv pentru care au fost încheiate în nerespectarea legii nr. 112/1995.

La 31 martie 1999, Doamna C. Salomie a depus o cerere de intervenție voluntară accesorie în procedură, în susținerea tezei reclamantei, cerere admisă de tribunalul județean al Bucureștiului.

Prin hotărâre dată la majoritate la 8 septembrie 1999, tribunalul județean al Bucureștiului a admis apelul depus de părțile pârâte, motiv pentru care reclamanta nu a dovedit presupunerea legalității cauzei contractelor de vânzare. Deși a admis că în virtutea hotărârii definitive din 10 octombrie 1997 reclamanta trebuie considerată ca neavând pierdut vreodată proprietatea clădirii litigioase, și că în consecință legea nr. 112/1995 a fost nerespectată, deoarece Statul a vândut un bun asupra căruia nu avea un titlu valid, tribunalul a judecat că în speța aceasta, causa contractelor, adică scopul urmărit de părțile contractante, era licită. A adăugat că reclamanta putea invoca argumentul tirat din notificarea foștilor locatari într-o acțiune de revendicare împotriva acestora sau într-o altă acțiune de nulitate pentru fraude la lege. Judecătorul minoritar a considerat că interpretarea obiectului acțiunii de către judecătorii majoritari era deosebit de restrictivă, causa contractelor litigioase fiind ilicită în măsura în care părțile pârâte știau că vânzarea apartamentului nr. 4, revendicat de reclamanta, era interzisă de legea nr. 112/1995.

Prin hotărâre din 27 aprilie 2000, curtea de apel de București a respins recursul reclamantei, motiv pentru care nu a dovedit presupunerea legalității cauzei contractelor de vânzare litigioase. C. Cerere de restituire introdusă în virtutea legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate abuziv ("legea nr. 10/2001")

La 22 mai 2001 și 12 iulie 2001, în virtutea legii nr. 10/2001, reclamanta a depus la primăria de București o cerere de restituire a întregii clădiri care fusese obiectul hotărârii definitive din 10 octombrie 1997 a tribunalului de primă instanță al Bucureștiului. Părțile nu au informat Curtea despre cursul acestei proceduri. D. A doua acțiune de anulare a contractelor de vânzare privind apartamentul nr. 4

La 2 august 2001, reclamanta a sesizat tribunalul de primă instanță cu o a doua acțiune de anulare a contractelor de vânzare din 7 noiembrie 1996, pe care a o îndreptate împotriva primăriei de București, societății C. și familiei T., aceasta din urmă fiind moștenitoarea lui A.S., decedat între timp. Reclamanta s-a sprijinit în această acțiune pe dispoziția legii nr. 10/2001 și a invocat rea-credința părților pârâte la momentul încheerii contractelor.

Prin hotărâre din 14 februarie 2002, tribunalul de primă instanță al Bucureștiului a admis acțiunea reclamantei din cauza rea-credinței părților pârâte la vânzarea apartamentului nr. 4, ținând seama de acțiunea de revendicare pendantă la momentul vânzării și de faptul că reclamanta notificase familia T. cu privire la riscurile la care se expuneau în caz de încheiere a unui contract de vânzare.

Prin hotărâre din 6 februarie 2004, tribunalul județean al Bucureștiului a respins mai întâi excepția de nefondare bazată pe autoritatea lucrului judecat ridicată de familia T. și apoi apelul depus de aceasta.

Pe recursul părților pârâte, prin hotărâre din 21 octombrie 2004, curtea de apel de București a confirmat în ultimo resort deciziile menționate mai sus și nulitatea contractelor de vânzare privind apartamentul nr. 4. E. Punere în posesie a moștenitoarei reclamantei a apartamentului nr. 4

La 13 ianuarie 2006, consiliul general al primăriei de București a întocmit un proces-verbal suplimentar la procesul-verbal din 20 martie 1998, în care a precizat că reclamanta avea dreptul să fie pusă în posesie a apartamentului nr. 4. Dintr-o scrisoare din aceeași zi a consiliului general rezultă că după pronunțarea hotărârii din 21 octombrie 2004 a curții de apel de București, nimeni nu solicitase în numele reclamantei punerea în posesie a apartamentului menționat mai sus.

Prin proces-verbal întocmit la 13 februarie 2006, moștenitoarea reclamantei, aceasta din urmă fiind decedata la 19 decembrie 2004, a fost pusă în posesie a apartamentului nr. 4. II.

Într-o hotărâre nr. 1939 din 14 mai 2003, pronunțată în virtutea dreptului comun, Curtea supremă de justiție a judecat că în examinarea validității cauzei unui contract, care reprezentă poziția subiectivă a părților contractante cu privire la contract, un tribunal trebuie să cerceteze dacă cumpărătorul a fost de bună-credință la momentul încheerii contractului, adică dacă acesta știa că bunul în cauză nu aparținea vânzătorului. În hotărâri din 17 decembrie 2002 și 13 mai 2003, Curtea supremă de justiție a judecat că, în măsura în care la data vânzării unui apartament în virtutea legii nr. 112/1995 părțile contractante știau că fostul proprietar inițiase proceduri pentru a se vedea restituitor bunul, acestea au încheiat contractul de rea-credință. În consecință, causa contractului era ilicită și contractul de vânzare lovit de nulitate absolută. ÎN DREPT I.

Conform Guvernului, reclamanta nu ar putea pretinde a mai fi victimă a unei încălcări a articolului 1 al Protocolului nr. 1, în sensul articolului 34 al Convenției, din cauza pronunțării hotărârii din 21 octombrie 2004 a curții de apel de București, care a confirmat în ultimo resort nulitatea contractelor de vânzare din 7 noiembrie 1996 privind apartamentul nr. 4.

Guvernul susține că, din momentul desemnării moștenitorilor reclamantei, nu mai rămâne niciun obstacol pentru restituirea apartamentului în cauză de către autorități. Consideră că, în ceea ce privește prejudiciul susținut de reclamanta pentru perioada anterioară hotărârii menționate mai sus, acest aspect ar putea fi relevant la examinarea cererii formulate la titlul satisfacției echitabile.

Reclamanta contestă că hotărârea din 21 octombrie 2004 a curții de apel de București să o poată lipsi de calitatea de victimă. Pe de o parte, subliniază că, chiar și după pronunțarea acestei hotărâri, autoritățile nu au o pus în posesie a apartamentului nr. 4, deși această obligație îi incumba conform hotărârii definitive din 10 octombrie 1997 a tribunalului de primă instanță al Bucureștiului. Pe de altă parte, reclamanta subliniază că hotărârea din 21 octombrie 2004 nu a reparator deloc prejudiciul suferit din cauza imposibilității de a se bucura de apartament după pronunțarea hotărârii din 10 octombrie 1997 menționate mai sus.

Curtea reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-l lipsi de calitatea de victimă decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în substanță, și apoi au reparator încălcarea Convenției (vezi, în special, Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI). În speța, Curtea nu poate admite că reclamanta se află, în acest moment, ca urmare a restituirii de către autorități a apartamentului nr. 4, în aceeași situație ca la momentul pronunțării hotărârii din 10 octombrie 1997 a tribunalului de primă instanță al Bucureștiului. Într-adevăr, deși a avuto câștig de cauză într-o a doua acțiune de anulare și moștenitoarea sa a fost pusă în posesie a apartamentului nr. 4 în februarie 2006, aceasta nu poate șterge complet consecințele vânzării acestui apartament de către autorități și validării acestei vânzări de hotărârea din 27 aprilie 2000 a curții de apel de București asupra dreptului de proprietate al reclamantei, din cauza imposibilității de a se bucura de acest drept după pronunțarea hotărârii precizate (vezi, mutatis mutandis, Oprescu c. România, nr. 36039/97, § 30, 14 ianuarie 2003). Curtea observă că Guvernul nu invoca și nu a dovedit că există în dreptul român o cale de atac eficace, în sensul articolului 35 § 1 al Convenției, care ar fi permis reclamantei să fie reparatoare consecințele menționate mai sus ale presupusei încălcări.

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că este de cuvință să respingă excepția preliminară a Guvernului, reclamanta putând pretinde în continuare a fi victimă a unei încălcări a Convenției, în sensul articolului 34 precizat, pentru ceea ce privește perioada ulterioară hotărârii din 10 octombrie 1997, în care interesata s-a găsit în imposibilitate de a se bucura de dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4 (vezi, mutatis mutandis, Boc c. România, nr. 33353/96, §§ 33-34, 17 decembrie 2002).

Curtea constată, în sfârșit, că cererea nu este manifestă nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă, de asemenea, că nu se lovește la niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este deci cuvință s-o declare admisibilă. B. Asupra fondului

Guvernul concede că în virtutea hotărârii definitive din 10 octombrie 1997 a tribunalului de primă instanță al Bucureștiului, reclamanta dispunea de bun cu privire la apartamentul nr. 4 în cauză. Totuși, subliniază că, chiar dacă reclamanta a fost deboutată din prima acțiune de anulare fundată pe causa ilicită a contractelor de vânzare litigioase, tribunalul județean al Bucureștiului a precizat în hotărârea sa din 8 septembrie 1999 că ea putea introduce o nouă acțiune de anulare fundată pe fraude la lege. Guvernul observă că această a doua acțiune de anulare, introdusă pe fondul fraudei la lege și dispoziției legii nr. 10/2001, a dus la anularea contractelor de vânzare de o hotărâre din 21 octombrie 2004 a curții de apel de București.

Conform Guvernului, după pronunțarea hotărârii din 21 octombrie 2004, nu mai este niciun obstacol pentru ca moștenitoarea reclamantei, o dată în posesia certificatului de moștenire, să ia măsurile necesare la autoritățile pentru punerea sa în posesie a apartamentului nr. 4, și anume în special depunerea unei cereri pentru ca această hotărâre să fie revestită cu formula executorie. Din acest considerent, susține că o hotărâre care pronunța nulitatea unui contract de vânzare este susceptibilă de executare, deoarece nu are un efect declarativ.

Reclamanta susține că privarea de proprietate pe care a suferit-o după hotărârea din 10 octombrie 1997 a tribunalului de primă instanță al Bucureștiului nu a încetat de a produce efectele sale după pronunțarea hotărârii din 21 octombrie 2004, înainte de a fi pusă în posesie a apartamentului nr. 4 de către autorități. Subliniază că o hotărâre care constată nulitatea absolută a unui contract nu este susceptibilă de executare, deoarece nu este un titlu executorial și părțile litigiului nu au obligații de executat. Reclamanta susține că după pronunțarea hotărârii din 21 octombrie 2004 de curtea de apel de București, autoritățile trebuiau să execute hotărârea din 10 octombrie 1997 a tribunalului de primă instanță al Bucureștiului.

Curtea reamintește a judecat deja că vânzarea de către Stat a bunului altuia unor terți, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție pe o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia și că terții erau de bună-credință, se analizează ca o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu absența totală de indemnizație, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin și alții c. România, nr. 57001/00, §§ 39, 43 și 59, 21 iulie 2005).

De altfel, Curtea a constatat, de asemenea, într-o altă cauză că Statul a încălcat obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență la chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. Ea a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a răsfrânt asupra reclamantului, care s-a găsit în imposibilitate de a recupera ansamblul bunului seu în timp ce dispunea de o hotărâre definitivă care condamnă Statul să-l restituie (Păduraru, citat mai sus, § 112).

În speța, Curtea observă că la 13 februarie 2006, ca urmare a hotărârii din 21 octombrie 2004 a curții de apel de București, moștenitoarea reclamantei a fost pusă în posesie a apartamentului nr. 4, și observă că părțile nu sunt de acord privind faptul dacă perioada între pronunțarea hotărârii precizate și punerea în posesie trebuia examinată ca o perioada în care reclamanta a fost privată de exercitarea bunului din culpa autoritățile. Fără ca să fie necesar să se stabilească chestiunea caracterului executabil al hotărârii precizate, Curtea consideră că autoritățile nu pot fi reținute responsabile de o atingere la dreptul la respectarea bunurilor în perioada mențională mai sus în măsura în care din dosar rezultă că moștenitoarea reclamantei nu a fost recunoscută în această calitate decât în aprilie 2005, și că în ianuarie 2006 nu furnizase încă certificatul în cauză primăriei de București.

Pentru ceea ce privește perioada între pronunțarea hotărârii definitive din 10 octombrie 1997 și anularea contractelor de vânzare de hotărârea din 21 octombrie 2004, Curtea observă, în schimb, că reclamanta s-a găsit în imposibilitate de a se bucura de dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4. La acest privitor, Curtea nu vede niciun motiv de a se abate de la jurisprudența precizată mai sus, situația de fapt fiind substanțial aceeași. Ca și în cazurile Păduraru și Porteanu, în prezenta cauză, terții au devenit proprietari ai apartamentului înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Și ca și în aceste cauze, și în cauza Străin, reclamanta a fost în speța aceasta recunoscută proprietară legitimă, tribunalele având judecat incontestabil titlul de proprietate al acesteia, având în vedere naționalizarea abuzivă.

Curtea observă că vânzarea de către Stat a bunului reclamantei, în virtutea legii nr. 112/1995 care permitea doar vânzarea bunurilor naționalizate legal, a împiedicat reclamanta să se bucure de dreptul ei, și că nicio indemnizație nu-i fusese acordată pentru perioada în care fusese privată de apartament.

Curtea nu poate admite argumentul Guvernului, care susține în substanță că jurisdicțiile nu puteau remedii, în prima procedură de anulare, la atingerea invocată de reclamanta în măsura în care aceasta și-a fundat cererea de chemare în judecată pe calea de nulitate tirate de ilicitatea contractelor de vânzare în loc să invoke fraude la lege, cum a făcut-o în a doua acțiune de anulare. Curtea observă că, la susținerea celor două acțiuni sale de anulare a contractelor de vânzare, reclamanta a furnizat jurisdicțiilor în principal aceleași argumente, și anume ilegalitatea naționalizării și rea-credința contractanților, care cunoșteau demersurile sale tendând la restituirea imobilului. Observă mai ales că, în cauze similare, Curtea supremă de justiție a admis acțiuni de anulare a contractelor de vânzare fundate pe ilicitatea cauzei acestor contracte (§24 mai sus și Păduraru c. România, citat mai sus, § 38). Reclamanta deci a dat jurisdicțiilor interne deja în prima acțiune de anulare ocazia de a remedii la atingerea adusă dreptului de proprietate al acesteia din cauza vânzării apartamentului în cauză de către Stat unor terți.

Ca urmare, Curtea consideră că privarea reclamantei de dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4 între 10 octombrie 1997 și 21 octombrie 2004, în ciuda demersurilor acesteia pentru obținerea restituirii apartamentului, combinată cu absența totală de indemnizație la acest titlu, a supus-o unei sarcini disproportionate și excesive, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1. Prin urmare, a existat încălcare a acestei dispoziții. III.

Reclamând 100.000 de euro (EUR) pentru daune materiale în ipoteza nepredării apartamentului de către autorități înainte de pronunțarea hotărârii Curții, moștenitoarea reclamantei cere, de asemenea, în caz contrar, 50.000 EUR la titlul prejudiciului material rezultat din lipsa folosirii acestui apartament și din privarea de proprietate suferită între octombrie 1997 și data punerii în posesie. După ce a cerut 5.000 de euro pentru daune morale, sub motiv că participase la procedurile interne în cauză, moștenitoarea reclamantei a precizat în observațiile sale din 16 mai 2005 că din cauza caracterului netransmisibil al indemnizației pentru daune morale, nu cerea niciun montant la acest titlu pentru suferințele suferite de reclamanta. Prin telefax din 26 ianuarie 2006, trimis în afara termenului stabilit de Curte pentru prezentarea cererilor de satisfacție echitabilă, moștenitoarea reclamantei a reînnoit cererea sa de 5.000 de euro pentru daune morale, din cauza termenului dintre pronunțarea hotărârii din 21 octombrie 2004 a curții de apel de București și punerea sa în posesie a apartamentului nr. 4.

Guvernul consideră că cererea de despăgubire tirate de nepredarea apartamentului în cauză trebuie respingă în măsura în care nu mai este niciun obstacol pentru restituirea acestui apartament. Privind cealaltă cerere pentru prejudiciul material, pe care o califică ca cerere la titlul lipsei de câștig, Guvernul subliniază că, în cauze similare, Curtea nu a alocat sumă pentru lipsa de câștig, ci pentru privare de proprietate (Anghelescu c. România, nr. 29411/95, §§ 75-77, 9 aprilie 2002, și Popa și alții c. România, nr. 31172/96, § 55, 29 aprilie 2003). De altfel, atunci când a ordonat restituirea bunului în virtutea articolului 41 al Convenției, Curtea nu a alocat montant pentru lipsa de folosință, rezervând-și posibilitatea de a o lua în considerare la examinarea prejudiciului moral susținut (Popa și alții c. România, citat mai sus).

Curtea observă că la 13 februarie 2006 moștenitoarea reclamantei i-a fost pusă în posesie a apartamentului nr. 4 și consideră că este cuvință să respingă cererea tirate de nepredarea apartamentului. Cu privire la cererea de despăgubire pentru lipsa de folosință și privare de proprietate, Curtea se referă la observațiile de mai sus și observă că perioada de luat în considerare este cea dintre 10 octombrie 1997 și 21 octombrie 2004 (paragrafele 38 și 39 mai sus). Ținând seama de încălcarea constatată a articolului 1 al Protocolului nr. 1, în special a perioadei în care reclamanta a fost privată de proprietatea sa în pofida demersurilor sale pentru obținerea restituirii apartamentului, Curtea consideră că reclamanta a suferit o prejudiciu material cert din cauza acestei privări și estimează, statuând în echitate, că este cuvință să aloci moștenitoarei sale 5.000 EUR la acest titlu.

Privind suma cerută la titlul daunelor morale, Curtea observă că după retragerea cererii la acest titlu, moștenitoarea reclamantei a formulat, în afara termenului stabilit de Curte, o cerere justificată de termenul din punerea sa în posesie a apartamentului în cauză după pronunțarea hotărârii din 21 octombrie 2004 de curtea de apel de București. Curtea nu vede niciun raport de cauzalitate dintre încălcarea constatată și daunele morale susținute și respinge această cerere. B. Taxe și costuri

Reclamanta nu a formulat nicio cerere la acest titlu.

Conform jurisprudenței Curții, reclamantul nu poate obține rambursarea taxelor și costurilor decât în măsura în care le-a cerut. Deci, în speța, Curtea nu-i alocă reclamantei nicio sumă la acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Zice că a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Zice a) că Statul pârât trebuie să verse moștenitoarei reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru daune materiale, plus orice montant ce poate fi datorat la titlul impozitului, sumă care va fi convertită în lei la cursul aplicabil la data plății; b) că de la expirarea termenului precizat și până la plată, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Semnat în franceză, apoi comunicat în scris la 30 noiembrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 6350/02) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Olimpia Eugenia Vladut (« la requérante »), a saisi la Cour le 16 octobre 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). A la suite du décès de la requérante le 19 décembre 2004, par une lettre du 15 février 2005, M me Cristiana Carmen Salomie, la fille de la requérante et sa seule héritière, a exprimé le souhait de continuer l'instance, soumettant à la Cour le 20 avril 2005 un certificat d'hérédité.

La requérante était représentée par M e A. Vasiliu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me B. Ramașcanu.

Le 7 janvier 2005, la Cour (troisième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

En 1950, en vertu du décret de nationalisation nº 92/1950, l'Etat prit possession de l'immeuble de la requérante, sis au n o 21A, rue Carol Davila, à Bucarest. A. Action en revendication

Le 10 mai 1996, la requérante introduisit une action en revendication de l'immeuble en question contre le conseil municipal de Bucarest et contre la société C., l'entreprise gérante des biens immobiliers de la mairie de Bucarest. Elle soutenait que l'Etat avait illégalement prit possession de son immeuble, car elle était retraitée à l'époque, faisant donc partie des personnes exclues de l'application du décret nº 92/1950.

Le 2 septembre 1996, la requérante notifia par huissier de justice la famille T, locataires de l'Etat dans l'immeuble revendiqué, du fait qu'elle avait introduit une action en revendication et qu'un éventuel contrat de vente qu'ils concluraient en vertu de la loi nº 112/1995 sur le régime juridique de certains immeubles nationalisés (« la loi n o 112/1995 »), aurait été frappé de nullité absolue.

Par un jugement du 10 octobre 1997, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l'action de la requérante, jugeant la nationalisation de son bien illégale, et ordonna, par conséquent, aux parties défenderesses de lui restituer l'immeuble revendiqué. A défaut de recours, ce jugement devint définitif.

Par une décision du 18 mars 1998, le maire de Bucarest ordonna la restitution de l'immeuble à la requérante. Le 20 mars 1998 fut dressé un procès-verbal de mise en possession de la requérante de l'immeuble en question, sans que cette dernière entre effectivement en possession de l'appartement n o 4 de l'immeuble, vendu entre temps aux locataires (voir le paragraphe 10 ci-dessous). B. Première action en annulation des contrats de vente portant sur l'appartement nº 4

Par deux contrats du 7 novembre 1996, en vertu de la loi nº 112/1995, la société C., mandataire de la mairie de Bucarest, vendit respectivement à A.S. une pièce et à la famille T. les deux autres pièces de l'appartement nº 4, situé au premier étage de l'immeuble en cause.

Le 30 juin 1998, la requérante saisit le tribunal de première instance de Bucarest d'une action en annulation des contrats de vente précités pour cause illicite, dirigée contre A.S., la famille T. et la société C. Elle faisait valoir que la loi nº 112/1995 ne pouvait constituer la base juridique de ces contrats, vu que les tribunaux avait jugé que l'immeuble en question avait été nationalisé par l'Etat sans titre valable, et que les parties contractantes avait été de mauvaise foi, étant notifiées qu'une action en revendication de l'immeuble était pendante à l'époque de la vente.

Par un jugement du 2 octobre 1998, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l'action de la requérante et constata la nullité des contrats de vente, au motif qu'ils avaient été conclus en méconnaissance de la loi nº 112/1995.

Le 31 mars 1999, M me C. Salomie fit une demande d'intervention volontaire accessoire dans la procédure, à l'appui de la thèse de la requérante, demande accueillie par le tribunal départemental de Bucarest.

Par un arrêt rendu à la majorité le 8 septembre 1999, le tribunal départemental de Bucarest accueillit l'appel interjeté par les parties défenderesses, au motif que la requérante n'avait pas renversé la présomption de la licéité de la cause des contrats de vente. Tout en admettant qu'en vertu du jugement définitif du 10 octobre 1997 la requérante devait être considérée comme n'ayant jamais perdu la propriété de l'immeuble litigieux, et qu'en conséquence la loi nº 112/1995 avait été méconnue, car l'Etat avait vendu un bien sur lequel il n'avait pas de titre valable, le tribunal jugea qu'en l'espèce la cause des contrats, à savoir le but poursuivi par les parties contractantes, était licite. Il ajouta que la requérante pouvait faire valoir l'argument tiré de la notification des anciens locataires dans une action en revendication contre ceux-ci ou dans une autre action en nullité pour fraude à la loi. Le juge minoritaire estima que l'interprétation de l'objet de l'action par les juges majoritaires était particulièrement restrictive, la cause des contrats litigieux étant illicite dans la mesure où les parties défenderesses savaient que la vente de l'appartement n o 4, revendiqué par la requérante, était prohibée par la loi nº 112/1995.

Par un arrêt du 27 avril 2000, la cour d'appel de Bucarest rejeta le recours de la requérante, au motif qu'elle n'avait pas renversé la présomption de la licéité de la cause des contrats de vente litigieux. C. Demande de restitution introduite en vertu de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés abusivement (« la loi n o 10/2001 »)

Les 22 mai 2001 et 12 juillet 2001, en vertu de la loi n o 10/2001, la requérante déposa auprès de la mairie de Bucarest une demande de restitution de l'intégralité de l'immeuble qui avait fait l'objet du jugement définitif du 10 octobre 1997 du tribunal de première instance de Bucarest. Les parties n'ont pas informé la Cour de la suite de cette procédure. D. Seconde action en annulation des contrats de vente portant sur l'appartement n o 4

Le 2 août 2001, la requérante saisit le tribunal de première instance d'une seconde action en annulation des contrats de vente du 7 novembre 1996, qu'elle dirigea contre la mairie de Bucarest, la société C. et la famille T., cette dernière étant l'héritière de A.S., décédée entre temps. La requérante s'appuya dans cette action sur les dispositions de la loi n o 10/2001 et invoqua la mauvaise foi des parties défenderesses lors de la conclusion des contrats.

Par un jugement du 14 février 2002, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l'action de la requérante en raison de la mauvaise foi des parties défenderesses lors de la vente de l'appartement n o 4, compte tenu de l'action en revendication pendante à l'époque et du fait que la requérante avait notifié la famille T. quant aux risques auxquels ils s'exposaient en cas de conclusion d'un contrat de vente.

Par un arrêt du 6 février 2004, le tribunal départemental de Bucarest rejeta d'abord la fin de non-recevoir tirée de l'autorité de la chose jugée soulevée par la famille T. et ensuite l'appel relevé par cette dernière.

Sur recours des parties défenderesses, par un arrêt du 21 octobre 2004, la cour d'appel de Bucarest confirma en dernier ressort les décisions susmentionnées et la nullité des contrats de vente portant sur l'appartement n o 4. E. Mise en possession de l'héritière de la requérante de l'appartement n o 4

Le 13 janvier 2006, le conseil général de la mairie de Bucarest dressa un procès-verbal additionnel au procès-verbal du 20 mars 1998, dans lequel il précisa que la requérante était en droit d'être mise en possession de l'appartement n o 4. Il ressort d'une lettre du même jour du conseil général qu'après le prononcé de l'arrêt du 21 octobre 2004 de la cour d'appel de Bucarest, personne n'avait demandé au nom de la requérante la mise en possession de l'appartement susmentionné.

Par un procès-verbal dressé 13 février 2006, l'héritière de la requérante, cette dernière étant décédée le 19 décembre 2004, fut mise en possession de l'appartement n o 4. II.

Dans un arrêt n o 1939 du 14 mai 2003, rendu en vertu du droit commun, la Cour suprême de justice a jugé que dans l'examen de la validité de la cause d'un contrat, qui représente la position subjective des parties contractantes par rapport au contrat, un tribunal doit rechercher si l'acheteur avait été de bonne foi lors de la conclusion du contrat, à savoir si ce dernier connaissait que le bien en cause n'appartenait pas au vendeur. Dans des arrêts des 17 décembre 2002 et 13 mai 2003, la Cour suprême de justice a jugé que, dans la mesure où à la date de la vente d'un appartement en vertu de la loi n o 112/1995 les parties au contrat en cause savaient que l'ancien propriétaire avait entamé des procédures pour se voir restituer le bien, celles-ci avaient conclu le contrat de mauvaise foi. En conséquence, la cause du contrat était illicite et le contrat de vente frappé de nullité absolue. EN DROIT I.

La requérante allègue que la vente en 1996 de l'appartement n o 4 par l'Etat à des tiers, validée par l'arrêt du 27 avril 2000 de la cour d'appel de Bucarest, l'a privée de la jouissance de son droit de propriété sur cet appartement, en méconnaissance de l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Selon le Gouvernement, la requérante ne saurait plus se prétendre victime d'une violation de l'article 1 du Protocole n o 1, au sens de l'article 34 de la Convention, en raison du prononcé de l'arrêt du 21 octobre 2004 de la cour d'appel de Bucarest, qui a confirmé en dernier ressort la nullité des contrats de vente du 7 novembre 1996 portant sur l'appartement n o 4.

Le Gouvernement soutient que, dès la désignation des héritiers de la requérante, il ne reste plus aucun obstacle à la restitution de l'appartement en question par les autorités. Il considère que, pour ce qui est du préjudice allégué par la requérante pour la période antérieure à l'arrêt susmentionné, cet aspect pourrait être pertinent lors de l'examen de la demande faite au titre de la satisfaction équitable.

La requérante conteste que l'arrêt du 21 octobre 2004 de la cour d'appel de Bucarest puisse la priver de la qualité de victime. D'une part, elle met en avant que, même après le prononcé de cet arrêt, les autorités ne l'ont pas mise en possession de l'appartement n o 4, alors que cette obligation leur incombait conformément au jugement définitif du 10 octobre 1997 du tribunal de première instance de Bucarest. D'autre part, la requérante souligne que l'arrêt du 21 octobre 2004 n'a aucunement réparé le préjudice qu'elle a subi du fait du défaut de jouissance de son appartement après le prononcé du jugement du 10 octobre 1997 susmentionné.

La Cour rappelle qu'une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit pas en principe à lui retirer la qualité de victime que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, entre autres, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI). En l'espèce, la Cour ne saurait admettre que la requérante se trouve, à l'heure actuelle, à la suite de la restitution par les autorités de l'appartement n o 4, dans la même situation qu'au moment du prononcé du jugement du 10 octobre 1997 du tribunal de première instance de Bucarest. En effet, bien qu'elle ait eu gain de cause dans une seconde action en annulation et que son héritière ait été mise en possession de l'appartement n o 4 en février 2006, cela ne saurait effacer entièrement les conséquences de la vente de cet appartement par les autorités et de la validation de cette vente par l'arrêt du 27 avril 2000 de la cour d'appel de Bucarest sur le droit de propriété de la requérante, en raison du défaut de jouissance de ce droit après le prononcé du jugement précité (voir, mutatis mutandis , Oprescu c. Roumanie , n o 36039/97, § 30, 14 janvier 2003). La Cour observe que le Gouvernement n'a aucunement invoqué et prouvé qu'il existe en droit roumain une voie de recours effective, au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, qui aurait permis à la requérante de se voir réparer les conséquences susmentionnées de la violation alléguée.

Dans ces circonstances, la Cour considère qu'il y a lieu de rejeter l'exception préliminaire du Gouvernement, la requérante pouvant toujours se prétendre victime d'une violation de la Convention, au sens de l'article 34 précité, pour ce qui est de la période postérieure au jugement du 10 octobre 1997, dans laquelle l'intéressée s'est trouvée dans l'impossibilité de jouir de son droit de propriété sur l'appartement n o 4 (voir, mutatis mutandis , Boc c. Roumanie , n o 33353/96, §§ 33-34, 17 décembre 2002).

La Cour constate enfin que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement concède qu'en vertu du jugement définitif du 10 octobre 1997 du tribunal de première instance de Bucarest, la requérante disposait d'un bien au regard de l'appartement n o 4 en question. Toutefois, il souligne que, même si la requérante s'est vu débouter de sa première action en annulation fondée sur la cause illicite des contrats de vente litigieux, le tribunal départemental de Bucarest a précisé dans son arrêt du 8 septembre 1999 qu'elle pouvait introduire une nouvelle action en annulation fondée sur la fraude à la loi. Le Gouvernement note que cette seconde action en annulation, introduite sur le fondement de la fraude à la loi et des dispositions de la loi n o 10/2001, a débouché sur l'annulation des contrats de vente par un arrêt du 21 octobre 2004 de la cour d'appel de Bucarest.

Selon le Gouvernement, après le prononcé de l'arrêt du 21 octobre 2004, il n'y a plus aucun obstacle à ce que l'héritière de la requérante, une fois en possession du certificat d'hérédité, fasse les démarches nécessaires auprès des autorités pour sa mise en possession de l'appartement n o 4, à savoir notamment le dépôt d'une demande pour que cet arrêt soit revêtu de la formule exécutoire. A ce titre, il soutient qu'un arrêt qui prononce la nullité d'un contrat de vente est susceptible d'exécution, puisqu'il n'a pas un effet déclaratif.

La requérante allègue que la privation de propriété qu'elle a subie après le jugement du 10 octobre 1997 du tribunal de première instance de Bucarest n'a pas cessé de produire ses effets après le prononcé de l'arrêt du 21 octobre 2004, avant qu'elle ne soit pas mise en possession de l'appartement n o 4 par les autorités. Elle souligne qu'un arrêt constatant la nullité absolue d'un contrat n'est pas susceptible d'exécution, puisqu'il n'est pas un titre exécutoire et les parties au litige n'ont pas d'obligations à exécuter. La requérante soutient qu'après le prononcé de l'arrêt du 21 octobre 2004, la cour d'appel de Bucarest, les autorités devaient mettre en exécution le jugement du 10 octobre 1997 du tribunal de première instance de Bucarest.

La Cour rappelle avoir déjà jugé que la vente par l'État d'un bien d'autrui à des tiers même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui et que les tiers étaient de bonne foi, s'analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin et autres c. Roumanie , n o 57001/00, §§ 39, 43 et 59, 21 juillet 2005).

De surcroît, la Cour a également constaté dans une autre affaire que l'Etat a manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'est répercutée sur le requérant, qui s'est vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien alors qu'il disposait d'un arrêt définitif condamnant l'Etat à le lui restituer ( Păduraru , précité, § 112).

En l'espèce, la Cour observe que le 13 février 2006, à la suite de l'arrêt du 21 octobre 2004 de la cour d'appel de Bucarest, l'héritière de la requérante a été mise en possession de l'appartement n o 4, et note que les parties sont en désaccord quant au fait de savoir si la période entre le prononcé de l'arrêt précité et la mise en possession devait s'examiner en tant que période pendant laquelle la requérante a été privée de la jouissance de son bien du fait des autorités. Sans qu'il soit nécessaire de trancher la question du caractère exécutoire de l'arrêt précité, la Cour considère que les autorités ne sauraient être tenues pour responsables d'une atteinte au droit au respect des biens pendant la période susmentionnée dans la mesure où il ressort du dossier que l'héritière de la requérante n'a été reconnue dans cette qualité qu'en avril 2005, et qu'en janvier 2006 elle n'avait pas encore fourni le certificat en question à la mairie de Bucarest.

Pour autant qu'il s'agit de la période entre le prononcé du jugement définitif du 10 octobre 1997 et l'annulation des contrats de vente par l'arrêt du 21 octobre 2004, la Cour observe en revanche que la requérante s'est trouvée dans l'impossibilité de jouir de son droit de propriété sur l'appartement n o 4. A cet égard, la Cour n'aperçoit pas de motif de s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l'instar des affaires Păduraru et Porteanu , dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires de l'appartement avant que le droit de propriété de la requérante sur ce bien ne soit confirmé définitivement avec effet rétroactif. Et comme dans ces affaires, ainsi que dans l'affaire Străin , la requérante a en l'espèce été reconnue propriétaire légitime, les tribunaux ayant jugé incontestable son titre de propriété, eu égard à la nationalisation abusive.

La Cour note que la vente par l'Etat du bien de la requérante, en vertu de la loi n o 112/1995 qui ne permettait de vendre que les biens nationalisés de manière légale, a empêché la requérante de jouir de son droit, et qu'aucun dédommagement ne lui a été octroyé pour la période pendant laquelle elle a été privée de son appartement.

La Cour ne saurait admettre l'argument du Gouvernement, qui soutient en substance que les juridictions ne pouvaient pas remédier, dans la première procédure en annulation, à l'atteinte invoquée par la requérante dans la mesure où cette dernière avait fondée sa demande introductive d'instance sur le moyen de nullité tiré de l'illicéité des contrats de vente au lieu d'invoquer la fraude à la loi, comme elle l'a fait dans la seconde action en annulation. La Cour observe que, à l'appui de ses deux actions en annulation des contrats de vente, la requérante a fourni aux juridictions principalement les mêmes arguments, à savoir l'illégalité de la nationalisation et la mauvaise foi des contractants, qui connaissaient ses démarches tendant à la restitution de l'immeuble. Elle relève surtout que, dans des affaires similaires, la Cour suprême de justice a accueilli des actions en annulation de contrats de vente fondées sur l'illicéité de la cause de ces contrats (paragraphe 24 ci-dessus et Paduraru c. Roumanie , précité, § 38). La requérante a donc donné aux juridictions internes dès la première action en annulation l'occasion de remédier à l'atteinte portée à son droit de propriété du fait de la vente de l'appartement en question par l'Etat à des tiers.

Dès lors, la Cour considère que la privation de la requérante de son droit de propriété sur l'appartement n o 4 entre le 10 octobre 1997 et le 21 octobre 2004, malgré ses démarches pour obtenir la restitution de l'appartement, combinée avec l'absence totale d'indemnisation à ce titre, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Partant, il y a eu violation de cette disposition. III.

Réclamant 100 000 euros (EUR) pour dommage matériel dans l'hypothèse du défaut de restitution de l'appartement par les autorités avant le prononcé de l'arrêt de la Cour, l'héritière de la requérante demande également, dans le cas contraire, 50 000 EUR au titre du préjudice matériel résultant du manque d'usage de cet appartement et de la privation de propriété subie entre octobre 1997 et la date de sa mise en possession. Après avoir demandé 5 000 euros pour dommage moral, au motif qu'elle avait participé aux procédures internes en cause, l'héritière de la requérante a précisé dans ses observations du 16 mai 2005 qu'en raison du caractère non transmissible de l'indemnisation pour dommage moral, elle ne réclamait pas de montant à ce titre pour les souffrances subies par la requérante. Par une télécopie du 26 janvier 2006, envoyée en dehors du délai imparti par la Cour pour la présentation des demandes de satisfaction équitable, l'héritière de la requérante a réitéré sa demande de 5 000 euros pour dommage moral, en raison du délai entre le prononcé de l'arrêt du 21 octobre 2004 de la cour d'appel de Bucarest et sa mise en possession de l'appartement n o 4.

Le Gouvernement considère que la demande de dédommagement tirée du défaut de restitution de l'appartement en cause doit être rejetée dans la mesure où il n'y a plus aucun obstacle à la restitution de cet appartement. Concernant l'autre demande pour préjudice matériel, qu'il qualifie de demande au titre du manque à gagner, le Gouvernement met en avant que, dans des affaires similaires, la Cour n'a pas alloué de somme pour le manque à gagner, mais pour la privation de propriété ( Anghelescu c. Roumanie , n o 29411/95, §§ 75-77, 9 avril 2002, et Popa et autres c. Roumanie , n o 31172/96, § 55, 29 avril 2003). En outre, lorsqu'elle a ordonné la restitution du bien en vertu de l'article 41 de la Convention, la Cour n'a pas alloué de montant pour le défaut de jouissance, se réservant la possibilité d'en tenir compte lors de l'examen du préjudice moral allégué ( Popa et autres c. Roumanie , précité).

La Cour observe que le 13 février 2006 l'héritière de la requérante s'est vu mise en possession de l'appartement n o 4 et considère qu'il y a lieu de rejeter la demande tirée du défaut de restitution de l'appartement. Au regard de la demande de dédommagement pour le manque d'usage et la privation de propriété, la Cour renvoie aux observations ci-dessus et note que la période à prendre en considération est celle entre le 10 octobre 1997 et le 21 octobre 2004 (paragraphes 38 et 39 ci-dessus). Compte tenu de la violation constatée de l'article 1 du Protocole n o 1, notamment de la période pendant laquelle la requérante a été privée de sa propriété malgré ses démarches pour obtenir la restitution de l'appartement, la Cour considère que la requérante a subi un préjudice matériel certain du fait de cette privation et estime, statuant en équité, qu'il y a lieu d'allouer à son héritière 5 000 EUR à ce titre.

S'agissant de la somme réclamée pour dommage moral, la Cour note qu'après avoir retiré sa demande à ce titre, l'héritière de la requérante a formulé, en dehors du délai imparti par la Cour, une demande justifiée par le délai dans sa mise en possession de l'appartement en cause après le prononcé de l'arrêt du 21 octobre 2004 par la cour d'appel de Bucarest. La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage moral allégué et rejette cette demande. B. Frais et dépens

La requérante n'a formulé aucune demande à ce titre.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l'a demandé. Dès lors, en l'espèce, la Cour n'octroie à la requérante aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à l'héritière de la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, somme qui sera à convertir en lei au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 novembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président