RADULESCU et RADULESCU contre la ROUMANIE

A DOUA DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 66988/01 prezentate de Gabriela-Hortenzia RADULESCU și Aurica RADULESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 30 martie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni, judecători și domnul Dolle; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 28 aprilie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentele mele Gabriela-Hortenzia Radulescu și Aurica Radulescu, sunt cetățeni români, născuți în 1952, respectiv 1930 și rezidenți în Bistrita. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de recurente, pot fi rezumate după cum urmează. Prin cererea din 27 iulie 1987, recurentele au înaintat în fața Tribunalului de Primă Instanță al Targovistei împotriva E.N., G.M. și E.S. o acțiune având ca obiect anularea unui testament și a unui certificat succesoral privind succesiunea A.R. și I.R., bunicii primei reclamante și socrii celei de-a doua, și împărțirea succesiunii acestora din urmă. Masa succesiunii era compusă în principal din terenuri cu o suprafață totală de 2,38 ha și o casă cu anexele ei. Prin hotărârea din 23 iunie 1989, Tribunalul de Primă Instanță din Targovist a primit parțial acțiunea recurentelor și, notând că testamentul în cauză fusese validat printr-o decizie definitivă din 1977 având autoritatea de lucru judecat și că autorul direct al recurentelor nu acceptase succesiunea I.R. în termenul legal, a împărțit succesiunea între părți. Prin decizia definitivă din 30 septembrie 1989, tribunalul departamental din Dambovita a respins recursul recurentelor. Prin Hotărârea din 2 octombrie 1991, în urma unei acțiuni extraordinare a procurorului general, Curtea Supremă de Justiție a pronunțat hotărârile din 23 iunie și 30 Septembrie 1989 și, având în vedere faptul că autorul direct al recurentelor a acceptat succesiunea I.R. în termenul legal și că criteriile de evaluare a loturilor în partajarea nu erau corecte, a adresat cauza pentru a fi reexaminate în fața Tribunalului de Primă Instanță din Targovist. Prin hotărârea din 10 septembrie 1992, Curtea Supremă de Justiție a transferat cauza cu privire la rolul Tribunalului de Primă Instanță din Brașov, la cererea recurentelor. Prin scrisoarea din 31 august 1994, Ministerul Justiției a răspuns unei memorii a reclamantelor care se plângeau, printre altele, de faptul că la 27 iunie 1994, Tribunalul de Primă Instanță din Brașov a trimis cauza la tribunalul din 10 octombrie 1994, indicând că aspectele negative solicitate au fost dovedite efectiv, că instanța va devansa data lansării și că misiunea expertului va fi stabilită. La 26 septembrie 1994, Tribunalul de Primă Instanță din Brașov a ordonat o expertiză tehnică pentru a măsura și evalua terenurile și a forma loturi. O altă expertiză a fost ordonată de instanță pentru evaluarea construcțiilor existente. Rapoartele de competență au fost depuse în dosarul cauzei pentru a se adresa instanței din 22 mai 1995. La 29 octombrie 1996, recurentele au depus dovada de plată a taxei de timbru de 1.228.974 lei românești ( Pentru ședința din 10 decembrie 1996, recurentele au trimis o scrisoare Tribunalului de Primă Instanță din Brasov solicitându-i să suspende procedura până la data la care cererea lor de trimitere a cauzei în fața unei alte instanțe ar fi fost judecată de Curtea Supremă de Justiție. Instanța nu a suspendat procedura, ci a amânat ulterior cauza la 11 februarie 1997 și 15 aprilie 1997. Recurentele nu au mai fost citate pentru aceste audieri, fiind considerate ca fiind conștiente de data la care au luat cunoștință cel puțin o dată în timpul procedurii. Prin hotărârea din 15 aprilie 1997, în absența recurentelor, Tribunalul de Primă Instanță din Brașov și-a anulat acțiunea, pe motiv că suma de 1.228.974 ROL menționată anterior, datorată cu titlu de drept de timbru, nu fusese plătită integral. Prin decizia din 10 octombrie 1997, tribunalul județului din Brașov, constatând că taxa de timbru în cauză fusese efectiv plătită la octombrie 1996, a primit recursul recurentelor și a trimis cauza în fața Tribunalului de Primă Instană din Brașov. La tribunalul de Primă Instană din 20 februarie 1998, au avut loc dezbaterile privind fondul aciunii în împărțire succesorală. După amânarea pronunării hotărârii succesive la 20 februarie, 27 februarie, 6 martie, 20 martie, 27 martie, 10 aprilie, 17 aprilie, 30 aprilie, 8 mai și 29 mai 1998, din cauza lipsei de timp pentru deliberări, Tribunalul de Primă Instanță din Brasov și-a pronunțat hotărârea la 29 mai 1998. La acțiune a recurentelor a fost primită parțial și, fără a anula testamentul în cauză, Tribunalul a împărtășit bunurile în natură pe baza rapoartelor de expertiză. Prin decizia din 23 februarie 1999, tribunalul județ din Brașov a primit recursul formulat de toate părțile la litigiu și a retrimis cauza Tribunalului de Primă Instanță din Brașov. Prin Hotărârea din 13 mai 1999, Curtea de Apel din Brașov a întâmpinat recursul recurentelor împotriva deciziei din 23 februarie 1999 și, considerând că această decizie fusese pronunțată atât sub ultra- Mică, cât și în recurs la tribunalul juvenil din Brașov pentru o reexaminare a cererii. Prin decizia din 7 octombrie 1999, tribunalul departamental din Brașov a respins recursul recurentelor. Acțiunea recurentelor a fost primită parțial printr-o hotărâre din 16 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție care a acordat recurentelor suma solicitată în temeiul leucrum cesans, dar mențineau împărțirea bunurilor, așa cum fusese decisă prin deciziile atacate. Dreptul intern relevant art. 153 din Codul de procedură civilă din România Partea care a prezentat personal sau prin reprezentant autorizat cererea de încuviințare a procedurii și a luat cunoștință de data la care a fost prezentată, precum și de cea care a fost prezentă personal sau prin mandatar la una dintre audierile (...) nu va mai fi citată pe parcursul întregii proceduri în fața acestei instanțe, fiind prezumată că are cunoștință de datele ședințelor ulterioare. Această dispoziție nu se aplică: 1. în cazul în care procedura este reluată după ce a fost suspendată; 2. în cazul în care s-a stabilit un termen pentru o audiere; 3. în cazul în care procesul este repus în funcție (în instanță); 4. în cazul în care partea interesată este deținută sau efectuează serviciul militar obligatoriu (...) GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurentele susțin că acțiunea lor nu a fost judecată într-un termen rezonabil, având în vedere că acțiunea lor introdusă la 27 iulie 1987 nu a fost pronunțată definitiv decât printr-o hotărâre din 16 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție. Citând aceeași dispoziție, ele se plâng de procedura în împărțire succesorală în fața instanței de primă instanță din Brașov. În special, ele susțin că nu au fost citate pentru audierile din 10 decembrie 1996, 11 februarie și 15 aprilie 1997. Pe de altă parte, ele se plâng de această ultimă dată, în timp ce, la 10 decembrie 1996, au solicitat în scris suspendarea procedurii, instanța menționată anterior și-a anulat acțiunile în justiție în absența lor, fără a ține cont de faptul că acestea au plătit deja dreptul de timbru necesar. Acestea consideră că rezultă, de asemenea, din elementele de mai sus că Tribunalul de Primă Instanță din Brașov nu a fost un tribunal imparțial, în sensul articolului menționat anterior. (3) Citând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ele susțin că au suferit o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietății lor din cauza faptului că acțiunea lor în împărțire succesorală și, în special, a procedurii în fața instanței de primă instanță din Brașov. Recurentele se plâng de durata procedurii în comun succesoral. În acest sens, ele invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un interval de timp rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei părți a cererii și consideră că este necesar să o comunice guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând același articol din Convenție, recurentele se plâng de procedura de la tribunalul de primă instanță din Brașov, în special de anularea în instanță din 15 aprilie. 1997 din acțiunea lor în comun, deși au solicitat suspendarea procedurii și nu au fost menționate pentru această audiere; ele au dedus că instanța menționată anterior nu era o instanță imparțială. Curtea observă că cauza recurentelor se împarte în două ramuri legate între ele, la o lună referitoare la echitatea procedurii în fața instanței de primă instanță și la alta la imparțialitatea acestei instanțe. Comisia reamintește jurisprudența sa potrivit căreia examinarea caracterului echitabil al procedurii interne se va referi la procedura în ansamblul său, având în vedere toate circumstanțele relevante (a se vedea Helle c. Finlanda, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Rec., 1997, p. 2928, § 54). În speță, Curtea constată în primul rând că art. 153 din Codul de procedură civilă din România prevede că partea care a fost prezentă într-una dintre ședințele unei instanțe, așa cum a fost cazul recurentelor până la ședința din 10 decembrie 1996, nu va mai fi citată pentru ședințele ulterioare, în măsura în care se presupune că are cunoștință de datele acestor ședințe. Curtea observă apoi că hotărârea din 15 aprilie 1997 a Tribunalului de Primă Instanță din Brasov, care a anulat acțiunea recurentelor în lipsa acestora din cauza neplății taxei de timbru, a fost încălcată printr-o decizie din 10 octombrie 1997 al tribunalului departamental din Brașov, care a trimis cauza pentru examinare pe fond. La cauza a fost apoi examinată pe fond de trei instanțe care corespundeau la trei grade de jurisdicție, respectând principiul contradicției, recurentele fiind prezente în fața acestor instanțe și putând susține toate argumentele pentru apărarea cauzei lor. În ceea ce privește lipsa de imparțialitate a magistraților Tribunalului de Primă Instanță din Brasov, Curtea constată că afirmațiile recurentelor nu sunt susținute. În plus, Curtea nu a sesizat în speță niciun element care ar putea pune la îndoială echitatea procedurii în ansamblul său, din cauza absenței unei inexactități a magistraților instanței menționate anterior, având în vedere, de asemenea, faptul că cauza în cauză a făcut ulterior obiectul unui ciclu procedural complet. Prin urmare, Curtea concluzionează că, în ansamblul său, procedura la care au fost părți recurentele nu poate fi considerată contrară articolului 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, acest aspect trebuie respins în cele două ramuri ale sale ca fiind în mod vădit nefondat, în aplicarea articolului respectiv și a articolului 4 din convenție. Recurentele susțin că au suferit o încălcare a dreptului lor de a-și respecta bunurile ca urmare a faptului că au acționat în comun succesoral și, în special, a dreptului la procedură în fața Tribunalului de Primă Instanță de la Brasov. În acest sens, ele citează art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea reamintește că faptul că un tribunal soluționează, evaluând dovezile furnizate și aplicând dreptul intern, un litigiu între particulari privind dreptul de proprietate nu În plus, referindu-se la observațiile făcute cu privire la acuitatea procedurii, aceasta nu deține nici un indice de eroare, hotărârile instanțelor fiind pronunțate după dezbateri contradictorii și pe baza expertizei și a altor mijloace de probă (a se vedea, printre altele, Pado c. Polonia (dec.), nr. 75108/01, 14 ianuarie 2003). Prin urmare, rezultă că această cauză trebuie, prin urmare, să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în aplicarea articolului . Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână în mod corespunzător examinarea uimii recurentelor întemeiat pe durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa greenier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

66988/01

présentée par Gabriela-Hortenzia RADULESCU et Aurica RADULESCU

contre la Roumanie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 30 mars 2004 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen

,

A.

Mularoni,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 28 avril 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérantes, M

mes

Gabriela-Hortenzia Radulescu et Aurica

Radulescu, sont des ressortissantes roumaines, nées respectivement en 1952 et 1930 et résidant à Bistrita.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit.

Par demande du 27 juillet 1987, les requérantes introduisirent devant le tribunal de première instance de Targoviste contre E.N., G.M. et E.S. une action ayant pour l’objet l’annulation d’un testament et d’un certificat successoral concernant la succession de A.R. et I.R., grands-parents de la première requérante et beaux-parents de la deuxième, et le partage de la succession de ces derniers. La masse de la succession était composée principalement de terrains d’une surface totale de 2,38

ha et d’une maison avec ses annexes.

Par jugement du 23 juin 1989, le tribunal de première instance de Targoviste accueillit partiellement l’action des requérantes et, notant que le testament en question avait été validé par une décision définitive de 1977 ayant l’autorité de la chose jugée et que l’auteur direct des requérantes n’avait pas accepté la succession de I.R. dans le délai légal, partagea la succession entre les parties.

Par décision définitive du 30 septembre 1989, le tribunal départemental de Dambovita rejeta le recours des requérantes.

Par arrêt du 2 octobre 1991, sur recours extraordinaire du procureur général, la Cour suprême de Justice cassa les décisions des 23 juin et 30

septembre 1989 et, constatant que l’auteur direct des requérantes avait accepté la succession de I.R. dans le délai légal et que les critères d’évaluation des lots dans le partage n’étaient pas corrects, renvoya l’affaire pour être réexaminée devant le tribunal de première instance de Targoviste.

Par décision avant dire droit du 10 septembre 1992, la Cour suprême de Justice transféra l’affaire sur le rôle du tribunal de première instance de Brasov, à la demande des requérantes.

Par lettre du 31 août 1994, le Ministère de la Justice répondit à un mémoire des requérantes qui se plaignaient, entre autres, de ce que le 27

juin

1994, le tribunal de première instance de Brasov avait renvoyé l’affaire à l’audience du 10 octobre 1994, en indiquant que les aspects négatifs réclamés avaient effectivement été prouvés, que le tribunal avancerait la date de l’audience et que la mission de l’expert serait fixée.

Le 26 septembre 1994, le tribunal de première instance de Brasov ordonna une expertise technique pour mesurer et évaluer les terrains et former des lots. Une autre expertise fut ordonnée par le tribunal pour évaluer les constructions existantes. Les rapports d’expertise furent déposés au dossier de l’affaire pour l’audience du 22 mai 1995.

Le 29 octobre 1996, les requérantes déposèrent la preuve du paiement du droit de timbre de 1.228.974 lei roumains («

ROL

»), soit environ 364

euros («

EUR

») à la parité moyenne EUR/ROL à la fin du mois d’octobre 1996, requis par le tribunal en fonction de l’évaluation par les expertises précitées du montant faisant l’objet du litige.

Pour l’audience du 10 décembre 1996, les requérantes envoyèrent une lettre au tribunal de première instance de Brasov en lui demandant de suspendre la procédure, jusqu’à la date où leur demande de renvoi de l’affaire devant un autre tribunal serait jugée par la Cour suprême de Justice. Le tribunal ne suspendit pas la procédure, mais ajourna l’affaire successivement au 11 février et 15 avril 1997. Les requérantes ne furent plus citées pour ces audiences, étant considérées comme ayant pris connaissance de la date de l’audience au moins une fois pendant la procédure.

Par jugement du 15 avril 1997, en l’absence des requérantes, le tribunal de première instance de Brasov annula leur action, au motif que le montant de 1.228.974 ROL précité, dû au titre de droit de timbre, n’avait pas été payé intégralement.

Par décision du 10 octobre 1997, le tribunal départemental de Brasov, constatant que le droit de timbre en question avait été effectivement payé le

29

octobre

1996, accueillit l’appel des requérantes et renvoya l’affaire devant le tribunal de première instance de Brasov.

A l’audience du 20 février 1998, les débats sur le fond de l’action en partage successoral eurent lieu. Après avoir ajourné le prononcé du jugement successivement au 20 février, 27 février, 6 mars, 20 mars, 27

mars, 10 avril, 17 avril, 30 avril, 8 mai et 29 mai 1998, en raison du manque de temps pour délibérer, le tribunal de première instance de Brasov rendit son jugement le 29 mai 1998. L’action des requérantes fut accueillie partiellement et, sans annuler le testament en question, le tribunal partagea les biens en nature sur le fondement des rapports d’expertise.

Par décision du 23 février 1999, le tribunal départemental de Brasov accueillit l’appel formé par toutes les parties au litige et renvoya de nouveau l’affaire devant le tribunal de première instance de Brasov.

Par arrêt du 13 mai 1999, la cour d’appel de Brasov accueillit le recours des requérantes contre la décision du 23 février 1999 et, en considérant que cette décision avait été rendue à la fois

infra

et

ultra petita

, la cassa et renvoya l’affaire devant le tribunal départemental de Brasov pour un réexamen de l’appel.

Par décision du 7 octobre 1999, le tribunal départemental de Brasov rejeta l’appel des requérantes.

Le recours des requérantes fut partiellement accueilli par un arrêt du 16

février

2000 de la Cour suprême de Justice qui accorda aux requérantes le montant demandé au titre de

lucrum cessans

, mais maintint le partage des biens, tel qu’il avait été décidé par les décisions attaquées.

B.

Le droit interne pertinent

Article 153 du Code roumain de procédure civile

«

La partie qui a introduit personnellement ou par mandataire la demande introductive d’instance et a pris connaissance de la date de l’audience, ainsi que celle qui a été présente personnellement ou par mandataire à l’une des audiences (...) ne sera plus citée tout au long de la procédure devant cette juridiction, elle étant présumée avoir connaissance des dates des audiences ultérieures.

Cette disposition ne s’applique pas

: 1. dans le cas où la procédure est reprise après qu’elle a été suspendue

; 2. dans le cas où un délai a été fixé pour une audition

; 3.

dans le cas ou le procès est réinscrit au rôle (du tribunal)

; 4. dans le cas où la partie intéressée est détenue ou effectue le service militaire obligatoire (...)

»

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérantes allèguent que leur action n’a pas été jugée dans un délai raisonnable, compte tenu de ce que leur action introduite le 27 juillet 1987 n’a été définitivement tranchée que par un arrêt du 16 février 2000 de la Cour suprême de Justice.

2.

Citant la même disposition, elles se plaignent de l’iniquité de la procédure en partage successoral devant le tribunal de première instance de Brasov. En particulier, elles allèguent d’une part n’avoir pas été citées pour les audiences des 10 décembre 1996, 11

février et 15

avril

EN DROIT

1.

Les requérantes se plaignent de la durée de la procédure en partage successoral. Elles invoquent à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de la communiquer au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

2.

Invoquant le même article de la Convention, les requérantes se plaignent de l’iniquité de la procédure devant le tribunal de première instance de Brasov, en particulier de l’annulation à l’audience du 15

avril

1997 de leur action en partage, alors qu’elles avaient demandé la suspension de la procédure et qu’elles n’avaient pas été citées pour cette audience. Elles en déduisent que le tribunal précité n’était pas un tribunal impartial.

La Cour observe que le grief des requérantes se divise en deux branches liées entre elles, l’une concernant l’équité de la procédure devant le tribunal de première instance et l’autre l’impartialité de ce tribunal. Elle rappelle sa jurisprudence selon laquelle l’examen du caractère équitable de la procédure interne portera sur la procédure dans son ensemble, eu égard à toutes les circonstances pertinentes (voir

Helle c. Finlande

, arrêt du 19

décembre

1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

VIII, p.2928, § 54).

En l’espèce, la Cour note tout d’abord que l’article 153 du Code roumain de procédure civile prévoit que la partie qui a été présente à l’une des audiences d’une juridiction, comme c’était le cas des requérantes jusqu’à l’audience du 10 décembre 1996, ne sera plus citée pour les audiences ultérieures, dans la mesure où elle est présumée avoir connaissance des dates de ces audiences. La Cour observe ensuite que le jugement du 15

avril

1997 du tribunal de première instance de Brasov qui a annulé l’action des requérantes en leur absence pour défaut du paiement du droit de timbre a été cassé par une décision du 10

octobre

1997 du tribunal départemental de Brasov qui a renvoyé l’affaire pour examen au fond. L’affaire a ensuite été examinée sur le fond par trois tribunaux correspondant à trois degrés de juridiction, dans le respect du principe du contradictoire, les requérantes étant présentes devant ces tribunaux et ayant pu étayer tous les arguments pour la défense de leur cause.

Pour ce qui est du défaut d’impartialité des magistrats du tribunal de première instance de Brasov, la Cour constate que les allégations des requérantes ne sont pas étayées. En outre, la Cour n’aperçoit en l’espèce aucun élément qui pourrait mettre en doute l’équité de la procédure dans son ensemble du fait d’une absence alléguée d’impartialité des magistrats du tribunal précité, compte tenu aussi de ce que l’affaire en question a fait ultérieurement l’objet d’un cycle procédural complet.

Partant, la Cour conclut que, considérée dans son ensemble, la procédure à laquelle les requérantes ont été parties ne saurait être considérée comme contraire à l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté dans ses deux branches comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3

et 4 de la Convention.

3.

Les requérantes allèguent avoir subi une atteinte à leur droit au respect de leurs biens en raison de l’issue de leur action en partage successoral et, en particulier, de l’iniquité de la procédure devant le tribunal de première instance de Brasov. Elles citent à cet égard l’article 1 du Protocole nº 1, qui se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

La Cour rappelle que le fait qu’un tribunal tranche, en évaluant les preuves fournies et en appliquant le droit interne, un litige entre particuliers concernant le droit de propriété n’engage pas, en lui-même, la responsabilité de l’Etat sur le terrain de l’article précité. En outre, renvoyant aux observations faites à l’égard du grief concernant l’équité de la procédure, elle ne décèle aucun indice d’arbitraire, les décisions des tribunaux ayant été prononcées après des débats contradictoires et sur le fondement des expertises et d’autres moyens de preuve (voir, parmi autres,

Pado c.

Pologne

(déc.), nº 75108/01, 14

janvier

2003).

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3

et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief des requérantes tiré de la durée de la procédure

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président